Cristina (41 ani) și Ștefan Andronache (43 ani) au plecat în Germania în 2011, într-un moment în care au simțit că viața lor profesională din România devenise nesigură. Ea era profesoară de limba română și religie, iar el era medic rezident chirurg. Pentru Ștefan, Germania a însemnat șansa de a evolua profesional, iar Cristina l-a urmat pentru a-și clădi împreună un nou drum în viață. Astăzi este angajată la Crucea Roșie din Germania și lucrează în școli de stat ca profesor de sprijin pentru copii cu autism, tulburări de atenție sau traume.
Din 2020 soții Andronache sunt părinții lui Ionuț (10 ani), copilul lor adoptiv. Pentru că locuiau în Germania și își doreau să adopte un copil român, a fost nevoie să recurgă la adopția internațională – un proces care s-a dovedit greoi, cu dosare interminabile și cu multă așteptare. Ionuț a venit în viața lor după trei ani de la depunerea cererii de adopție. Vestea că autoritățile române și cele germane au găsit un copil pentru ei a fost primită cu imensă bucurie, însă a fost urmată de multe emoții și necunoscute. Copilul suferea de o malformație congenitală rară, iar dosarul primit de familie nu reușea să răspundă la întrebarea „este băiat sau fetiță?”. Cei doi soți au rămas împreună în decizia de a se lupta pentru acest copil pe care l-au simțit „al lor” de prima dată. Îi sunt recunoscători asistentei maternale care l-a îngrijit și s-a luptat pentru el până la vârsta de 3 ani și jumătate și au convingerea că providența le-a scos în cale un medic specialist din Germania care l-a vindecat pe cel mic. A fost nevoie de două intervenții chirurgicale, multe griji, emoții, terapie și multă răbdare pentru ca toți trei să fie bine – împreună. Acum, soții Andronache, alături de băiatul lor, sunt din nou în așteptare. De trei ani au depus o nouă cerere de adopție internațională. Și așteaptă cu sufletul la gură acel telefon care să îi anunțe că Ionuț va avea o soră.
Părintele care te crește
Cristina avea 30 de ani când a aflat că, din cauza problemelor de fertilitate, conceperea unui copil e dificilă pentru ei. Ideea adopției exista încă de la începutul căsniciei lor, când își imaginau că, pe lângă copiii biologici, ar putea avea și un copil adoptat. De aceea, spune Cristina, Ionuț „a venit în familie pe locul lui propriu”. Cristina cunoștea deja multe povești de adopție din propria familie, ea însăși fiind crescută de un tată „de-al doilea”. Înțelesese de mult că adopția poate fi o formă profundă de solidaritate, nu o competiție cu părintele biologic, ci un mod de a continua pe un drum fericit povestea unui copil. „Când adopți, îi porți poverile acelui părinte, iar asta îți va aduce bucurie. Vei vedea că zâmbetul acelui copil și faptul că îi transformi în bine realitatea este o minune pe care tu o înfăptuiești. A da viață este un lucru absolut minunat, dar a adopta nu este cu nimic mai prejos. Îți arată o strălucire pe care altfel n-ai fi descoperit-o niciodată”.
„Dacă Dumnezeu a hotărât, înseamnă că asta e calea ta!”
Decizia de a adopta a fost bine cântărită, deși aveau posibilitatea de a apela la proceduri de fertilizare in vitro (trei încercări FIV plătite de statul german). Cei doi au analizat toate variantele, și din punct de vedere medical, și din punct de vedere logistic sau material. Au știut de la început că adopția este „o cale grea”, nu o poveste frumoasă privită „cu ochelari roz”. Odată decizia luată, au căutat informații, au bătut la mai multe uși și, cu ajutorul unor specialiști și al unui avocat din București, au aflat că, deși erau amândoi români, faptul că locuiau în Germania îi obliga să urmeze procedura de adopție internațională pentru a putea primi un copil român.
Autoritățile germane le-au spus că ar avea o variantă mult mai simplă, mai rapidă și mai puțin costisitoare: să adopte un copil german, chiar și un bebeluș. Cei de acolo le-au prezentat adopția din România ca fiind un proces dificil și plin de incertitudini. „Ni s-a spus că va dura ani de zile și că pot apărea tot felul de probleme”. Chiar și așa, după ce au cântărit toate variantele, decizia lor a rămas neschimbată. Voiau copil din România, convinși fiind că, venind din aceeași cultură și vorbind aceeași limbă, se va integra mai ușor.
