Scriitoarea Ioana Chicet-Macoveiciuc, cunoscută publicului larg ca Prințesa urbană, după numele blogului său dedicat vieții de familie și parentingului, s-a mutat acum 3 ani în Olanda, împreună cu soțul său și cei doi copii ai lor, Sofia și Ivan. Când au cumpărat bilete „doar dus”, lăsau în urmă familia, prietenii și o viață destul de bună, dar și gustul amar al senzației de zădărnicie din România. Și-au dorit pentru familia lor o țară incluzivă, cu multă grijă față de copii și natură, iar Țara Lalelelor li s-a părut cea mai bună opțiune. Cât de dificil este să emigrezi după 40 de ani, cu doi copii de vârstă școlară, într-o țară în care – la prima vedere – limba pare o adevărată barieră? Într-un interviu acordat Totul Despre Mame, Ioana Chicet-Macoveiciuc povestește cum a gestionat provocările mutării în altă țară și valul de reacții negative din momentul în care și-a anunțat public decizia de a pleca. Ea descrie viața relaxată (și relaxantă) în apropiere de Amsterdam și pașii pe care i-a urmat pentru a se simți „acasă” în Olanda – implicit planurile sale de a urma o nouă facultate acolo, la 45 de ani.
Totul Despre Mame: A durat un an și jumătate de când v-ați decis și până v-ați mutat în Olanda. Care au fost cele mai importante lucruri pe care le-ați luat în seamă?
Ioana Chicet-Macoveiciuc: Cred că undeva în adâncul sufletului ne-am dorit mereu să încercăm viața în altă parte, și eu, și soțul meu. La fiecare revenire din vreun concediu în străinătate ne lovea acel sentiment de zădărnicie pe care-l simțeam imediat ce dădeam cu ochii de DN1 dinspre Otopeni spre București. Dar multă vreme ne-am împotrivit, am vrut să rămânem, să contribuim la schimbare, la mai binele României. Apoi au venit Colectiv, Ordonanța 13, 10 august, pandemia și ne-am dat seama că ne-a ajuns cuțitul la os. Aveam o viață bună în România, dar trăiam într-o bulă pe care o conservam (cu mare efort) pentru sănătatea noastră mintală și pentru binele copiilor. Brusc, în 2020, într-o seară de aprilie, ne-am decis să facem pasul. Să ne luăm bagajele și să încercăm viața în alt loc.
Am pus pe listă ce am avea de pierdut și de câștigat. Eu sunt scriitoare și jurnalistă, am o comunitate mare online, făceam multe evenimente pentru părinți în București și în provincie. Toate astea aveau să se schimbe, să dispară, poate. Apoi, să emigrezi la 42, respectiv 44 de ani, cu copii de vârstă școlară, e un coșmar logistic. Știam că vom pierde bani, că poate nu vom avea același nivel de trai. Că punem 2.500 de km între noi și familiile sau prietenii noștri. Că va trebui s-o luăm de la zero într-un spațiu foarte diferit, cu o limbă dificilă, reguli diferite, fără cunoștințe și fără satul nostru de sprijin. Dar am decis să facem, totuși, pasul. Stresul traiului în România devenise prea mare. A durat 18 luni până soțul a primit o ofertă de la o companie olandeză. În două luni a plecat el să înceapă lucrul, după alte două luni l-am urmat și noi: eu, copiii, pisica și un camion de lucruri.
Ce alte țări au mai fost pe lista scurtă?
Niciuna. Și eu și soțul ne-am dorit doar Olanda, pentru că vacanțele noastre aici și discuțiile cu cei câțiva cunoscuți pe care-i aveam în Olanda ne convinseseră că ni se potrivește. Spațiu multicultural și incluziv, multă grijă față de copii și natură, multe sporturi și timp petrecut în aer liber, organizare, precizie, echilibru între timpul pentru familie și serviciu – ne doream toate astea, așa că alegerea a fost simplă.
