Medicul psihiatru Gabriel Diaconu face pe pagina sa de Facebook o analiză a ADHD la copii – Attention Deficit Hiperactivity Disorder – Tulburare de deficit de atentie și hiperactivitate. Diaconu susține că puțini copii se nasc cu această tulburare. ”În fapt, relativ puțini au creiere moștenite de la părinți cu ADHD. Și chiar și cei din familii unde unul sau amândoi părinții au trăsături similare, mai degrabă deprind astfel de trăsături epigenetic”, consideră specialistul.
Estimpările arată că 1 din 20 de copii va primi, la un moment dat, diagnostic de ADHD. E mult? E puțin? Într-o postare intitulată Adevărul despre ADHD, publicată pe pagina sa de Facebook, medicul psihiatru Gabriel Diaconu atrage atenția asupra capcanei în care pot cădea părinții, și anume aceea de a-i încadra în această categorie și pe copiii care nu au nici pe departe așa ceva.
Kinesis=mișcare, hiper=prea mult
”ADHD înseamnă două lucruri: probleme cu capacitatea copilului de a se concentra la o activitate suficient cât s-o ducă la bun sfârșit, respectiv un comportament motor excesiv. Psihiatrii descriu comportamentul motor excesiv drept hiperkinetic (kinesis = mișcare, hiper = prea mult). Oamenii de rând descriu același comportament în termeni mult mai plastici. Copilul hiperkinetic e iute. E ca argintul viu. Nu stă o clipă locului, e titirez, n-are pace, e copilul atomic, notează psihiatrul.
Poate suna amuzant, dar orice om care stă în proximitatea unui astfel de copil ajunge în cele din urmă să se simtă copleșit: ”Ca și cum nu poate ține pasul. Nu e doar că nivelul de energie al copilului e debordant. E un haos acolo, o revărsare de energie, ca apa clocotită care pică pe lângă ibric. Și aici se întâlnește sindromul hiperkinetic cu deficitul de atenție”, mai spune medicul psihiatru.
Comparativ, un jucător de ping-pong este și el hiperkinetic, dar foarte concentrat. Nu vezi nici mingea și nici paleta. ”Dar mingea aterizează, ca prin magie, unde-o pune jucătorul. Copilul hiperkinetic cu puțină atenție? Mingi de ping-pong prin toată casa. Fără fileu. Prin cele de mai sus, dar nu numai, ADHD devine o tulburare de învățare și de adaptare. Devine o tulburare de memorare. Și devine o tulburare de comportament social. Drept urmare o putem pune pe un ”spectru”, adaugă dr.Diaconu.
”Mulți copii nu se nasc cu ADHD”
O altă caracteristică e felul în care copilul cu ADHD obosește. ”Pentru că pentru o bună perioadă de timp, aparent e neobosit. E inepuizabil. Și epuizant în același timp. De la un punct încolo, poți observa mișcarea lui prin spațiul fizic, dar și mental că accelerează la ”roșu”, ca centrifuga unei mașini de spălat. Dincolo de un prag apar frustrarea, nerăbdarea e la cote maxime. Și atunci apar crizele de furie, plânsul. Apar ticurile, care sugerează griparea ”ambreiajului” creierului. Iar somnul devine și el agitat, fragmentat”, descrie medicul întregul tablou al semnelor.
Potrivit lui Diaconu însă deși tot complexul ADHD este explicabil biologic, o bună parte din biologia acestei tulburări e dobândită psihologic și social: ”Cu alte cuvinte mulți copii nu se ”nasc” cu ADHD. În fapt relativ puțini au creiere ”moștenite” de la părinți cu ADHD, și chiar și cei unde unul sau amândoi părinții au trăsături similare mai degrabă ”deprind” astfel de trăsături epigenetic. Oamenii confundă genele cu destinul. Asta pentru că acolo au rămas manualele, unde ”codul genetic” e descris drept o chestie statică, un fel de carte de bucate în care dacă zice că atâta ceapă pui în ciorbă, înseamnă că atâta ceapă e. Drept urmare dacă nu e ceapă, e ADHD. O tâmpenie”, consideră medicul psihiatru.
”Văd copii azi care abia pot merge, darămite să alerge”
Care este adevărul despre comportament, mișcare și atenție? ”Omul e evoluat să trăiască în raport și colaborare cu natura. Asta înseamnă că trebuie să meargă, să exploreze, să alerge, să interacționeze cu habitatul lui folosind tălpi, palme, simțuri. Are nevoie, încă de mic, să fie stimulat și să se stimuleze. Când pic pe gânduri despre bolile psihice mă întorc în satul copilăriei mele. Acolo unde băteam mingea, ne băteam cu bețele, mergeam la scaldă, dădeam toată ziua cu furca, sapa, grebla, coasa. Foloseam instrumente, deprindeam reguli și rutine simple. Mă uit la copii după aceea. Și încep să văd diferențe. Văd copii astăzi care abia pot să meargă, darămite să alerge. Știu să butoneze telefoane și tablete, dar nu știu să-și lege șireturile. Văd copii (inclusiv pe ai mei, să nu pară că-s habotnic) înclinați dramatic spre interacțiunea cu un ecran, copii pentru care bățul nu mai e un instrument de joacă.”