Epopeea adopției internaționale
Procesul a început cu o avalanșă de verificări și documente. Autoritățile germane pregăteau o parte din dosar după discuții și evaluări, iar Cristina și soțul ei trebuiau să adune restul: analize medicale, evaluări psihiatrice, cazier judiciar. Uneori zburau până în România doar pentru un document. „Am făcut și cazier european, în care apărea și cazierul român… Practic eram controlați de trei ori”. Fiecare hârtie trebuia tradusă, trimisă, confirmată — iar între timp, altele expirau.
Presiunea venea și din faptul că nu aveau voie să contacteze direct autoritățile din România. Totul trebuia să treacă prin instituțiile germane, iar informațiile ajungeau greu sau deloc la ei. Frustrarea a devenit, la un moment dat, apăsătoare pentru soții Andronache: „Mă durea enorm că nu aveam voie să dau măcar un telefon la București, să întreb: A ajuns dosarul? N-a ajuns?”.
După aproape un an de strâns documente, au venit și telefonul mult așteptat de la autoritatea de adopție din Germania. Cristina se bucura, crezând că vor fi anunțați că li s-a găsit un copil. Însă veștile nu erau deloc bune: dosarul nu fusese trimis la timp, iar actele expiraseră. „M-am așezat pe scaun, am plâns… am zis că mor. Totul trebuia refăcut, după un an în care n-am făcut altceva decât să adun acte”. Dar soții Andronache nu s-au lăsat doborâți și au luat întreg procesul de la capăt.
Telefonul salvator
În următoarele șase luni au refăcut actele și au retrimis dosarul. Documentele se adunau cu greu, termenele expirau, instituțiile comunicau între ele, fără ca ei să știe exact în ce punct se află dosarul lor. La un moment dat, Cristina a decis să facă un gest care nu era recomandat oficial: „Mi-am luat inima în dinți și am dat un telefon la București și am aflat că da, dosarul este acolo, înregistrat cu număr”. Privind înapoi, mama adoptivă spune că cea mai grea parte din procesul de adopție nu a fost „potrivirea cu copilul” și adaptarea lor la o viață nouă, ci acest maraton administrativ: „Copilul, cu tot «bagajul» lui medical și emoțional, a fost o bucurie în casă, o biruință. Mult mai mult m-a solicitat întreg procesul cu actele”.
Vestea care le-a schimbat viața a venit într-o zi când Cristina a decis să telefoneze din nou autorităților române să întrebe dacă sunt noutăți. Atunci a auzit pentru prima dată vestea mult așteptată: „Ați intrat în potrivire cu un băiețel de trei ani și șase luni, aflat într-un sat la câteva sute de kilometri de București”. Însă „anunțul oficial” trebuia să vină de la autoritățile germane.
„Dacă nu dădeam telefonul acela, Ionuț nu era astăzi cu noi”
Abia mai târziu Cristina a înțeles cât de fragil fusese acel moment, acea decizie de a insista să afle detalii despre cazul lor. Încurajată de veștile primite de la București, a trimis un e-mail autorităților germane, întrebând dacă sunt noutăți, fără să divulge informațiile aflate din România. În adopțiile internaționale, anumite dosare pot fi oprite înainte ca propunerea de potrivire să ajungă la părinții adoptatori. Comisia germană avea dreptul să decidă dacă prezintă sau nu familiei dosarul copilului. În cazul lor, întrebarea trimisă chiar atunci către autoritățile din Germania a cântărit mult în decizia comisiei. „Ni s-a spus că s-a discutat mult cazul nostru, iar faptul că am întrebat chiar atunci ce se întâmplă a pus pe gânduri comisia. Și, într-un final au decis să ne prezinte dosarul”.
Când vorbește despre acel episod, Cristina îl vede ca pe o intervenție providențială. „Numai Dumnezeu putea să facă să dau atunci acel telefon. Fără telefonul acela, cred că Ionuț nu era astăzi cu noi”.
Un caz medical complicat: „Este băiețel sau fetiță?”
Încă de când primiseră dosarul lui Ionuț, soții Andronache au aflat și detalii neașteptate legate de situația medicală a copilului. Documentele descriau un caz complicat, cu multe diagnostice și puține explicații clare. Prematuritatea, aparentele probleme neurologice și malformațiile congenitale ridicau întrebări serioase despre cum urma să se dezvolte copilul. Unele informații erau greu de înțeles, altele păreau contradictorii.