Copiii mici sunt mult mai ușor de „urnit” în astfel de situații. Ai voștri erau deja măricei când ați emigrat. Cum au primit schimbarea asta?
Fiica noastră avea 10 ani, fiul 7 ani și jumătate. Pentru ei a fost greu de înțeles decizia de emigrare, pentru că viața lor în România era una bună. Erau înconjurați de prieteni, mergeau la o școală care pune accent pe educația emoțională, nu se loveau de lucrurile care ne făceau nouă zile fripte. Dar i-am încurajat să aibă încredere în noi și să dea o șansă noii noastre vieți.
Ce v-au reproșat?
În primii ani aminteau uneori de prietenii lăsați acasă și de vacanțele la munte. Ne lipsește muntele!
Emigrarea e o schimbare majoră. Ce a fost cel mai greu în primele luni pentru tine, ca mamă?
Primul an a fost epuizant pentru că trebuie să iei totul de la zero, ești ca un copil mic care nu înțelege lumea în care se trezește. Nu pricepi ce scrie pe afișe, nu știi de unde iei pâine, ce fel de bilet îți trebuie pentru tramvai, cum interacționezi cu vecinii, ce e OK să faci și ce nu. Copiii au început școala de integrare la două săptămâni după ce-am aterizat. A trebuit să găsim rapid medic, dentist, să ne facem asigurări și acte. Din fericire, a mers totul bine. Am început și eu cursurile de limbă și asta m-a ajutat enorm să-mi găsesc locul.
Copiii au avut nevoie de susținere emoțională, am fost alături de ei pas cu pas. Am construit rapid și o comunitate de români faini, cu care am început să ne vedem regulat. Într-un an, și copiii, și eu eram fluenți în neerlandeză, viața a devenit încet-încet ordonată, liniștită, și acum aveam și „satul”, comunitatea de susținere, de care eu una am atât de multă nevoie.
Cum te-ai ajutat pe tine ca sa îi poți ajuta? Care a fost masca ta de oxigen?
Ce m-a ajutat mult a fost să merg constant la cursul de neerlandeză, să țin aproape cu românii aflați în aceeași situație cu noi, cu mama și prietenele mele apropiate, să rămân în terapie și să petrec mult timp afară, la alergat sau la plimbare, pe străduțe, pe canale. E foarte frumos totul pe-aici și e ușor să te relaxezi. De asemenea, am continuat să scriu pentru comunitatea mea, să public cărți și să organizez evenimente, acum nu doar în România, ci și în UK, Italia, Germania, Danemarca, Franța, Italia, Belgia, Germania, Cehia, Olanda și Luxemburg.
Cum ai simțit mutarea prin prisma jobului tău? Da, un autor poate scrie oriunde, dar nu ți-a fost teamă că îți pierzi relevanța, subiectele, publicul?
Ba da, mi-a fost teamă, foarte teamă. Dar m-am gândit că până la urmă mă pot angaja oriunde cu nivel bun de limbă, la supermarket sau secretară undeva și pot continua să scriu în limba mea în timpul liber. Însă, am constatat repede că publicul meu a rămas pe poziții, ba chiar a crescut, pentru că s-au adăugat mulți cititori din diaspora interesați de experiența noastră și de cărțile pentru copii pe care le scriu. Una peste alta, am câștigat mult mai mult decât am pierdut, îmi fac meseria în continuare, mă simt inspirată și motivată, iar din septembrie sper să încep a doua facultate aici, în Amsterdam.
Ce facultate vrei să urmezi? De ce ai luat această decizie, ce te motivează? Ce pași ai făcut deja în sensul ăsta?
