Când privești astăzi fotografiile Dianei Borcea alături de familie sau când îi vezi creațiile pe podiumurile internaționale de modă, e greu să îți imaginezi drumul lung și dureros pe care l-a parcurs după ce a fost abandonată de propria mamă. Copilăria sa n-a fost cu sclipici, cu rochii elegante și lumini pe scenă. Diana era de-o șchioapă când a învățat ce înseamnă să îți fie foame sau frig și ce dureros este să nu poți avea întotdeauna încredere în adulți. Nu știe dacă sistemul de protecție socială în care a crescut a călit-o. Dar, în mod clar, este o fire puternică. A învățat că nu există „nu pot”, ci că trebuie doar să ai răbdare ca să îți atingi visul. „Dacă încerci și lupți, vei întâlni și acei oameni care te vor încuraja, îndruma și ajuta pe drum”, spune ea.
Povestea Dianei este o poveste de succes, chiar dacă puțini îi întrezăreau șansele de reușită. Chiar dacă acasă, în Zalău, anii de școală au fost extrem de grei – cu prejudecăți din partea colegilor și profesorilor, cu episoade frecvente de bullying, și cu prea puține încurajări. Însă, în ciuda greutăților, o fetiță lăsată în grija statului a terminat Facultatea de Arte din Oradea, secția Design vestimentar, iar acum creațiile sale sunt prezente pe podiumurile festivalurilor internaționale. Mai mult, Diana este astăzi, la 28 de ani, o mamă fericită, care dăruiește propriilor copii toată dragostea pe care ea nu a primit-o. După experiențele din casele asistenților maternali, Diana crede cu tărie că iubirea și îmbrățișările calde sunt balsam pentru sufletele copiilor și că cel mai important lucru pe lumea asta este „siguranța pe care un copil o simte atunci când știe că mama și tata sunt mereu acolo”.
Primii pași, pe un drum nesigur
Diana Borcea (Milaș, după numele părinților biologici) a venit pe lume într-o familie săracă din județul Sălaj. Mama ei era încă adolescentă când a născut-o. „Avea doar 16–17 ani când m-a născut și nu a petrecut cu mine prea mult timp. Mi s-a spus că mai mult bunica din partea tatălui m-a crescut în primii ani. Eram prima fetiță din familie, feblețea lor. Tatăl meu lucra cu ziua, și înainte să plece la muncă i-a spus mamei să nu ne dea, pe mine și pe fratele meu, nimănui. Ea nu a ținut cont și a decis singură soarta noastră”. Așa a ajuns Diana în grija statului.
Deși nu își amintește primii ani de viață, duce cu sine „amintiri” povestite de alții, un șir de episoade deloc ușoare pentru un copil atât de fraged, din al căror fir epic lipsește figura luminoasă a mamei. A fost încredințată în plasament unei familii din localitatea Carastelec, care avea deja o fetiță adoptată.
„Primeam de mâncare doar firimiturile de pe masă”
Acolo nu a găsit nici îmbrățișări de mamă, nici bucurie. În schimb, a aflat ce înseamnă să nu fii nicăieri în siguranță, ce înseamnă umilințele și frica. „Acolo am trăit multe traume. Nu primeam de mâncare decât firimiturile de pe masă. Patul meu era pus pe un hol, căci nu aveam voie să dorm în aceeași cameră cu ei sau cu fetița lor adoptată. Dacă nu reușeam să-i leg acesteia șireturile sau să-i închid geaca la fermoar, eram bătută”, mărturisește Diana.
Alinarea venea sporadic și pe ascuns. În porții mult prea mici pentru cât at fi fost nevoie. „Soțul femeii era mai blând, îmi aducea dulciuri pe ascuns și îmi arăta afecțiune atunci când ea nu era de față”. Însă purtarea asistentei maternale în grija căreia fusese lăsată stârnea doar frică și provoca noi umilințe: „Mi-a pus mucuri de țigară în buzunar ca să pară că eu le-am fumat”.
