„Ce luăm pentru doamna de 1 și 8 Martie? Câți bani punem?” – sunt întrebări care inflamează grupurile de WhatsApp ale părinților la începutul primăverii. De multe ori, se lasă cu scandal, pentru că unii optează pentru cadouri simbolice, alții pentru unele opulente, iar alții nu vor să dea nimic. Într-un fel sau altul, discuțiile acestea ajung și la „doamne”. Cum se vede oare, de la catedră, această tevatură?
Am întrebat-o asta pe Cristina D. (44 de ani), profesoară de Informatică în Capitală, care predă de 22 de ani atât la gimnaziu, cât și la liceu. Ea este și mama a doi copii, unul la gimnaziu și altul în școala primară, gestionează două grupuri de WhatsApp ale părinților și e martoră directă a discuțiilor pătimașe pe această temă. Ne-a mărturisit sincer că, de câțiva ani, tema aceasta e una apăsătoare pentru ea și pentru multe colege de școală. Redăm mai jos răspunsul ei integral.
A fost o perioadă când abia așteptam 1 și 8 Martie. Era cu emoție, cu gesturi mărunte, dar din suflet. Dacă aș cotrobăi acum prin pozele de atunci, aș găsi multe amintiri care sigur m-ar face să plâng. Și mă refer la felicitări handmade făcute de copiii de gimnaziu, la scrisorele cu pozele copiilor, la mărțișoare făcute de mâinile lor.
Îmi amintesc un an în care am primit de la copiii mei (clasa la care eram dirigintă) o ramă cu fotografii ale noastre, împreună, o selecție de fotografii cu noi, pusă într-o prezentare PPT, un coș cu dulciuri pe care l-am împărțit cu ei, iar o fetiță a făcut turtă dulce pentru toți. Pe lângă acestea, fiecare copil a adus câte un fir de trandafir. Acesta a fost cel mai „costisitor” cadou primit. Nu am primit niciodată lucruri scumpe… și nici nu aș ști să reacționez la așa ceva.
Mă apasă comparațiile și exagerările
Vă mărturisesc sincer că, de câțiva ani încoace, perioada aceasta e una copleșitoare și abia aștept să treacă. Discuțiile de pe grupurile de WhatsApp și cele din social media legate de darurile pentru profesori sunt pur și simplu umilitoare, iar tensiunea aceasta umbrește sensul real al gestului simplu de a oferi o floare. Din cauza exagerărilor, e plin de mesaje de ură. Apreciez enorm o floare oferită din inimă, un desen, un „mulțumesc” sincer. Mă apasă însă comparațiile, exagerările de pe grupurile de mămici și senzația că gestul trebuie „să dea bine”. Bucuria se pierde când simt că lucrurile sunt o bifă, nu o emoție.
Învățătoarea copilului meu cel mic e la fel ca mine, sătulă și scârbită de toate discuțiile, și îmi spune mereu să le transmit părinților de pe grup că nu își dorește nimic. E cel mai bun dascăl pe care îl cunosc și mi se pare nedrept să-mi ceară să nu-i duc o floare, gest pe care l-aș face, de altfel, cu mare drag și cu recunoștință. Dar iată că acest gest și-a pierdut semnificația.
Ce vreau să știe elevii mei despre „cadourile” pe care le aștept
Elevii mei, cu care discut deschis, știu că pentru mine contează prezența lor, efortul, progresul, felul în care învață să fie atenți unii la alții. Nu aștept olimpici la materia mea, dar aștept seriozitate, pentru că și eu o ofer. Vă spun ceva ce nu are legătură directă cu 8 Martie, dar are legătură cu ceea ce contează cu adevărat. Într-o zi, tocmai aflasem că tatăl unui băiețel din clasa mea murise subit. Am intrat la scurt timp la o altă clasă, a XII-a, care era cea mai dificilă pe care o aveam atunci. Eram dărâmată, îmi venea să plâng. Din ultima bancă, timid, un elev m-a întrebat: „Sunteți bine?” Empatia lui m-a topit pur și simplu. Acesta e un cadou pe care îl voi ține minte toată viața.
Ce vreau să știe părinții elevilor mei despre „cadourile” pe care le aștept
Orice dascăl implicat își dorește părinți implicați și care să aprecieze efortul zilnic al profesorului. Mi-aș dori ca părinții să aibă încredere în mine, să nu îmi conteste deciziile și să înțeleagă că acționez cum cred eu că e mai bine pentru copiii lor. Din păcate, trăim vremuri în care se vânează note mari. Mi s-a întâmplat ca un părinte să nu mă salute pentru că i-am dat copilului notă mică. În percepția lui, materia mea nu era așa importantă și era foarte grav că i-am dat copilului notă mică. Mi s-a întâmplat, de asemenea, ca un părinte să ceară să fiu schimbată de la clasă pentru o notă de 8.
Anul trecut, am cumpărat flori pentru fetele din clasa mea. Pur și simplu am vrut să știe cât îmi sunt de dragi
Când am o generație nouă, le spun atât copiilor, cât și părinților, că nu nu vreau catedra plină de buchete scumpe și că nu accept altceva decât daruri simbolice. Gesturile mici și sincere sunt suficiente și prețuite. Reacțiile lor sunt diverse. Unii înțeleg imediat și apreciază sinceritatea. Alții sunt surprinși, poate incomodați. Apreciez atunci când dorința îmi e ascultată. Anul trecut, am cumpărat eu zambile pentru toate fetele din clasa mea. Pur și simplu am vrut să știe că îmi sunt dragi. Nu vă spun cât au fost de fericite!
Da, știu, există profesori care primesc daruri scumpe. Nu cred că este rolul meu să judec alegerile altora, însă personal nu mă regăsesc în ele. Educația ar trebui să rămână într-o zonă de echilibru și decență, iar relația profesor-elev să nu fie influențată de valoarea materială a unui cadou. Dacă ar fi să aleg darul ideal, aș alege mereu un „Mulțumesc” spus ochi în ochi și o întrebare discretă „Sunteți bine?