Cea mai mare nelămurire era legată de diagnosticul de „malformație congenitală rară” în ceea ce privește sexul copilului. În documente apărea faptul că fusese înregistrat inițial ca fetiță, iar explicațiile medicale erau incomplete. Cei doi soți încercau să înțeleagă exact situația copilului cu care fuseseră puși în potrivire. Voiau să știe ce îl așteaptă în viitor pe acest copil din punct de vedere medical și ce responsabilitate își asumă. Au cerut clarificări medicale suplimentare, inclusiv investigații noi (măcar ecografii) care să arate exact situația anatomică. Răspunsul primit repeta ceva ce era deja în dosar, dar nu îi lămurea: „Practic, i-au făcut aceeași analiză genetică, în care se spunea că sunt prezenți cromozomii XY”.
Prima întâlnire, primele răspunsuri
Prima întâlnire cu Ionuț nu a fost, așa cum se aștepta Cristina, un moment emoțional, copleșitor. Băiețelul, care la vremea aceea avea trei ani și jumătate, se juca în curtea asistentei maternale, alături de nepotul acesteia. N-a fost timp de lacrimi. Veselia și joaca celor mici, n-a mai lăsat loc de asta: „Ei fugeau de colo-colo, se ascundeau și se jucau…”.
Abia din discuțiile cu asistenta maternală cei doi soți au aflat – concret – cât de fragil fusese începutul vieții lui Ionuț și prin câte trecuse. Băiatul se născuse prematur, la 32 de săptămâni, cu cordonul ombilical în jurul gâtului. Din cauza malformațiilor congenitale, medicii notaseră greșit sexul la naștere. „La început a fost trecut ca fetiță în certificatul de naștere”, spune mama copilului.
Primele luni au fost dominate de o luptă continuă pentru supraviețuire. Corpul lui nu apucase să se dezvolte complet, iar medicii au fost nevoiți să lupte încă din prima zi pentru a-l ține în viață. În centrul unde a ajuns ulterior, îngrijitorii au încercat la rândul lor să îl susțină cât puteau, dar Cristina este convinsă că momentul decisiv a fost apariția asistentei maternale. „Dacă doamna asistent maternal nu apărea în viața lui, nu ar mai fi trăit. Avea degețele ca niște bețe de chibrit”, iar organismul lui nu era încă pregătit nici măcar pentru digestie: „Tot ceea ce îi dădea să mănânce, pe o parte intra, pe cealaltă parte ieșea”.
Privind în urmă la toate încercările prin care a trecut copilul, Cristina simte că viața lui a stat de mai multe ori la limită, că a fost salvat „ca prin urechile acului”. Iar când ajunge la capătul acestei povești, concluzia ei rămâne aceeași: „Cred că poartă o stea în frunte acest copil”.
„Pot spune că asistenta maternală l-a salvat”
Când au ajuns în casa asistentei maternale, soții Andronache au descoperit nu doar realitatea medicală a copilului, ci și munca uriașă depusă de femeia care îl crescuse. „Doamna l-a învățat să meargă, doamna l-a învățat să mănânce corect, doamna l-a învățat cum este igiena zilnică a unui copil”. Chiar și gesturile simple erau la început aproape imposibile. „Punea apă pe el, țipa ca din gură de șarpe. Nu îl putea spăla”.
Perseverența asistentei maternale, fost medic veterinar, care a avut capacitatea să înțeleagă complexitatea dosarului medical, o femeie cu o voință de fier și cu un suflet mare, au fost hotărâtoare. Îl ducea la terapii, încerca să găsească soluții medicale și refuza să accepte ideea că viața copilului este condamnată la limitările din paginile dosarului medical.
Aceasta i-a povestit Cristinei că, pusă în fața diverselor probleme medicale ale copilului, și-a spus mereu că nu va lăsa copilul de izbeliște, indiferent dacă va fi adoptat sau nu: „Fac eu om din el!”, își promisese asistenta maternală, chiar dacă nu știa exact ce tratamente ar fi fost posibile sau cât de departe putea merge recuperarea. „Dacă nu îl ia cineva, rămâne la mine și mă descurc eu cu el!”.
„Dacă ajungem să cunoaștem copilul, rămâne al nostru!”