Ziua care i-a schimbat viața
Prima zi de iarnă a anului 1999 a fost ca o zi de primăvară, plină de speranță, o zi pe care Diana și-o amintește limpede: „1 decembrie a fost ziua care mi-a schimbat viața. Atunci am plecat din acea casă și am primit o nouă familie, mai în vârstă”. Din fericire, această schimbare n-a venit doar cu o nouă adresă de domiciliu, ci și cu un cămin primitor, un mediu complet diferit față de cel din care tocmai plecase: „Țin minte și acum cum a fost să am pentru prima oară o farfurie întreagă cu mâncare, haine curate și căldură”.
Noii asistenți maternali i-a oferit nu doar un acoperiș deasupra capului, ci și sentimentul de apartenență, căldura adevărată a unei familii în care avea să crească, până la vârsta adultă. „Până la 21 de ani am crescut în acea familie. Am avut o bunică care mă iubea la fel ca pe nepoatele ei. Și unchi care mă făceau să simt că fac parte din familie”.
„Am numit-o «mama» și am sărutat-o pe obraz”
Și figura maternă avea să se schimbe odată cu această mutare. Și Diana, așa micuță cum era, a observat imediat diferența: „Din prima clipă în care am văzut-o pe doamna care urma să mă crească, am numit-o „mama“’ și am sărutat-o pe obraz. Ea m-a învățat să nu îmi urăsc părinții biologici și îmi era sprijin atunci când mă întrebam de ce oare părinții mei nu mă vor. De multe ori îi spuneam că mi-aș fi dorit ca Dumnezeu să mi-o fi dat pe ea drept mamă adevărată”.
Diana avea acum chiar și „o soră”. „Părinții mei «maternali» aveau și o fată care s-a mutat în America ulterior, pe care am simțit-o ca pe sora mea. Îmi trimitea colete cu haine, ca să nu fiu diferită de ceilalți copii. Tot ea mi-a cumpărat primul calculator, un telefon și multe alte lucruri care m-au făcut să mă simt acceptată”, mărturisește aceasta.
Școala care te crește. Sau te doboară
Anii aceia au adus un strop de stabilitate în viața Dianei. Dar, pe lângă proaspătul sentiment de siguranță de acasă, și-a făcut loc un altul, dureros: stigmatizarea. Statutul de „copil în plasament” a devenit o povară grea pe umerii unui „boboc” abia intrat la școală. Micuța elevă s-a lovit de prejudecăți care, de cele mai multe ori, au luat forma bullying-ului. „Clasele I–VIII au fost foarte grele pentru mine din punct de vedere psihic. Copiii își băteau joc de mine zilnic, mai ales pentru că știau situația mea și faptul că părinții care mă creșteau erau maghiari, iar eu vorbeam limba maghiară. Aveam parte de jigniri atât legate de etnie, cât și de faptul că nu aveam o familie”, povestește Diana. „Unii copii credeau că e amuzant să mă transforme în sacul lor de box. Am scăpat printr-o minune, dar frica din acele clipe era uriașă. Ajungeam acasă plângând și tremurând”, își amintește ea.
Dureroase au fost și experiențele legate de relația cu profesorii, dascăli care, în loc să o protejeze, îngroșau cercul strâns al marginalizării: „Pentru mine, ideea de a fi în siguranță la școală dispăruse. Au existat câteva momente care m-au marcat profund, iar unele au pornit chiar de la învățătoare. Eram mereu marginalizată și nu aveam voie să particip la anumite concursuri sau să merg la colindat de Crăciun cu clasa”. Mai târziu, în gimnaziu, unii dintre profesori o priveau pe Diana cu condescendență, „ca și cum nu s-ar alege nimic de mine, ca și cum nu aș avea niciun viitor”, spune ea.
