Oana Racheleanu (38 de ani) este jurnalist și storyteller. Acum se află în concediu de îngrijire a copilului, însă înainte de a deveni mama lui Sunny (11 luni) a lucrat peste 14 ani în presă, și are în portofoliu numeroase articole despre protecția mediului și despre profesorii care schimbă România în bine. Încă dinainte de nașterea celui mic, Oana și soțul său Mădălin (39 de ani) au fost o familie cu orizonturi largi, pentru care orice colț de lume putea deveni „acasă” pentru o vreme. Iar job-ul lui Mădălin, care este jucător profesionist de poker, le-a permis să călătorească mult, mai ales în țări și orașe în care pokerul este promovat ca joc de strategie, nu de noroc, și reglementat ca atare.
Au ajuns pentru prima dată în Manila (Filipine) în septembrie 2018 și au locuit acolo pentru un an. S-au întors pentru o vreme în țară, pentru că Oana era destul de îngrijorată din cauza poluării (mai ales că în acea perioadă documenta un serial despre poluare pentru Green Report), însă în primăvara lui 2023 au revenit în Manila. Au dus cu ei atunci și dezamăgirea primei fertilizări in vitro (FIV) eșuate. Pentru că își doreau foarte mult un copil, au tot căutat soluții la clinicile din România. Așa că au tot făcut drumuri dus-întors între procedurile medicale. După cel de-al doilea FIV (care avea să le aducă bebelușul pe care îl țin azi în brațe) au avut iar de ales între cele două țări. Sunny s-a născut în România, iar în 2024, când cel mic nu avea mai mult de 4 luni și jumătate, au plecat toți trei spre Manila. Copilul lor cu piele albă atrăgea atenția oriunde mergeau. „Culoarea pielii modifică anumite comportamente în Filipine”, spune Oana Racheleanu. „Cu cât ești mai alb, cu atât înseamnă că ești mai bogat”. Jurnalista mărturisește că este posibil ca experiența lor să fie una privilegiată, tocmai datorită acestui aspect. Însă, cu toate plusurile și minusurile sale, Manila este un oraș în care probabil se vor mai întoarce. Cei trei sunt o familie „internațională”, pentru care călătoriile și experiențele noi sunt skill-uri valoroase, iar „acasă” poate fi oriunde în lume. Au revenit din Manila în România în luna mai, iar acum se află în drum spre Macau (China), unde vor locui cel puțin câteva luni.
Totul Despre Mame: Cum ați ajuns să locuiți în Filipine? Manila nu e o destinație chiar la îndemână…
Oana Racheleanu: În toamna lui 2018 ne-am luat bilet doar dus către Filipine, cu gândul că ne putem întoarce oricând dacă nu mă adaptez. Soțul meu era deja obișnuit cu călătoriile. Nu știam mare lucru despre țară sau despre cultura filipinezilor, ci doar că ar fi un un mediu propice pentru jobul soțului.
Deși noi am plecat cu deschidere, curiozitate și entuziasm, părinții și prietenii erau îngrijorați că plecăm la capătul lumii, că o să fim prea departe. Aveau să se obișnuiască ulterior cu plecările noastre în Filipine, căci până acum am fost acolo de patru ori și am stat, însumat, cam doi ani. Țara asta ne-a devenit a doua casă. Acolo m-a cerut în căsătorie soțul meu. Acolo am fugit să ne lingem rănile după primul FIV, eșuat, acolo m-am bucurat de cea mai faină perioadă din sarcină (lunile a 5-a și a 6-a), acolo ne-am grăbit să căutăm ajutor când ne era prea greu cu bebelușul, în România. Perioada asta de doi ani a fost fragmentată de întoarceri în România, ba pentru că mă speria pe mine aerul poluat din Manila (unde am locuit de fiecare dată), ba din motive ce țineau de sarcină.
Emigrarea e o schimbare majoră pentru familii. Ce a fost cel mai greu în primele luni și ce te-a impresionat acolo?
Faptul că am decis că ne putem întoarce dacă nu mi-e bine mi-a dat liniștea psihică de care aveam nevoie ca să mă bucur de experiență. Și așa am și făcut. În prima perioadă, umblam mereu cu un carnețel după mine și notam toate diferențele culturale și sociale pe care le observam (a rezultat un articol complex). De exemplu, am aflat cu surprindere că ei țin slujbe religioase în interiorul mall-urilor, că avortul și divorțul sunt interzise, că acceptă fără probleme persoanele cu alte orientări sexuale, că se feresc de soare ca de cel mai mare pericol (am ajuns și eu să fac la fel!). Mai sunt și alte observații pe care mi le-am notat nu doar în carnețel, ci și în memorie: în mall-uri, temperatura e chiar și de 16 grade Celsius, când afară sunt peste 40, la masă mănâncă orice cu lingura și furculița, agață toate rufele la uscat pe umerașe și sunt foarte atenți să aibă un aspect îngrijit.
