Ziua aceea a sosit. Primul Paște fără copii, după divorț. Știam că va veni. Semnasem hârtiile, stabiliserăm programul, îmi spusesem de zeci de ori că va fi în regulă. Că am timp pentru mine. Că pot să ies, să mă plimb, să mă văd cu o prietenă fără copii, să dorm până târziu. Mi-am făcut chiar și un plan. O cafenea nouă, una dintre acelea unde nu dai bine dacă mergi cu doi copii după tine, un film pe Netflix, o rochie nouă în dulap și gândul că „va fi altfel, dar nu neapărat trist”.
Dar când a venit dimineața, n-am mai putut. N-am ajuns la cafeneaua nouă. N-am sunat pe nimeni. N-am îmbrăcat nicio rochie. Mi s-a părut că, dacă plec de acasă în locuri noi, șterg tot ce e legat de noi. Iar azi, mai mult ca oricând, am vrut să fiu aproape de noi. De amintiri. De vocea lor. Așa că am rămas. Și am ales, instinctiv, să păstrez rutina noastră. Nu ca să mă prefac că totul e la fel. Ci ca să nu mă prăbușesc în tot ce nu mai e. Așa a început prima mea zi de Paște fără copii. Cu dor, cu lacrimi, dar și cu gesturi mici care, pe nesimțite, au început să coasă liniștea înapoi.
7:00 … Ar fi dat buzna în camera mea
Ca în fiecare an, fluturând șosetele și întrebând nerăbdători: „A venit Iepurașul?”
M-am trezit la ora asta din obișnuință. N-am avut inimă să dorm mai mult. Dar am aprins o lumânare lângă poza făcută de Paștele trecut. Pe masă, lângă lumânare, am pus și cele două pungi cu darurile de Iepuraș. Le-am cumpărat mai devreme săptămâna asta, cu gândul că le voi da când se întorc acasă. Le-am ales exact ce le place.
Nu le-am ascuns, ca de obicei. Nu avea sens. Le-am lăsat acolo, la vedere, ca o promisiune tăcută: „Vă așteaptă. Și mami, și cadourile, și iubirea.” Pentru o clipă, cât am stat cu ochii pe flacăra lumânării și pe punguțele cu surprize, casa n-a mai părut chiar atât de goală. Doar în așteptare. Ca mine.
8:00 … Aș fi făcut omletă cu brânză rasă, cum le place lor
Am făcut, totuși. Și am mâncat în liniște, cu o carte în față, nu cu desene animate pe fundal. Nu m-am prefăcut că e totul bine. Dar mi-am spus: „Fac ce aș fi făcut și cu ei. Poate că, în felul acesta, casa goală nu mă va strivi sub tăcere.” E liniște. Prea multă liniște. Și-mi vine să plâng.
10:00 Nu știu ce să fac
Mă uitat la ouăle vopsite de ei. Au pete și abțibilduri strâmbe și mi se strânge inima. În alți ani, aș fi încercat să le corectez. Dar acum, în primul Paște fără copii, mi-am dat seama cât de prețioasă e libertatea cu care ei văd frumusețea.
Îmi amintesc perfect momentul de acum câteva zile, când le-am vopsit împreună, pe grabă, între teme și bagaje. Le tremurau mâinile, scoteau ouăle din vopsea prea devreme, le ciocneau între ele din greșeală, râdeau în hohote când li se lipeau pe degete. Culoarea curgea pe masă, pe fața de masă, pe mânecuțele lor. Eu, ca de obicei, îi apostrofam: „Stai, nu așa! Pune așa, ai grijă, nu-l murdări”.
Îmi promit în gând să nu mai fac asta niciodată: „Bucură-te. Lasă-le să le iasă strâmbe, căci pentru ei sunt cele mai frumoase ouă din lume.” Așa le numesc ei mereu: „Cele mai frumoase din lume.” Ce frumos spun copiii asta, nu? „Din lume.” Ca și cum lumea ar fi exact cât le e lor de drag ceva. Ca și cum e suficient să le placă lor, ca acel lucru să fie cel mai bun, cel mai special, cel mai întreg. N-o să-i mai corectez. O să învăț să văd lumea și ouăle prin ochii lor. Chiar și acum, în liniștea asta, ouăle păstrează veselia lor. Și parcă, uitându-mă la ele, îi simt din nou lângă mine.