- CITEȘTE ȘI: Au adoptat o fetiță cu trecut traumatic și se pregătesc să o facă din nou. „Drumul e greu, dar satisfacția din ochii copilului e cel mai frumos cadou”
„La Liceul de Arte am simțit că renasc”
Am întrebat-o pe Diana dacă școala i-a adus în cale și figuri luminoase, oameni care i-au schimbat viața, mentori sub aripa cărora să fi simțit că îi cresc aripi. Și-a amintit cu drag de câteva cadre didactice care i-au văzut talentul și care au ajutat-o să își croiască un drum din pasiunea sa: desenul.
Încă de la grădiniță, un profesor care preda și la Palatul Copiilor i-a descoperit talentul și a încurajat-o să continue pe acest drum. „Mai târziu, în clasele 5-8, profesoara mea de desen mi-a ghidat pașii către Arte. Acolo, la Liceul de Arte din Zalău, am simțit că renasc. Am întâlnit profesori minunați, atât la clasă, cât și în ateliere. Despre acești ani nu am decât cuvinte de apreciere. În cei 4 ani mi-am recăpătat încrederea în mine și curajul de a merge mai departe”, povestește, însuflețită, Diana Borcea.
Pragul greu al adolescenței
Cum se întâmplă de obicei, anii adolescenței i-au adus Dianei prima iubire, dar și noi încercări pe care a trebuit să le depășească. Familia fetei nu îl agrea pe prietenul Dianei de atunci (actualul său soț). Pe fondul discuțiilor pe această temă, relația cu părinții care o crescuseră s-a deteriorat, mai ales atunci când fata a decis să nu se despartă de prietenul său. „Lucrurile au mers bine o vreme, dar apoi situația s-a schimbat radical. Au început acuzațiile la adresa lui, sechestrări în casă ca să nu mă mai văd cu el, bătăi și înjurături. Mama mea s-a transformat într-o persoană pe care nu o recunoșteam. Am înțeles atunci că nu își dorea binele meu, ci încerca să mă manipuleze ca să creadă lumea că are grijă de mine. De fapt. voia doar pe cineva care să-i fie sprijin la bătrânețe”, crede acum Diana.
Deși mergea la olimpiadele de biologie și cocheta cu ideea de a deveni medic veterinar sau chiar ginecolog, visurile sale au fost spulberate când i s-a spus că cei care o crescuseră nu au bani să o țină la facultate. „Atunci am decis să mă descurc singură. M-am înscris singură la bibliotecă, la Palatul Copiilor, la admitere la liceu și la facultate. Am învățat și m-am descurcat singură”, povestește Diana.
„La 18 ani eram adult de mult timp”
Tânăra adolescentă muncea încă din timpul liceului pentru a-și îndeplini visul de a merge la facultate: „La 16 ani mergeam să servesc la nunți pentru a strânge bani, pe care i-am folosit apoi pentru ore suplimentare și pentru pregătirea dosarului de admitere la facultate”.
La vârsta majoratului, atunci când mulți copii se gândesc să-și organizeze „cea mai tare petrecere”, Diana se pregătea să își ia viața în propriile mâini. „La 18 ani am realizat că eram adult de mult timp, pentru că viața m-a forțat să mă maturizez înainte de vreme. Majoratul meu a fost diferit de al altora. Mi s-a spus că nu sunt bani pentru o petrecere la restaurant, așa cum fac mulți tineri. Totuși, mi-am sărbătorit ziua cu câțiva prieteni, la o pizza și cu un tort. Nu m-am plâns că nu am avut ce au avut ceilalți. M-am bucurat și pentru atât și am apreciat fiecare mic sacrificiu din partea părinților. Însă ziua aceea a fost tristă pentru mine, la fel ca toate zilele mele de naștere de atunci încoace. Am simțit că oamenii care ar fi trebuit să se gândească la mine și să îmi spună «La mulți ani!» nu își amintesc”, mărturisește ea.