Ați avut parte de provocări? Ce a fost cel mai greu de gestionat?
Da, au existat și provocări. Cel mai greu la început mi-a fost să mă împac cu gândul că n-o să găsesc acolo mâncarea de acasă. Roșiile n-au niciun gust, brânza este extrem de scumpă, mâncărurile pe care le făceam în România nu îmi ieșeau la fel. A doua problemă a fost aerul poluat. Manila deține titlul de orașul cu cea mai mare densitate a populației din lume: aproximativ 43.000 de locuitori/km², comparativ cu Bucureștiul, de exemplu, 8.500 locuitori/km². Nu au reglementări privind poluarea aerului, mijloacele lor de transport în comun lasă toate câte o dâră groasă de fum, ceea ce făcea ca de la etajul 34, unde am locuit prima dată, să se vadă deasupra orașului o pătură neagră care îmi dădea fiori. O altă provocare este traficul. Și în București este trafic intens, dar cel puțin mașinile se mișcă. În Manila, la ora de vârf, am parcurs la un moment dat 10 kilometri în două ore.
Aș mai adăuga în categoria asta că ne-a luat mult să ne găsim chirie, cam o lună, pentru că noi am plecat de acasă cu un buget conform documentării pe care am făcut-o de la distanță, și am ajuns să plătim dublu pentru că voiam să locuim într-un spațiu curat, decent și fără gândaci. Deși doar aceste motive ar fi putut fi suficiente să ne luăm băgăjelele și să ne întoarcem în România, a înclinat balanța faptul că toată lumea vorbește engleză (e a doua limbă oficială) și că filipinezii sunt foarte fericiți. Zâmbesc mereu, cântă peste tot, te salută chiar dacă nu te cunosc. E pur și simplu o bucurie să fii în preajma lor.
Cât de diferită e cultura lor de cea europeană? Ce „strategii” de adaptare ați avut?
N-am vrut să oftăm că „vai, ce bine era în România!”, așa că ne-am dezvoltat câteva strategii ca să ne adaptăm: mâncam doar mâncare asiatică, evitam să stăm pe afară la orele de vârf din cauza traficului și a poluării aerului și ne-am cumpărat purificator de aer. Cred că cea mai importantă lecție a fost să acceptăm totul așa cum e, să nu mai visăm la fragmente de Europa în Asia.
Ce alte bariere culturale ați întâlnit în Filipine?
Am observat că au o teamă accentuată de conflict (și pot să înțeleg de ce, țara lor a fost scena multor războaie și revolte), prin urmare ei nu prea spun dacă nu înțeleg ce le ceri sau ce le comunici. Și se poate întâmpla asta des. Fie pentru că unii nu vorbesc engleză foarte bine, fie pentru că nu prind neapărat nuanțele sau se pierd dacă primesc prea multe informații. Și de aici pot apărea multe provocări. În plus, au un fel de „dolce far niente”, o relaxare generalizată. Chiar e gluma asta că există timpul precis și Filipino time, care este mai flexibil. Așa că orele pentru programări sau întâlniri sunt… aproximative.
Cum v-ați integrat în comunitate?
Ne e mult, mult mai ușor să socializăm în Filipine decât în România. Pentru soțul meu, calitatea oamenilor pe care îi întâlnește la job e mult superioară celor din țară (datorită faptului că jocurile de noroc sunt văzute ca modalitate de petrecere a timpului liber, nu ca șansă unică de îmbogățire), iar eu mi-am căutat diverse contexte în care să-mi fac prieteni. Înainte să avem copilul, mă duceam la întâlniri ale expaților și cu prietenii câștigați acolo făceam tot felul de activități. Iar după ce s-a născut Sunny, mi-am făcut un grup de prietene mămici (multe chiar de la mine de la bloc), cu care organizam play dates sau ieșeam în oraș seara.
Cum vă petreceați timpul liber acolo?