Sunt superstițioasă, am promis că spun public care e facultatea după ce intru, nu înainte! 🙂 Îmi doresc să învăț o meserie nouă, care să mă ajute să scriu mai bine, dar și să contribui mai mult în viața oamenilor. Sunt o fire curioasă, îmi place să învăț și am decis că vârsta de 45 de ani e momentul potrivit să fiu iar studentă. Curând am examenul de admitere, înainte de asta a trebuit să iau certificarea de C2 pentru limba engleză (testul Cambridge) și o diplomă de OMPT la matematică (pentru care a trebuit să învăț din nou toată matematica de liceu, cu care nu am mai avut contact din 1998). A fost interesant să reînvăț să învăț, mai ales că aici tehnicile de predare sunt complet diferite de cele pe care le cunosc din România și a trebuit să învăț totul în altă limbă decât cea maternă. Dar merită, cu puțin noroc și mult studiu, în 6-7 ani voi avea o meserie nouă!
Cum ai primit valul de reacții negative din momentul în care ai anunțat că pleci? Ce te-a ajutat?
Pe scurt, lucrurile au stat așa: am postat un film scurt pe pagina mea de Facebook, chiar înainte să ne urcăm în avion cu bilet doar dus. Spuneam acolo că plecăm și de ce. Apoi am decolat și trei ore am stat cu nod în gât. Eram triști cu toții. Când am aterizat, am văzut că aveam mii de reacții și de mesaje private. Scurtul meu video rula pe toate posturile de televiziune, mesajul meu era publicat peste tot, părea că toată lumea numai despre asta vorbește. Eram jignită în toate felurile, ni se ura drum bun, am primit și amenințări, dar și multe încurajări. Am închis toate aplicațiile și am luat pauză de internet. Deși a fost extrem de greu de procesat acest val intens de reacții, mi-a confirmat că am făcut bine să pun distanță față de acest mediu toxic și plin de judecată. Dar m-a și întristat. E trist că oamenii au nevoie să judece și să fie răutăcioși cu necunoscuți pentru a-și valida propriile alegeri. E o formă de bullying. E nevoie de multă educație emoțională în România…
Cu s-au „luptat” copiii în primul an acolo? A fost limba? Integrarea în comunitate? Oamenii? Locul?
Învățarea limbii a fost ușoară, pentru că Olanda are un sistem de integrare foarte bine pus la punct (e o țară foarte prietenoasă cu emigranții de toate felurile). Așa numitele taal schoolen, școlile de integrare, preiau copii cu vârste între 6 și 12 ani și îi învață nu doar limba (în cazul unor copii, și alfabetul), dar și cultura olandeză, tradițiile și obiceiurile comune aici, spiritul comunitar și incluziv, păstrând atenția și asupra specificului cultural al fiecărui copil. Sistemul de învățare accelerată a limbii prin imersiune e foarte eficient, mai toți copiii sunt fluenți în 8-16 luni și pot intra în sistemul normal de învățământ public. În plus, e ușor să începi drumul într-o țară când ești înconjurat de copii ca tine, și ei abia sosiți. Te simți însoțit. Pe scurt, cu limba a fost ușor. Cu vecinii a fost ușor, au fost foarte primitori cu noi. Oamenii sunt foarte drăguți aici cu copiii, de la vânzătoare la medici, profesori, șoferi, zâmbesc mult, fac glume. Faptul că se pot juca afară în cartier fără supraveghere mi se pare cel mai mare câștig pentru ei. Și sentimentul de comunitate: copiii sunt ai întregului cartier. E foarte sigur pentru ei să meargă pe bicicletă la școală sau să se joace pe străzi sau în parcuri – fără părinți (de la 6-7 ani în sus).
Cum s-au adaptat copiii stilului de viață olandez? Cum vă petreceți timpul în afara școlii?
S-au adaptat destul de rapid, le e ușor să fie liberi și responsabili. Când venim la București le e greu: „nu te duci acolo singur!”, „vezi că sunt mașini!”, „nu există tramvai unde ai tu nevoie, stai să facem rost de mașină!”. În unele zile au desen, teatru, înot sau gimnastică, în celelalte se duc la colegi acasă și se joacă sau vin alți copii la noi. Seara facem sport împreună acasă sau afară, mâncăm, citim. În weekend mai călătorim, vizităm orașe noi, avem musafiri sau vizităm prieteni, mergem la pescuit, la padel, la biliard, sau facem excursii cu bicicleta. Suntem la două ore de Belgia și de Germania, la trei ore de Franța, la 30 de minute de Marea Nordului, sunt atât de multe de făcut!