Curajul de a o lua de la capăt
Relația Dianei cu prietenul său, Vlad, a fost „mărul discordiei” în familia sa, atât în anii liceului, cât și în primii ani de studenție. Oricâte discuții au purtat pe această temă și oricâte încercări de reconciliere au existat, situația a continuat să se deterioreze. „Într-o zi, când i-am spus că nu voi renunța la omul pe care îl iubesc, cea care mă crescuse mi-a cerut să-mi fac bagajele și să plec. Am strâns într-o valiză mică câteva haine și m-am mutat la actualul meu soț. Mi-a trebuit un an întreg să mă refac din șoc și din traumă. Sunt multe lucruri de povestit și multe cuvinte care nu pot fi reproduse. S-au spus multe injurii grele la adresa mea. În acel an, am încercat de câteva ori să caut o cale de împăcare, dar nu a fost posibil”, povestește îndurerată Diana Borcea.
Ruptura de părinții „maternali”, cei care îi oferiseră stabilitate și un cămin cald în copilărie, a fost o nouă traumă pentru tânăra studentă. „După ce am analizat tot ce am trăit, am înțeles că am trăit într-o minciună. Ea și-a făcut datoria față de mine, dar nu a fost mama mea. În sufletul meu a rămas o tristețe adâncă: aceea că nu voi ști niciodată cum este iubirea unei mame și a unui tată. Și că voi trece prin viață fără să cunosc acest sentiment. Mi-ar fi plăcut să fie a doua șansă pe care mi-o dă Dumnezeu, dar realitatea a fost alta”.
„În studenție, mesele mele se rezumau la plicuri de supă instant”
După al doilea an de facultate, când Diana a rămas fără sprijinul familiei, a trebuit să își găsească un loc de muncă, pentru că dorea să-și termine studiile. „Nemaiavând tutelă, pentru că asistenții maternali nu au mai semnat documentele necesare la Protecția Copilului, am fost nevoită să mă descurc singură”. Fata și-a folosit toate economiile strânse în primii doi ani de facultate pentru a face un curs de manichiură-pedichiură. Apoi și-a făcut un PFA și, timp de un an, a lucrat ca manichiuristă în Oradea. „Activitatea îmi oferea un program flexibil, ceea ce mi-a permis să mă duc la cursuri. Așa am reușit să îmi acopăr cheltuielile și să îmi plătesc licența”.
În anii în care a urmat cursurile Facultății de Arte din Oradea, Diana s-a bucurat să aibă câțiva oameni buni aproape, care i-au fost și sprijin moral, și, uneori, financiar. „În primul și al treilea an de facultate mesele mele se rezumau la plicuri de supă instant, dacă le aveam și pe acelea. Însă mi-am dorit să termin facultatea cu orice preț și am făcut tot ce era necesar pentru asta. Sprijinul apropiaților a contat enorm în perioada aceea”, povestește Diana Borcea.
Moda: limbajul prin care a învățat să se exprime
Desenul și, mai apoi, designul vestimentar, au ajutat-o pe Diana să se exprime și să depășească dificultățile din copilărie și adolescență. „Pasiunea mea pentru modă a început de când eram mică. Confecționam, în joacă, rochii din pături și haine pentru păpuși. În clasa a VI-a, din cauza profesorilor care m-au marginalizat, m-am refugiat în desen. Am desenat mult și mi-am perfecționat singură crochiurile de modă. Am învățat, pas cu pas, cum se desenează hainele și cum transpui un material pe hârtie. A durat mult până am putut să redau pe coala de hârtie orice idee”.
Diana Borcea a lăsat pasiunea să-i devină terapeut. Schițând modele vestimentare, de fapt își punea sufletul pe hârtie: „Moda a devenit alinare. Când nu am cu cine să vorbesc, schițele și materialele vorbesc pentru mine. Creionul, hârtia și creațiile mele exprimă ceea ce nu pot spune în cuvinte”, mărturisește tânăra creatoare de modă.
Designer vestimentar pe podiumurile Europei
După terminarea studiilor, au venit primele confirmări ale talentului. Diana a fost selectată la Be Creative Fest Sibiu, unde a intrat alături de cei mai buni 30 de absolvenți din țară. „În 2022 am participat la Serbia Fashion Week, acolo unde, dintre 136 de candidați doar 20 au fost aleși, iar eu am fost printre cei 6 designeri români selectați. Am apărut în reviste de modă din țară și străinătate și am devenit ambasador al revistei internaționale Celina Fashion Magazine. Am prezentat colecțiile mele și la Transilvania Fashion Gala din Cluj, alături de designeri renumiți precum Cătălin Botezatu, Rita Mureșan, Raluca Soare, Laura Olaru sau Clara Rotescu.”
