Când mă gândesc la bunicile mele, nu îmi vine neapărat în minte chipul lor angelic și vorbele de duh care să-mi fi călăuzit viața. Nu! În schimb, îmi amintesc cu precizie gustul mâncărurilor pe care mi le făceau, al cafelei pe care o beam împreună când eram mai mare și momentele când, adult fiind, mă întorceam de la ele cu portbagajul mașinii plin cu tot felul de bunătăți.
Astăzi, când am copii mari, discuțiile lor cu bunicile se învârt, în mare parte, în jurul mâncărurilor. De fapt, încă de când erau bebeluși, reperul bunăstării era ce și cât au mâncat. Atunci când îi lăsam la oricare dintre ele și sunam să întreb ce fac, mi se răspundea cu ”Au mâncat bine! Le-am făcut orez cu lapte, gogoși, supă cu găluște! Au cerut două porții!” Cu cât copiii mâncau mai mult, cu atât era entuziasmul lor mai mare. Al bunicilor doar. Atunci când copiii au mai crescut, au început să se revolte de rugămințile de mânca tot din farfurie.
- CITEȘTE ȘI: Nu mai creșteți copii ”grași și frumoși”!
De fapt, discuția despre mâncare începea înainte de a ajunge copiii. Mai întâi se frământau cu privire la meniu, apoi începea cumpărarea de ingrediente, apoi trezitul cu noaptea-n cap să fie cât mai proaspătă mâncarea când ajung cei mici. Uneori, dacă copiii se răzgândeau și cereau altceva decât doriseră inițial, bunica lor petrecea alte ore amestecând prin oale doar să fie sigură că ei mănâncă. Hotelurile all-inclusive de top ar fi invidioase pe bunicile puse pe îngrășat nepoții. Ca și acolo, și în casa bunicii găsești mâncare la tot pasul, la orice oră din zi din noapte. Doar că la hotel nu te obligă nimeni să termini tot din farfurie și nici nu ești amenințat că crești mare dacă nu iei și ultima înghițitură.
Bunica te hrănește chiar și când nu îți este foame
Bunicile nu se lasă niciodată și folosesc orice tertip pentru ca mâncarea din farfurie să fie terminată. E ca și cum ar fi într-o misiune secretă, de îngrășare a tuturor copiilor. Nu vrea copilul să mănânce la masă? Nu-i nimic. Ia castronelul și aleargă după el prin casă, printre jucării, în baie, pe balcon. Nici așa nu vrea? Pune copilul la desene și îi băgă pe sub nas supă și cărniță. Să nu uităm de șantajul emoțional: ”Dacă o iubești pe bunica, mai iei o înghițitură!” Și nici de amenințările cu tot felul de balauri: ”Dacă nu mănânci tot, o să vină Baba Cloanța și o să te fure!”.
M-am întrebat de multe ori de ce majoritatea bunicilor pun semnul egal între mâncare și iubire și de ce totul este dus la extrem. Să mă explic. Nu am obligat niciodată niciunul dintre copii să mănânce mai mult decât are nevoie și ce nu vrea. A vrut să ia doar două linguri de ciorbă, am întrebat doar dacă e sigur că atât îi trebuie și, dacă răspunsul a fost ”da”, a fost liber să își vadă de treaba lui. Nu îi place spanacul? Perfect. Mănâncă altceva că, Slavă Domnului, mai sunt mii de alimente din care să își ia vitaminele și mineralele. E slăbuț copilul? Dacă îi ies analizele bine și e în parametri, pentru mine e minunat!
- CITEȘTE ȘI: Ce facem când bebelușii nediversificați poftesc la mâncarea adulților? Le dăm să guste „de poftă”?
Hai, mai ia un pic!
Toată această permisivitate e similară pentru bunici cu „rele tratamente aplicate minorului”. Cum adică să nu mănânce la aceeași masă și supă/ciorbă și felul doi și desert? ”Hai, mai ia un pic, că uite ce bună e! Hai să îți mai pun un polonic să crești mare! Hai, ia și carne! Hai, ia!” Primim mâncare și la pachet ca nu cumva să murim de foame acasă.
Sunt foarte recunoscătoare pentru că avem disponibili bunici care ne răsfață și copiii, dar și pe noi. Sunt recunoscătoare pentru toate oalele cu sarmale, cu ciorbă de perișoare, pentru prăjituri și chiftele, pentru tot. Și, totuși, mi-ar plăcea să existe un echilibru. Mi-ar plăcea să existe limite și, atunci când copiii spun că nu mai pot, indiferent că au luat o linguriță sau zece, să se poată ridica de la masă liniștiți, fără să se simtă vinovați că o supără pe bunica. Le-am explicat copiilor că sunt privilegiați că au bunici care le gătesc tot ce vor, atunci când vor. Și că, pentru bunici, mâncarea este limbajul iubirii. Și cum iubirea e multă…„Hai, mai ia o linguriță!” este declarația de dragoste a lui buni. Declarație la care îmi încurajez copiii să răspundă cu ”Buni, și eu te iubesc, dar nu mai pot/ vreau nicio linguriță!”.