Înainte de Sunny, mergeam la badminton (am avut o vreme chiar și un antrenor care scotea untul din noi), la cățărat, ne plimbam cu motocicleta, făceam snorkeling, ulterior ne-am luat atestate pentru scuba diving. După ce a apărut copilul, în cele șase luni pe care le-am stat cu toții în Filipine, am călătorit destul de puțin pentru că am avut nevoie de timp să ne revenim după primele luni epuizante din România (cum sunt pentru orice familie cu un nou-născut acasă). În schimb, am explorat mult orașul, am mers des la întâlniri cu mame și bebeluși, m-am dus regulat la masaj și la sală.
Cum se raportează filipinezii la copii? Care e stilul lor de parenting?
Din start vă spun că tot ce am experimentat cu Sunny în Filipine s-ar putea să fi fost din poziția privilegiată a unor europeni. Din păcate, culoarea pielii modifică acolo comportamente. Pentru ei, cu cât ai pielea mai albă, cu atât înseamnă că ești mai bogat (nu e cazul nostru, desigur). De aceea se și feresc foarte tare de soare, să nu arate ca cei care lucrează pe șantier, de exemplu.
Așadar, Sunny atrăgea atenția peste tot pe unde mergeam și de foarte multe ori s-au adunat vânzătoarele sau ospătarii în jurul lui. Mulți mi-au cerut să îl țină în brațe, i-au cântat, i-au făcut joculețe cu mâinile. Nu m-am simțit niciodată stresată dacă am ieșit cu el în public și a făcut vocalize, de exemplu. Ei oricum au familii mari, cu câte trei-patru copii, și sunt obișnuiți să fie copii peste tot. Mall-urile au camere de alăptare sau chiar family lounge, unele restaurante oferă tacâmuri speciale pentru copii și n-am întâlnit restaurant care să nu aibă scaun de copil. Ce m-a surprins a fost că, după ce am născut, am pierdut prioritățile pe care le-am avut când eram însărcinată (la supermarket, de exemplu). Dacă ar fi fost să se respecte prioritatea mamelor și după naștere, ar fi însemnat ca toată lumea să aibă prioritate (râde).
Cum sunt copiii tratați în propriile familii? Există diferențe semnificative față de România?
Din ce am observat, familia extinsă se implică activ în creșterea copiilor – bunici, mătuși, unchi, verișoare –, astfel că legăturile între rude sunt foarte puternice. Deseori, asta se întâmplă pentru că unul dintre părinți este plecat la muncă din provincie în Capitală sau chiar în afara țării, așa cum sunt multe cazuri și în România.
Sunny nu a apucat să meargă nici măcar la creșă în Manila, dar ați aflat detalii despre sistemul lor educațional?
Din ce știu, în sistemul educațional de stat sunt foarte mulți copii în clasă – în jur de 45 în școala primară și 55 la liceu, prin urmare profesorii nu fac față. Iar sistemul privat de învățământ este extrem de scump. De exemplu, la International School of Manila, pentru un an din școala primară costul este de 46.500 de euro.
Cum e sistemul medical filipinez?
Mi se pare că sistemul educațional și cel de sănătate arată foarte clar diferența uriașă dintre păturile sociale și admirația pe care o au filipinezii pentru americani. Legat de sănătate, dacă nu ai asigurare medicală privată sau nu ai bani, nu ai acces rapid la servicii medicale decente. De-a lungul timpului, am experimentat ambele tipuri de sisteme medicale: și public și privat. În prima excursie în Filipine am ajuns cu o problemă medicală (o banală infecție urinară) într-un spital de stat, de la țară, unde nu exista apă curentă, a trebuit să cumpărăm noi seringi, iar o pisică se plimba nestingherită pe holuri. La polul opus, altă dată am plătit echivalentul a 700 de lei la dermatolog ca să-mi scoată din picior niște ace de la un arici de mare. Când mă documentam pentru a decide unde urmează să nasc, cel mai ieftin „pachet pentru naștere” pe care l-am găsit în Manila, în condiții decente, ajungea la cca. 20.000 de lei.
Am văzut pe blogul tău o mărturisire foarte curajoasă despre drumul lung pe care l-ați parcurs pentru a deveni părinți. Ne poți povesti un pic din experiența voastră?
A durat cinci ani până când am obținut sarcina cu Sunny. Am făcut inițial o inseminare artificială, nereușită, am avut apoi o sarcină extrauterină în urma altei inseminări artificiale. Am pierdut atunci trompa dreaptă, iar cea stângă mi-a fost legată pentru că exista riscul altei sarcini extrauterine, așa că singura noastră opțiune a rămas fertilizarea in vitro (FIV). Primul FIV a eșuat, iar al doilea a fost cel norocos. Toate procedurile medicale le-am făcut în România.