12:00 … Ar fi fost deja murdari de ciocolată
Iar eu, cu șorțul plin de făină, în jurul cuptorului. Dar azi, în loc să gătesc frenetic, am făcut ceva ce am tot amânat: m-am dus să-mi cumpăr o cafea bună. Am mers pe jos până la cafeneaua noastră preferată, de unde luăm de obicei „ciocolata caldă, cu spumă cât casa”. M-am așezat la o masă, cu soarele în ochi. Am băut-o încet, fără să privesc telefonul. Fără grabă. Fără replici de împărțit. Doar cu gândurile mele, care uneori dor. Am privit lumea din jur. Și am simțit că sunt tot eu, o mamă, dar și o femeie care învață, încet, să se țină de mână în absența mânuțelor celor mici. Pentru că dragostea nu se oprește când e liniște în casă. Ci se așază într-o cafea caldă. Sau într-o plimbare pe jos. Ca să fiu aici, întreagă, pentru când s-or întoarce.
14:00 Acum am fi luat prânzul, ciocnind, mai întâi ouă
Tradiționala masă de Paște. Zgomot, farfurii ciocnite, hohote de râs și, de cele mai multe ori, o ceartă între frați care se termină cu desertul împărțit forțat.
Azi, însă, am făcut o masă mică, doar pentru mine. N-am vrut să mănânc pe canapea. Am scos un șervet cu iepurași, am pus „cele mai frumoase ouă din lume” pe masă și mi-am așezat farfuria ca pentru un oaspete drag. Mi-a venit să râd când mi-am amintit cum strigau anul trecut, privindu-și mândri creațiile: „Uite, mami, ăsta e un ou artistic!” sau „Ăsta nu-i pătat, așa e stilul lui!” Și-apoi, cel mic, cu aer de cunoscător, zicea: „Sunt ouă impresioniste, nu vedeți?” — fără să știe exact ce înseamnă, dar sigur pe el că sună important.
M-am trezit zâmbind în timp ce rupeam dintr-o felie de cozonac. Nu era gălăgie, nu erau întrebări, nu era desert furat pe sub masă. Dar erau acolo, cu mine, în tot ce păstrasem viu din bucuria lor.
17:00 e ora la care am fi ieșit în parc
Cu bicicletele, trotinetele, baloanele de săpun. Am ieșit și azi. Am mers în parc singură, cu căștile în urechi, fără biciclete și fără râsete. Am ascultat o listă de melodii făcută pe când erau ei bebeluși. Mi-au dat lacrimile la prima piesă. Dar nu m-am oprit. Am plâns mergând. Primul Paște fără copii m-a învățat că uneori trebuie să plângi mergând, ca să nu te oprești de tot.
20:00 Baia de seară, pijamalele, povestea
Ar fi chicotit sub plapumă, cerând încă cinci minute și încă o poveste. Le scriu un mesaj:
„Sper că e frumos la voi și vă distrați. Mami vă iubește și se gândește la voi.” Atât. Nu i-am sunat. Am respectat înțelegerea. Dar am simțit că am pus ceva cald în spațiul rece al lipsei.
Ziua s-a încheiat. Am reușit! M-a ajutat faptul că am urmat, cumva, programul nostru obișnuit. Chiar și fără ei, am păstrat ritualurile noastre într-o variantă reinterpretată, aș zice minimalistă. Dar atât cât au fost, m-au ținut ancorată. Mi-au dat formă într-o zi care, altfel, m-ar fi dizolvat. Nu am fost eroică. Nu am fost zen. Am fost doar o mamă în primul Paște fără copii, care a învățat să trăiască altfel iubirea: în absență, în așteptare, în gesturi mici care țin sufletul cald.
Poate data viitoare va fi mai ușor. Poate nu. Dar azi am reușit să trec prin zi fără să mă prăbușesc. Și asta, pentru mine, a fost un fel de Înviere.
O mamă care și-a ținut copiii în inimă, când nu i-a putut ține de mână