Există diferențe semnificative în ceea ce privește felul în care sunt tratați copiii în familie și în societate (comparativ cu România)?
Da, copiii sunt protejați aici, există locuri sau lucruri de joacă și cărți în restaurante, frizerii, hoteluri. Toate cartierele au spații de joacă funcționale și curate, terenuri de sport de tot felul, școlile sunt dese și mari. Copiii sunt încurajați să fie independenți de mici, merg la școală cu bicicleta sau pe jos. Nu sunt înfofoliți, sunt destul de rezistenți la boli, nu se sperie de vânt și de ploaie. Copiii practică unul sau mai multe sporturi de echipă încă de mici, majoritatea citesc, se duc la bibliotecă și cu școala, și cu părinții.
Se practică în Olanda un tip anume de parenting, te-a surprins ceva în acest sens? Sunt mai degajați părinții?
Da, mi se pare că părinții olandezi sunt foarte diferiți de majoritatea celor români. Sunt mai relaxați, nu înfofolesc copiii, dimpotrivă. Văd toată iarna copii pe biciclete, la 3 grade pe vânt sau ploaie, fără căciulă, cu geci mai degrabă subțiri. Foarte rar văd fulare sau mănuși. Copiii se joacă afară mult, de pe la 6-7 ani merg nesupravegheați la locurile de joacă din cartier, de la 7-8 ani merg singuri la școala din cartier cu bicicleta. Părinții nu intervin la teme, nu sunt foarte implicați la școală. Ora de culcare e sfântă: copiii se culcă foarte devreme până la adolescență, la ora 20 -20:30 sunt în pat, chiar și la varste mai mari (la 9-10 ani). Sunt răbdători și reacționează cu blândețe când copiii au tantrumuri, dar pun limite ferme când e cazul. După 14 ani, majoritatea copiilor lucrează sau fac voluntariat.
Cum ți se pare sistemul școlar din Olanda?
Foarte diferit de cel românesc. Aici școala începe la 4 ani, primii ani sunt de împrietenire cu banca, cu regulile, cu scrisul și cifrele. Se joacă mult. Stau mult afară, fac excursii, merg la bibliotecă. Școala primară e ușoară, scopul ei e să învețe copiii să învețe, să înțeleagă ce citesc și să socotească rapid și corect. Au materii de genul Orientarea în lume (învață să citească hărți, grafice, ce să facă dacă se pierd etc.), Trafic (reguli de circulație ca pieton și biciclist, inclusiv probă practică), Înțelegerea lecturii (care e și materie de evaluare națională). Fac mult sport și la școală și acasă. Nu există teme până în anul 7, se dau calificative pe baza testelor lunare și a celor naționale, care sunt bianuale. La 12 ani intră la secundar, și de aici începe treaba serioasă. Fac trei limbi străine, plus greaca și latina, cei care merg la nivelul superior. La 15 ani își aleg profilul (Economie, Tehnic, Științele Naturii și Sănătate, Artă etc.), iar la 18 ani merg mai departe, la facultate. Sistemul de predare e diferit, învățarea se bazează mult pe studiu individual și proiecte de grup. Sunt învățați de la 5 ani să facă prezentări în fața clasei și să evalueze onest lucrările celorlalți.
Ai povestit mult despre școala olandeză pe blog. Acum, după câțiva ani cu doi copii în sistem, poți vedea bune și rele. Ce merge? Ce ai schimba?