Chiar și înainte să afle toate detaliile și de a veni în România să îl cunoască pe Ionuț, Cristina și Ștefan Andronache luaseră deja o hotărâre fermă: „Dacă ajungem acolo, dacă îl vedem, copilul e al nostru!”. Singura condiție era ca și Ionuț să accepte apropierea lor. Din acel moment, spune Cristina, toate întrebările din dosar au trecut pe planul doi. Prioritatea lor era alta: să găsească soluțiile medicale și sprijinul de care copilul avea nevoie pentru a merge mai departe.
După prima întâlnire, despărțirea de Ionuț, până la finalizarea actelor a fost una dintre cele mai grele etape ale procesului. Legea nu le permitea, la acea vreme, părinților adoptivi să ia copilul acasă până la finalizarea adopției, iar timpul petrecut împreună a fost foarte scurt. Au încercat să păstreze legătura prin apeluri video cât de mult posibil. Erau „nefirești” și frugale aceste întâlniri online, mai ales că Ionuț era mic și nu știa să aibă o conversație închegată: „Lăsa telefonul jos și fugea la joacă, ce știa el la trei ani?”
Două femei, umăr la umăr
Despărțirile erau cu lacrimi și emoții puternice – pentru toți cei implicați în procesul de adopție: cei doi soți, pentru copil, dar și pentru asistenta maternală, care se atașase profund de Ionuț. Relația dintre cele două femei – mama adoptivă și asistenta maternală – s-a construit pe respect și recunoștință. Cristina mărturisește că a simțit că, într-un fel, nu începe o poveste nouă, ci continuă munca începută de altcineva.
„Am simțit-o foarte aproape pe doamna. E ca și cum i-am continuat lucrarea”, spune mama copilului. De atunci au rămas mereu aproape, iar legătura nu s-a pierdut nici după adopție. În fiecare vară, familia revine în satul femeii pentru a petrece timp împreună. Pentru Ionuț, acel loc a rămas o parte importantă din identitatea lui. Își amintește curtea în care s-a jucat, jucăriile, pătuțul în care a dormit și oamenii care au fost lângă el în primii ani. Cristina spune că aceste vizite sunt importante pentru ca băiatul să își simtă rădăcinile.
Cine se bagă când e vorba despre „copilul statului”?
Cristina spune că experiența prin care a trecut i-a schimbat felul în care privește adopția internațională. Pentru copiii bolnavi sau cu afecțiuni rare, accesul la sistemele medicale din alte țări poate însemna o șansă reală la viață normală. Privind înapoi, ea se întreabă adesea ce s-ar fi întâmplat dacă băiatul ar fi rămas în sistemul din România. „Cine l-ar fi operat pe Ionuț acolo?”. În țară, asistenta maternală încercase deja să găsească medici dispuși să îl consulte, dar de multe ori se lovise de refuzuri sau de lipsa experienței pentru un caz atât de rar. Cristina își amintește explicația pe care femeia o primise într-un cabinet: „Cine se bagă când e vorba despre „copilul statului»?”.
Pentru Cristina Andronache, cuvintele femeii au devenit simbolul unei realități dureroase. Un copil „al statului” este, în același timp, al tuturor și al nimănui. Medicii se tem de responsabilitate, instituțiile sunt prudente, iar cazurile rare rămân adesea fără soluție. Cristina recunoaște că, în cazul copilului său, diagnosticul corect a fost stabilit abia în Germania, după investigații detaliate și multă implicare din partea tuturor. Un alt aspect important al cazului medical, care îi face să se cutremure și acum pe cei doi soți, este vârsta potrivită pentru a face intervențiile medicale necesare pentru recuperarea acestor copii cu situații medicale complicate. În cazul lui Ionuț, medicii le-au explicat că intervenția trebuia făcută la timp, înainte ca anumite etape ale dezvoltării să fie depășite. În momentul în care au fost puși în potrivire, copilul lor ajunsese deja aproape de limita la care mai putea fi ajutat și salvat. Pentru Ionuț, adopția a fost ultima șansă reală. „Copilul meu a prins ultimul tren”, spune mama lui.