Ce măsuri a instituit medicul în propria familie
Medicul mărturisește care e propria rețetă aplicată copiilor lui. ”Îi scot la pădure cu bicicletele sau pur și simplu îi duc pe cărări. După ce bodogăne câteva ore bune, parcă li se așază altfel mințile. Sunt două feluri de oboseală: oboseala de sarcină și oboseala de relanti, când motorul minții bate în gol. De-a lungul anilor am adunat discuții lungi cu părinți ai căror copii sunt hiperkinetici și care mi-au spus: domnule doctor, credeți că n-am încercat? Munte, mare, fotbal, polo, înot, tras cu praștia, orice să-l ”obosesc”. Și s-au trezit ei obosiți. Nu tu ecrane, nu tu tablete, faimosul băț prin țărână, și tot degeaba. Aparent degeaba.”
Medicul admite că există copii al căror sistemul nervos e de asemenea natură dezvoltat încât suferă. Acești copii nu se pot aduna, n-au pace sau liniște. ”Din marea masă a celor care astăzi primesc ștanța de ”ADHD” ei reprezintă, totuși, o relativ mică fracție. Dar, când îi găsești, acești copii trebuie sprijiniți cu medicație, și cu intervenție susținută de sprijin psihoterapeutic. Pentru că, altfel, vor rămâne copii dificili, vor rămâne în urmă la școală, și treptat vor pierde legătura cu ”turma” omogenă.”
Multe lucruri din sănătatea mintală sunt decise în copilărie
Dr. Gabriel Diaconu explică și de ce a ajuns el – psihiatru de adulți – să scrie despre un subiect despre care ar trebui să scrie psihiatrul de copii: ”Răspunsul e simplu: noi, psihiatrii de adulți, preluăm pacienți de la 18 ani și, frecvent, îi asistăm pentru restul vieții lor. Nu vorbim destul unii cu ceilalți. Și multe lucruri din cartea sănătății mintale a unui individ sunt decise, și definitive, din primele capitole. Acolo, la început, intervenția poate fi hotărâtoare pentru viața omului pe mai târziu.”
Ce i se pare medicului cel mai păgubos este lăcomia nouă a oamenilor de a da și a primi diagnostice pentru copiii lor. ”Nu, nu e ok să ai un copil care încă se scapă pe el, dar poate să-ți deschidă telefonul sau să-și pună singur desene animate cu telecomanda. Există ordine și ordini pe lumea asta, iar bebelușul care țipă dacă-i iei telefonul din mână nu-i deștept, e drogat digital. Iar tu ești crocodilul lui. Adică dealerul de droguri. Telefoanele ar trebui desăvârșit interzise copiilor, mă gândesc uneori, în primii 4 – 5 ani de viață. Timpul de televizor ar trebui restricționat la maxim o oră pe zi”, consideră psihiatrul.
”Consiliez părinți care-și spetesc mințile ca să-și plătească bonele”
Lucru aproape imposibil de făcut, admite dr.Diaconu. ”Trăim cu consecințele poluării tehnologice care ne cere un preț, pe lângă promisiunea confortului. Și mai e un lucru. Un lucru care mă apasă, mă consumă și mă exasperează în lumea în care am ajuns să trăim. Eu am fost copil crescut cu cheia de gât. Ca și majoritatea copiilor din generația mea. E un element de identificare a traumei noastre sociale când, în comunism, statului nu-i păsa prea mult că de pe la 12.00, până pe la 16.00 nu se întâmpla mai nimic: tata la uzină, mama la filatură (sic!), copilul pe maidan. Dar, totuși, după ora 16.00, exista un timp de familie.”
Care timp pentru familie astăzi a dispărut: ”Prosperitatea minimă presupune că adulții muncesc până la ora 17.00, 18.00, după amiaza. Nu mai există bunicii de odinioară. Am ajuns să consiliez părinți care-și spetesc mințile ca să-și plătească bonele. Părinți care-și plătesc ratele ca să le lase copiilor niște case de fapt goale de conținut, de experiență, patru pereți și-o traumă de abandon. Statul ăsta ”modern”, capitalismul ăsta care e frecvent sclavie corporatistă le spune mamelor că să fii o femeie emancipată înseamnă taior, și funcție, și ambiție profesională. Le spune taților că o mașină cu suspensii pneumatice ține loc de bătutul mingii, și că dacă-ți trimiți copilul la facultate în Olanda sau Anglia înseamnă că l-ai crescut bine. Nebunie e puțin spus.”
Copiii au nevoie de timp cu părinții lor, este categoric medicul psihiatru: ”Și părinții au nevoie de timp cu copiii lor. Au nevoie de tihna aia mentală. Nu să muncească mai mult, sau să crească producția la hectar. Cât să muncească mai bine, mai eficient, și să-și păstreze energie pentru casă, pentru prunci, pentru amintirile cu care rămâi mai târziu în viață. Când copilul e agitat nu-i musai că-i hiperkinetic. S-ar putea că-i titirez doar pentru că i-e dor de mamă, sau de tată. Când un copil nu se concentrează, sau e frustrat, sau nu își face temele, sau…sau… nu-i musai că are ADHD. Poate că n-are decât o piatră pe inimă și-un dor. Psihiatria n-ar trebui să devină vreodată complice la bolile sociale. Ar trebui să le enunțe, și să le denunțe. Altfel n-o să avem ”sănătate mintală”. O să avem ”remisie clinică”. Ceea ce nu-i totuna”, conchide Gabriel Diaconu.