Cum ai trăit toate aceste provocări și pierderi? Ce te-a ajutat?
Am trecut prin toate stările posibile. Ajunsesem, la un moment dat, să plâng numai când vedeam copii, dar și să mă umplu de speranță chiar și de la o singură poveste de succes. Cel mai greu mi-a fost să gestionez presiunea socială. Pentru ca eu îmi creasem niște mecanisme care să mă ajute să merg mai departe — să mă concentrez pe ce am de făcut, să mă bucur de viață. La fel și în cuplu, soțul meu mereu îmi amintea că există viață și fără copil. Dar când părinții, cunoscuții sau oameni străini mă întrebau de copil, parcă îmi spuneau că sunt defectă. De-aia am și ales să-mi spun public povestea: sper din tot sufletul să se schimbe obiceiul ăsta al nostru de a ne da cu părerea cum ar trebui să-și trăiască alții viața. Pe lângă faptul că este foarte intruziv, poate cauza multă durere.
Ce i-ai sfătui pe cei care se luptă cu infertilitatea?
I-aș sfătui să nu facă din obținerea sarcinii scopul vieții lor pentru că presiunea este uriașă. Pe mine m-a ajutat mult să iau procesul pas cu pas, să mă concentrez pe ce am de făcut la momentul respectiv și să mă bucur, pe cât posibil, și de ceea ce îmi scoate viața în cale. Știu că pare ușor de spus, greu de făcut, dar ajută enorm pentru sănătatea psihică.
Cum ai trăit experiența nașterii? A decurs totul lin sau ai avut parte de alte provocări?
Mi-am dorit foarte tare să nasc natural, pentru beneficiile pe care tipul ăsta de naștere le are pentru bebeluș și pentru mamă, dar au apărut niște complicații, astfel că am născut prin cezariană. Era riscant chiar și să mi se pornească travaliu. Eram programată la operație într-o luni dimineața, iar cu câteva ore înainte mi s-a rupt apa, așa că „am zburat” la spital. Știam de la cursul de educație prenatală și postnatală (pe care îl recomand din tot sufletul) cât de valoroasă e Ora Magică, ce benefic e contactul piele pe piele cu mama pentru bebeluș. După ce că a trebuit să nasc prin cezariană, bietul copil n-avusese parte nici de momentele astea, așa că, după operație, am tras de mine cât am putut ca să ajung cât mai repede la bebeluș. Dar tot seara mi l-au pus în brațe, pentru că până atunci am fost amețită de la medicamente. Am mai dormit câteva ore și am cerut să mi-l aducă să încep să alăptez. Doamnele îmi ziceau să mă odihnesc, eu „nu și nu, colostrul e foarte important, vreau copilul!”. Nu simțeam nicio oboseală sau durere, eram doar foarte entuziasmată și setată să fac totul ca la carte (cel puțin ce mai puteam face). Atunci, în prima zi, am simțit că am primit „o păpușă” cu care să mă joc. Nu-mi venea să cred că sunt, în sfârșit, mamă.
Cum defineai și cum definești acum ideea de a fi părinte?
Motivul pentru care mi-am dorit atât de tare copil a fost să redescopăr lumea alături de el. Să ne minunăm împreună de o piatră, de o gâză, să ascultăm cu atenție lătratul unui câine, să explic în pași simpli procese pe care le-am automatizat. Să stau cât mai mult în prezent, cu răbdare. Cred că părintele este un ghid, un sprijin. Ține copilul de mână ca să se simtă în siguranță și îi este alături astfel încât să ajungă la cea mai bună variantă a lui. Dar cresc împreună, părintele nu este atotștiutor.
Multe dintre noi spunem că maternitatea ne schimbă cu totul. Cum e pentru tine?
Simt că am fost așa de arogantă și ignorantă înainte să am copilul! Când îmi amintesc că aproape dădeam ochii peste cap când auzeam că mamele simt că s-au schimbat, s-au pierdut și trebuie să se regăsească. Atât de puțin înțelegeam mamele înainte! Mă simt schimbată și probabil la mine abia a început procesul (ținând cont de faptul că Sunny n-are nici un an). Ce simt cel mai puternic și mă sperie cel mai tare este că nu-mi mai recunosc creierul. Uit foarte repede, nu mă pot concentra, uneori fac eforturi să leg logic niște idei, nu pot să înțeleg niște indicații simple ale unui joc. Este înfiorător. Am început să citesc studii să verific dacă mi se pare, dacă sunt singura.