„Îl operez și va fi bine”
După ce s-a finalizat adopția, au început investigațiile medicale în Germania. Dar lucrurile nu au fost simple. În căutările lor au descoperit numele unui profesor universitar de renume internațional, specialist în astfel de cazuri rare, care profesa chiar aproape de ei, într-o clinică din Offenbach. Însă casa de asigurări germană voia să trimită copilul într-o altă clinică, la Bonn, dar soții Andronache au refuzat categoric. Pentru ei alegerea era deja făcută: „Nu dau copilul meu pe mâna nimănui, decât pe mâna acestui mare profesor. Eu știu cât de grav este cazul copilului și, dacă cineva poate face ceva pentru el, acest medic va fi!”. Cazul era prea grav pentru a fi tratat experimental sau de medici fără experiență directă în astfel de intervenții. Pentru a ajunge la acel specialist, familia a decis să parcurgă un proces administrativ de schimbare a casei de asigurări de sănătate la care erau arondați în Germania.
Întâlnirea cu profesorul a adus pentru prima dată un răspuns clar. „Da, e băiețel. Pot să fac ceva pentru el”, a spus medicul. A fost nevoie de două intervenții chirurgicale, în două etape, pentru ca malformațiile congenitale să fie corectate, iar Ionuț să se recupereze complet. Costurile, de aproximativ 30.000 de euro, au fost acoperite de casa de asigurări de sănătate.
O familie, o țară și o lume nouă
Astăzi, Ionuț trăiește între două limbi și două culturi. Cristina spune că vorbește fluent atât româna, cât și germana, citește în ambele limbi și se descurcă foarte bine la școală. Tocmai a fost acceptat la cel mai bun colegiu din zonă. Este un copil curios și sensibil, iar părinții lui cred că experiențele din primii ani i-au format personalitatea: „Are o inteligență emoțională extraordinară”, spune mama adoptivă. Pentru ea, explicația este simplă: „E spiritul supraviețuitorului”. Când vorbește despre el, vocea Cristinei trădează multă emoție. Toată povestea adopției, toate temerile și luptele medicale se adună într-un singur sentiment. „Atât de mult îl iubim!”
Mutarea lui Ionuț în Germania a fost o schimbare uriașă, dar faptul că în familie se vorbea românește l-a ajutat mult la început și a făcut tranziția mai blândă. Totuși, foarte repede după adopție a venit pandemia, iar izolarea a complicat mult această perioadă din viața familiei. Pentru un copil de patru ani, obișnuit să locuiască la curte, cu alți copii împrejur și cu libertatea de a se juca afară, schimbarea a fost destul de mare. „Din tot ce avusese el acolo, în sat, acum rămăsese singur cu mama lui, acasă”.
Pentru Cristina, maternitatea a venit cu multă bucurie, dar a căpătat și o formă intensă și uneori epuizantă în primele luni împreună. Copilul testa limitele, avea izbucniri de furie și încerca să o provoace atunci când era supărat. „Uneori mă lovea”, spune mama adoptivă. Alteori, în momentele de revoltă, îi spunea: „Tu nu ești mama mea!”. A fost o vreme când nu îl putea lăsa singur nicio clipă. Pentru a face față situației, familia a apelat la consiliere psihologică și o serie de terapii pentru cel mic. Cu toate zbaterile inerente începutului, Cristina spune că sentimentul dominant a fost recunoștința. „În ciuda tuturor greutăților, fiecare nouă zi ca mamă era o bucurie”.
Un copil plin de energie
Astăzi, Ionuț are zece ani, iar Cristina îl descrie ca pe un puști încă foarte ancorat în copilărie. „Nu am ajuns la preadolescență. Ionuț are încă acea candoare și se bucură de copilărie în continuare”. Îi plac jucăriile, iubește plușurile, și, mai ales prieteniile, iar mama lui se bucură că nu este un copil retras. Se simte ca peștele în apă alături de ceilalți copii. Este energic, curios și foarte prezent în viața celor din jur.
Această doză de energie vine la pachet și cu o porție de năzbâtii, ca în viața oricărui copil. Cristina povestește cu umor că mai primește telefoane de la școală: „Ionuț a zis sau a făcut nu știu ce…”. Mama lui spune că e un copil căruia îi place să testeze reacțiile celor din jur, și crede că, de fapt, este modul său de a-și arăta vitalitatea.
„Suntem împreună. Și suntem recunoscători pentru asta în fiecare zi”
Privind în urmă, Cristina vorbește despre întreaga poveste într-un registru aproape spiritual. Povestea copilului — născut prematur, abandonat în spital, bolnav și fără perspective clare și mai apoi întâlnirea cu medicul din Germania — i se pare uneori incredibilă. Cristina spune că drumul lui Ionuț seamănă cu o salvare aproape miraculoasă. „N-aș spune că a fost destinul, dar în mod sigur a fost planul lui Dumnezeu”, spune ea.