În 2023 Diana, a organizat „Sălaj Glamour Day”, alături de Sonia Pașcuța (de la Asociația Femeilor Sălăjene), eveniment care își propunea să să promoveze moda și eleganța în plan local. „În această toamnă voi prezenta colecția „Vibrant Allure” la Festivalul „Culorile Toamnei” și urmează să fiu prezentă City Fashion Week, la Cluj-Napoca”, povestește designerul Diana Borcea.
Familia, așa cum a visat-o în copilărie
După ce enumeră realizările pe plan profesional, Diana nu ezită să precizeze că cea mai mare realizare pe plan personal este familia sa de acum: este soția lui Vlad, iubitul său din adolescență, și au împreună doi copii, Cleopatra și Matei.
„Am visat dintotdeauna să am o familie normală, bazată pe iubire și respect, mai ales pentru că nu am avut parte de asta în copilărie. Mi-am dorit să fiu o mamă care să le ofere copiilor săi tot ceea ce ea nu a primit. Cel mai important pentru mine sunt iubirea și îmbrățișările calde, acea siguranță pe care un copil o simte atunci când știe că mama și tata sunt mereu acolo pentru el”, mărturisește Diana Borcea. Își îndeamnă fetița și băiețelul să-și trăiască frumos copilăria, cu tot ce are ea mai bun. „Și eu, și soțul meu îi încurajăm să aibă o legătură strânsă cu singurii lor bunici, cei din partea tatălui. Sunt niște bunici minunați pentru cele două comori din viața noastră”, mărturisește ea.
Nu există „nu pot”. Doar răbdare
Am rugat-o pe Diana să privească înapoi, spre copilăria sa. „Ce i-ai spune fetiței Diana, copilul abandonat, trecut prin sistemul de protecție a copilului?”, am întrebat-o. „Dacă m-aș întoarce în timp, i-aș spune să nu mai fie atât de visătoare și să nu creadă că toți oamenii sunt buni”, ne-a răspuns ea. „Poate că, dacă nu aș fi căutat mereu bunătatea în ceilalți, nu aș fi fost atât de afectată. Aș învăța-o că, dacă își dorește ceva cu adevărat, orice este posibil”.
Diana nu știe dacă faptul că a crescut „în sistem” a echipat-o pentru toate provocările vieții, știe doar că nu a fost un avantaj pentru copilăria ei. „Am fost mereu privită altfel, și de copii, și de adulți. Iar acum, la maturitate, transform durerea de a fi orfană în dorința de a fi un exemplu pentru alții. Sistemul mi-a oferit condiții mai bune decât aș fi avut la părinții biologici și acces la educație. Folosește ce ai învățat ca să-ți construiești viitorul!”, își îndeamnă ea copilul interior.
„Viața se colorează în funcție de alegerile pe care le facem”
La finalul discuției noastre, i-am cerut câteva sfaturi pentru copiii lăsați în grija statului. Nu există «nu pot». Este nevoie doar de răbdare”, asta și-a spus tot timpul, asta le transmite și celor care au trecut prin experiențe similare. „I-aș încuraja pe toți tinerii din sistem să lupte pentru ceea ce își doresc și ceea ce visează. Și să nu renunțe. Dacă încerci și lupți, vei întâlni și acei oameni care te vor încuraja, îndruma și ajuta pe drum”.
Optimismul Dianei răzbate dincolo de abandon, de traume, dincolo de experiențele grele prin care a trecut. „Fiți buni cu voi înșivă și apoi cu cei din jur, pentru că răsplata va veni. Viața se colorează în funcție de alegerile pe care le facem”, spune, cu convingere, Diana Borcea.