Eram o persoană reflexivă, săpam mereu în mine să aflu ce simt, ce stări mă încearcă. Acum, pentru ca nu mai am timp și am pierdut exercițiul scrierii în jurnal, mă blochez când mă întreabă cineva cum sunt. Dar mă descopăr și ca mama aia care mi-am dorit să fiu, care e prezentă și răbdătoare (cel puțin deocamdată). M-aș putea uita ore în șir la Sunny, fascinat că poate să-și apuce degetul mare de la picior cu doar două degete de la o mână sau cum își țuguie gura ca un cioc de rățușcă atunci când e concentrat la un obiect nou. Mă simt între două Oane, cea dinainte și cea de acum, și parcă trebuie să aleg cine vreau să fiu, cum să fie cea de-a treia Oană. Mi se pare că trebuie să mai treacă niște timp ca să pot să aleg. Deocamdată, doar mă minunez în fiecare zi că sunt mamă.
Cum au fost primele luni împreună cu Sunny? V-a ajutat cineva?
L-am născut pe Sunny în București și am fost singuri, eu și soțul meu, cu mici excepții, până când bebelușul nostru a împlinit 4 luni și jumătate. Atunci am simțit că nu mai putem, ne era teribil de greu, și am decis să plecăm în Filipine și să căutăm ajutor. Știam deja țara, cultura, știam că ajutorul ăsta e mult mai ieftin decât în România, în plus noi ne-am simțit bine de fiecare dată acolo. Am avut noroc să găsim din prima o doamnă ok care să ne ajute cu treburile în casă și uneori stătea cu Sunny dacă eu aveam nevoie să merg la sală, să fac duș sau să dorm puțin. A fost „de vis” cât am avut-o pe doamna, doar că ne-a lăsat baltă de pe o zi pe alta. Am găsit apoi pe altcineva câteva ore pe săptămână, pentru o lună, cât am mai rămas în Filipine.
Cât am fost în Manila, m-a ajutat și faptul că cea mai bună prietenă mea din Filipine are un copil de-o seamă cu Sunny și îi lăsam să se joace împreună în timp ce noi povesteam, găteam sau făceam alte activități. Mai organizam playdates cu prietenele mele mămici, și așa aveam parte și de socializare.
În plus, filipinezii îți sar în ajutor, în general, când e vorba despre copii. Mi s-a întâmplat de multe ori să ies la restaurant cu o prietenă sau cu soțul și ospătarii l-au luat pe Sunny în brațe, s-au jucat cu el, l-au plimbat, astfel încât noi să putem mânca. Am fost odată chiar la dentist singură cu el, n-aveam cu cine să-l las. Doctorița mi-a permis să-l țin în brațe, pe scaun, iar asistentele îi distrăgeau atenția.
Cum e Manila când nu ești neapărat turist?
Manila e aglomerată, poluată, destul de murdară, diferențele dintre păturile sociale sunt foarte vizibile, chiar nu e orașul ideal în care să locuiești. Dar, cum ziceam mai devreme, compensează faptul că filipinezii sunt foarte veseli, foarte prietenoși, că te descurci pentru că ei vorbesc engleză, mi se pare foarte ușor să-ți faci prieteni, să socializezi, să faci sport, faptul că e cald mereu, mâncarea e bună (nu cea filipineză, dar cea asiatică, în general). Nu-mi place în mod special Manila, dar îmi place viața acolo, cu tot ce vine ea la pachet. Nu m-am putut obișnui cu poluarea, cum ziceam, și cu faptul că filipinezii nu întreabă, nu cer lămuriri dacă nu înțeleg ceva, iar asta poate să ducă la foarte multe situații inconfortabile, complicate.
Cum a fost viața printre expați? Vă știați cu vecinii, v-ați integrat?
Încă de prima dată de când am fost în Filipine, am fost foarte încântată să cunosc oameni din diverse țări și să aflu despre cultura lor. Mi se pare că așa te îmbogățești, cunoscând oameni. Mi se pare că devii mai empatic și că ai o viziune mai complexă asupra lumii. În comunitatea locală ne simțeam foarte bine, ne-am integrat foarte bine de fiecare dată. Cel puțin acum, ultima dată, când am fost și cu Sunny, mă știam cu foarte mulți dintre vecini, cu bonele, cu oamenii de la curățenie, de la pază, de la recepție. Nu exista dată să ies pe afară și să n-am cu cine schimba două vorbe. Cred că socializam mult mai mult decât atunci când locuiam în București.