Tocmai de aceea, mărturisește că experiența adopției le-a schimbat viața mai mult decât ar fi putut anticipa. Dacă atunci, la 30 de ani, ar fi ales un alt drum, nu ar fi fost niciodată martorii unei astfel de transformări. „Suntem extrem de fericiți și recunoscători în fiecare zi”. Iar experiența prin care au trecut alături de Ionuț, le-a întărit convingerea că vor să fie părinți pentru doi copii. Soții Andronache au decis să reia întregul proces. „Am luat-o de la capăt, cu cel de-al doilea dosar de adopție, care se află în așteptare”.
„Când o să am o surioară?”
Cristina și Ștefan Andronache au început între timp un nou proces de adopție. Încă dinainte de a-l avea pe Ionuț și-au dorit să adopte frați, însă regulile autorităților din Germania nu le-au permis asta. Al doilea dosar e pe rol, iar soții așteaptă deja de trei ani un al doilea copil, de data aceasta o fetiță, așa cum își dorește Ionuț.
În Germania, familia Andronache a fost obligată să aștepte doi ani, perioada oficială de acomodare a primului copil adoptat, pentru a înainta o altă cerere. În noua cerere de adopție au fost nevoiți să treacă „o fetiță de până în 5 ani” – o limită de adopție stabilită de autoritățile germane, chiar dacă soții Andronache își doresc un copil mai apropiat de vârstă cu copilul lor. Au insistat pe lângă autorități să modifice această limită, dar fără succes. „De fiecare dată am primit același răspuns: «un copil atât de mare nu se va adapta aici, va apăsa prea mult asupra familiei voastre… nu se poate!»”.
Frustrarea celor doi părinți crește pe măsură ce timpul trece, mai ales că au înțeles că această limită de vârstă nu reflectă „realitatea din teren”. „În România, majoritatea copiilor adoptabili sunt mai mari decât vârsta cerută în dosarul lor. Au peste șapte ani.”, spune Cristina. Din punctul său de vedere, situația trenează și pentru că autoritățile nu comunică suficient între ele. „Pur și simplu, nu se potrivește cererea cu oferta”, spune ea. Așa se face că dosarul lor e încă fără soluție, de ani de zile, deși cei doi soți insistă pe lângă autorități să încerce să soluționeze criteriile legate de vârstă.
Chiar dacă momentan procesul pare uneori blocat între instituții și reguli rigide, ea spune că va încerca să își facă auzită vocea oriunde poate: „Vom continua până când glasul nostru va trece prin toate zidurile prin care mai are de trecut”. Iar dacă lucrurile vor merge bine, familia nu exclude nici posibilitatea unui al treilea copil. Experiența cu Ionuț a convins-o de un lucru: „Acești copii sunt precum un sac fără sfârșit. Câtă iubire ai putea să le dai și tot ar mai avea nevoie”.
Sunt și alți copii, și alte familii care așteaptă
Cristina spune că, după tot ce a văzut în acești ani, este convinsă că nimic nu poate înlocui prezența părinților în viața unui copil. Și se gândește mereu la copiii care încă așteaptă în sistem. „Nimeni nu îți poate da un dar mai mare decât să ai părinți”. Pentru Cristina, lipsa unei familii este una dintre cele mai grele poveri pe care le poate duce un copil. Chiar dacă există și alte tragedii, spune ea, absența părinților rămâne o rană profundă. Povestea lui Ionuț o face să (re)simtă acest lucru și mai acut, pentru că băiatul lor fusese abandonat chiar din prima zi de viață. Tocmai de aceea crede că sistemele și autoritățile ar trebui să facă mai mult pentru copiii care așteaptă ani întregi să fie adoptați.
La final, mesajul Cristinei pentru viitorii părinți adoptivi rămâne unul plin de optimism. Aceasta îi îndeamnă să privească dincolo de temeri și statistici și „să caute aurul ascuns” prin paginile dosarelor.„Acești copii așteaptă doar șansa de a fi ridicați în lumină, pentru a străluci spre bucuria ochilor și inimilor noastre, ale tuturor. Faptul că mulți rămân neadoptați, cu acest «dor de a avea părinți», este, în realitate, o înfrângere a noastră, ca societate”, conchide mama lui Ionuț.