Îmi place că sunt ascultați copiii, sunt invitați să se evalueze și să evalueze profesorii, au timp destul afară și la joacă, nu sunt încărcați cu teme, cei care termină repede primesc în plus. Aș schimba abordarea prea relaxată a profesorilor când e vorba despre mici elemente de agresiune între copii. Îi lasă să se descurce, eu aș insista să îi ajute să le gestioneze, nu să îi lase de capul lor.
Dar sistemul medical? Ați avut experiențe?
Am avut nevoie de câteva ori de ajutor medical urgent. Aici nu te duci la camera de gardă direct. Suni la un număr anume și o asistentă îți pune niște întrebări. Ea decide dacă ai nevoie de salvare, dacă trebuie să mergi la camera de gardă (și dacă da, la ce oră să te duci ca să nu aștepți pe hol), dacă poți aștepta să te vadă medicul tău de familie sau dacă poți face tu ceva să te simți mai bine. Când am avut cu adevărat urgențe (dublă fractură de antebraț la fiica noastră și piatră la rinichi la soț), ne-au primit imediat la Urgențe și am primit pe loc tratament și programare la intervenție. Altă dată ne-au ghidat la telefon și a fost OK. Aici totul trece prin medicul de familie, e greu să ajungi la specialiști, care sunt doar în spitale. Nu există clinici private, la care te duci când vrei tu. Analize, trimiteri, totul se face prin medicul de familie. Când sunt probleme minore, ești trimis acasă cu paracetamol. Când e ceva mai complicat, trebuie să ceri investigații suplimentare și să convingi că e chiar cazul pentru ele. Însă, odată ajuns la specialist, ești pe mâini bune. Spitalele sunt impecabile, am rămas cu gurile căscate. Totul merge ca uns, ți se explică totul pas cu pas, copiii sunt tratați foarte bine. Există aplicații pentru orice: programări la medic, dosar medical, mesaje către specialist, solicitare de apel telefonic pentru consult.
Este Neerlandeza o barieră? Cât de greu se învață, de fapt?
Neerlandeza nu e o limbă grea, în ciuda pronunției care o face să pară complicată. E o limbă germanică ce are o structură foarte asemănătoare din punct de vedere gramatical cu engleza, cu fond lexical asemănător cu germana, și multe cuvinte comune cu româna și franceza. În doi ani, dacă dedici o oră-două pe zi învățării limbii, poți ajunge fără probleme la nivel B2, care e foarte bun, poți conversa, înțelegi bine, te poți uita la filme și poți scrie mesaje destul de complicate.
La ce nivel ai ajuns?
Eu sunt aproape de C1 acum, citesc literatură neerlandeză, ascult podcasturi, înțeleg mesajele oficiale, scrisorile, pot conversa fără stres, deși încă îmi mai caut cuvintele uneori. Nu am oprit studiul, fac în continuare cursuri o dată pe săptămână.
Cum e Olanda când nu ești turist?
Olanda e frumoasă! E una dintre puținele țări care e frumoasă peste tot, nu doar în orașele mari sau la mare. Oriunde te duci, în sate sau orașe mici, peste tot e curat și frumos. Oamenii sunt relaxați și prietenoși, salută, zâmbesc, doresc să ajute dacă dai semn că ai nevoie. Olanda e și foarte organizată, totul se întâmplă așa cum trebuie, lucrurile merg, oamenii sunt liniștiți și respectă regulile pentru că au învățat că ele există pentru binele lor, al tuturor. Olanda e și foarte diversă, la noi în oraș de exemplu trăiesc 128 de nații diferite. Olanda e tehnologizată, totul e digitalizat, parcările citesc numărul de înmatriculare și îți dau acces să intri sau să ieși după ce ai achitat prețul prin scanarea unui qr code. Olanda e mică și aproape de multe alte țări vestice și frumoase. Transportul în comun funcționează, poți traversa toată țara în 3 ore cu trenul rapid. Olanda e egalitariană, ei cred în oportunități egale și sunt atenți la persoanele vulnerabile (cu excepții, am impresia că femeile încă nu au șanse perfect egale cu bărbații, dar societatea lucrează la asta). Olanda e o țară tolerantă.