Ați întâlnit discriminare (pozitivă sau nu) în instituții publice, în societate?
Europeni fiind, am aflat că există așa numita skin tax (taxa de piele- n.red): asta înseamnă că pentru noi nu aveau toate lucrurile un preț fix. Pentru că suntem albi și pentru că există această mentalitate că albii sunt bogați. Există o glumă, se spune că ne privesc ca pe walking ATMs (bancomate ambulante, n.r.). Atunci când am fost în excursii pe insule, dacă am vrut să închiriem o motocicletă sau dacă am plecat în tururi cu barca, dacă am vrut să facem o activitate sau să cumpărăm fructe de la vânzători de pe stradă, știam clar că prețul pentru noi este dublu sau triplu. Uneori negociam, alteori pur și simplu le dădeam suma pe care o cereau, mai ales dacă eram în provincie, tocmai pentru că știam că cei mai mulți au familii numeroase, trăiesc în condiții precare și se luptă să-și câștige traiul.
Dacă ar fi să faci un rezumat foarte pe scurt al experiențelor din Manila, ce ai trece la plusuri și minusuri?
Când vine vorba despre plusuri trebuie să spun că oamenii sunt prietenoși, zâmbitori, relaxați, foarte bine dispuși. Am adorat mâncarea de acolo – pentru că aveam acces la toate tipurile de mâncare asiatică – pho, sushi, ramen, dumplings, de toate. Ne-a plăcut și vremea: e întotdeauna călduț, spre cald. Poate să fie uneori extrem de cald, dar faptul că nu trebuia să ne înfofolim era minunat. La extrema cealaltă se află traficul, poluarea și faptul că nu știi niciodată dacă omul respectiv a înțeles ce vrei. Sau dacă o să apară probleme din faptul că nu a înțeles, dar nici n-a recunoscut.
Ce anume vi se pare că e cel mai important lucru pe care l-ați câștigat de când ați decis să fiți o familie „internațională”?
Cred că am câștigat adaptabilitatea și mi se pare un skill foarte important, pe care l-am pus la lucru în diferite situații. Știu că oriunde am fi, orice situație ar apărea, cumva o să ne descurcăm. Mă simt acum mult mai flexibilă și mai orientată spre soluții pentru că a trebuit să ne mutăm de atâtea ori.
Călătoreați mult înainte de a avea copilul. Mai faceți asta? Unde mergeți?
Călătorim aproape exclusiv pentru jobul soțului. Acum urmează să plecăm câteva luni în Macau, China. Ne stabilim într-o țară pentru o perioadă (câteva săptămâni sau luni) și ne plimbăm prin acea zonă, când are soțul meu zile libere.
Cum vezi viitorul familiei tale? Veți mai fi în România „acasă”?
Depinde pe cine întrebi. Soțul meu ar zice că vom fi plecați definitiv. Eu aș zice că nu, că ne-am întoarce acasă. Deci cumva încă n-am ajuns la un numitor comun din punctul ăsta de vedere. Dar, chiar dacă eu cred că la un moment dat o să ne întoarcem în România, întotdeauna am încercat să mă integrez, să mă adaptez, să cunosc cultura țării în care ne aflăm, să vizitez locurile, să vorbesc cu oamenii, să nu mă izolez într-o zonă de confort. Asta mi se pare un aspect foarte important dacă vrei să ai niște beneficii de pe urma călătoriilor.
Îmi și place stilul ăsta de viață. Să plecăm puțin, ne întoarcem puțin în România, iar plecăm. De exemplu, acum ne-am întors în România după șase luni. Încă nu simțim nevoia să ne stabilim undeva. Încă mai am energie și curiozitate să mai ducem stilul ăsta de viață o vreme, să mai cunoaștem alte culturi. Deși, trebuie să recunosc că mi-a mai pierit din spiritul de aventură de când a apărut copilul. Nu mă mai duc în explorare unde mă taie capul, sunt mai prudentă, rămân mai mult în zonele cunoscute.
Ce vă lipsește din România când sunteți plecați?
Ni se face dor de oameni, evident – de familie și de prieteni. Și ne lipsește mâncarea de acasă: de brânză și de roșii mi-e cel mai des dor. În al treilea rând, cred că îmi lipsește familiaritatea, locurile cu care sunt obișnuită, poate satul părinților mei, poate locurile unde obișnuiam să ieșim prin București.