Ca străin în Olanda, te simți amenințată (sau voi ca familie) de politicile extremiste pe care încearcă să le impună PVV?
Ca cetățeni europeni, nu suntem vizați de politicile anti-emigrare, deci nu ne simțim amenințați de nimic.
Ați întâlnit discriminare (chiar și voalată) în instituții publice sau în școli? Ați trăit vreo astfel de experiență?
Nu m-am simțit niciodată discriminată că sunt străină. Unii copii pot fi răutăcioși la școală, dar asta e ceva ce se întâmplă peste tot. Senzația mea e că dacă te simți inferior, ai impresia că așa te văd și alții și multe situații ți se pot părea discriminatorii. Eu mă simt bine aici, nu doar profit de resursele societății, ci îmi plătesc taxele, fac evenimente și proiecte pentru oamenii de aici, contribui și eu la binele locului care m-a adoptat, nu mă simt inferioară și nici nu am impresia că localnicii mă văd mai prejos. În general, olandezii au o părere bună despre români, îi consideră isteți, muncitori, loiali, prietenoși, mai toți au prieteni sau colegi români despre care vorbesc foarte frumos. Faptul că am făcut efortul de a le învăța limba e apreciat de olandezi, care mă tratează cu respect și curiozitate.
Sunt lucruri care nu îți plac aici, cu care nu te poți obișnui, care te deranjează?
Mă deranjează că unele lucruri se întâmplă mai lent decât mi-aș dori (de exemplu, accesul la terapie). Și felul în care lucrurile sunt organizate cu mult timp înainte. Dar noi, românii, suntem spontani între noi, dacă vrem să ieșim la o bere pe seară, ieșim și gata. Olandezii au agendele făcute cu luni înainte.
Știu că ai inițiat o petrecere anuală „internațională” sau „multietnică” la tine acasă. Cum e viața printre expați în Olanda?
Plină și interesantă! Am cunoscut zeci de oameni din tot atâtea țări, de la muzicieni la artiști plastici, medici, ingineri, profesori, toți o iau de la capăt aici. Ne vedem, conversăm în noua noastră limbă, facem schimb de rețete. E un mare câștig al vieții mele expunerea la acest tip de interacțiune.
Dar în comunitatea locală cum vă simțiți? Vă știți cu vecinii, v-ați integrat?
Vecinii au fost prietenoși de la început, în prima săptămână am primit ghivece cu flori, dulciuri și felicitări cu mesaje de bun venit în cartier. Vecinii de 90 de ani care încă merg cu bicicleta mereu salută și zâmbesc, majoritatea sunt familii de vârsta noastră cu copii mai mici sau mai mari care merg împreună la școală sau liceu cu bicicleta. Mai facem schimb de prăjituri între noi, avem în cartier olandezi, letoni, români, africani, englezi, israelieni, spanioli, indieni, e un melanj foarte simpatic. Iar faptul că aproape nimeni nu are draperii sau perdele ne ajută să ne cunoaștem bine între noi. 🙂
Spune-mi trei lucruri pe care le adorați în Olanda (și voi, și copiii).
- Ne plac mult natura, mersul pe bicicletă, lipsa traficului.
- Ne place previzibilitatea, organizarea și curățenia de aici.
- Diversitatea și deschiderea oamenilor față de ceilalți, respectul față de oameni, de autoritate și de natură.
Dar trei lucruri pe care le detestați în noua țară?
E mult spus detestat, nu detestăm nimic. Dar ne displac:
- Sezonul întunecat, care e destul de înnorat și posac.
- Mâncarea locală, care ni se pare fadă.
- Lentoarea unor procese, pentru multe lucruri sunt liste de așteptare lungi (dentist, înot, psiholog etc.)
Fă-mi o listă cu trei lucruri din România de care vă e realmente dor.
- Oamenii dragi.
- Pădurea.
- Mâncarea.
