În spatele fiecărei mame puternice stă o poveste despre reziliență, scrisă cu lacrimi, cu durere, dar și cu o forță extraordinară de a merge înainte și de a face totul pentru binele copilului său. După ce s-a luptat cu sistemul de învățământ ani buni, până a ajuns la limita depresiei, Cristina, mama unei fetițe cu CES (cerințe educaționale speciale) a simțit nevoia să împărtășească povestea ei, în speranța că va ajuta părinții aflați într-o situație similară, care luptă pentru integrarea copiilor cu CES. De asemenea, ar vrea ca povestea ei să ajute profesorii și părinții copiilor care au colegi cu probleme să îi înțeleagă mai bine și să conștientizeze cât de mult rău le pot face ridiculizându-i și umilindu-i. Redăm povestea Cristinei și a fetiței ei, așa cum a fost scrisă de mamă:.
„Povestea aceasta începe când eu aveam 32 de ani și o fetiță de 3 ani și jumătate. Am aflat că sunt din nou însărcinată într-o perioadă de plină criză financiară a României. Deși ne doream al doilea copil, nu părea să fie deloc un moment potrivit. Aveam doua credite în CHF, rata care creștea de la o luna la alta doar din cauza cursului valutar și, în plus, seful meu de atunci s-a simțit obligat să îmi spună că nu sunt vremuri să îți planifici copii. Am hotărât să păstrez copilul, care s-a dovedit a fi o fetiță minune, o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului.
Perioada sarcinii a fost foarte stresantă la serviciu și acasă. Soțul era plecat des în delegații în țară și în afară, iar eu m-am descurcat greu cu sarcina și cu celălat copil. Presiunea și mediul toxic de la serviciu m-au determinat să recurg la program de lucru de 6 ore, iar din săptămâna 36 de sarcină am intrat în concediu de maternitate. Planul era să mă relaxez până ajung la termen, însă am născut prematur, la 36 de săptămâni. Fetița a avut o evoluție relativ bună, iar odată ajunse acasă a urmat o perioadă cu colici, reflux gastroesofaringian și nopți în care plângea câte o oră, fără ca eu sau soțul să o putem liniști.
Primele reproșuri: de ce nu am realizat că avem un copil diferit?
Pe la 1 an și jumate, la sfârșitul lunii noiembrie 2012, M. avut 3-4 zile cu febra mare, 39-40. O răceală puternică, pentru care medicul i-a dat antibiotic. La scurt timp după, în luna decembrie, a apărut un strabism galopant, iar de atunci a început o alergătură de la un medic specialist la altul pentru a afla răspunsuri soluții. În ianuarie, când am ajuns la neurolog, am auzit primele reproșuri: că nu am văzut, nu am știut să evaluăm, nu ne-am prins că minunea noastră ar fi trebuit să stea în fundulet cu o lună mai devreme, să ducă picioarele la gură la nu stiu ce lună… o lista lungă cu lucruri pe care nu le-am sesizat la timp. Ne-a reproșat că nu am realizat că avem un copil diferit, mai ales că aveam acasă și un alt copil, fără probleme.
Au urmat RMN cu anestezie totală pentru a verifica dacă are pareză de nerv optic, alte programări la neurolog, căutat centre de recuperare, oftalmolog. Din fericire, totul părea în regulă, iar după RMN a primit doar diagnostic de întârziere psiho-motorie și strabism. Am început recuperare la un institut specializat, kineto-terapie și ergoterapie timp de un an și jumătate. La 1 an și 8 luni, M. a avut intervenție medicală pentru corecție strabism, am continuat kineto și rezultatul s-a văzut la 2-3 săptămâni de la intervenție. Făcuse deja 5 luni de kineto-terapie, a început să meargă singură și foarte repede, chiar să alerge. Veștile păreau foarte bune, evoluția ei fiind una îmbucurătoare, cu multe realizări într-un timp scurt.
„S-a adaptat cu greu, nu făcea fata gălăgiei de la școală”
După 3 -3,5 ani deja vorbea, mergea și medicul neurolog a spus că a recuperat întârzierea și am oprit kineto și vizitele la neurolog. Din nov 2013 am încercat să îi facem o evaluare M, la un psiholog, pentru a verifica dacă este nevoie să începem un plan de terapie (temerile mele – nu înțelegea ce se discută cu ea sau fugea mereu, fară să fie atentă la ce este în jur) dar, ca urmare a acelei evaluări, concluzia a fost că pare o recuperare totală și o evoluție normală, conform vârstei. Am fost sfătuiți să avem răbdare să mai crească și să revenim după ce împlinește 4-5 ani.
În 2015, începând din vară (avea 4 ani) am mers la psiholog cu M. pentru evaluare și am început terapie individuală și de familie. În 2016, medicul i-a pus diagnostic de hiperactivitate și deficit de atenție. În 2017 am avut certificat CES pentru amânarea înscrierii la scoală și am continuat cu terapie comportamentală și de grup cu 2 ședințe de 2 ore pe săptămână. Mergea zilnic la grădiniță privată, cu program prelungit, cu 6-7 copii în grupă. În 2018 a început scoala. S-a adaptat greu, nu făcea față gălăgiei de la școală, uneori se refugia în baie și dădea drumul la apă, rămânând acolo până suna clopoțelul, ca să se liniștească. Au fost multe discuții cu doamna învățătoare, care ne semnala probleme de dezvoltare și de asimilare a cunoștințelor. A făcut consiliere în scoală, dar doamna învățătoare nu a colaborat cu doamna consilier.
Deși a avut certificat CES, nu a beneficiat de profesor de sprijin și nici de programă adaptată, așa cum ar fi fost normal. Pentru a aplana situațiile apărute cu ritmul de învățare al fetiței, am adus în scoală terapeutul cu care M. în privat pentru o întâlnire cu doamna învățătoare, un plan de învățare adaptat și sfaturi de abordare a situațiilor dificile.
Terapie pentru fiecare membru al familiei
La scurt timp a venit pandemia și învățătoarea nu a mai avut nicio interacțiune cu copiii din clasă. Trimitea plan de lecție pe whatsapp și noi, părinții, trebuia să le predam copiilor și să îi supraveghem la lecții, să trimitem pozele cu temele și foile lucrate cu copiii. A urmat o perioadă stresantă, evoluția ei a fost în declin și terapeuții cu care colaboram au recomandat să solicitam schimbarea clasei.
Din clasa a doua, semestrul doi, a revenit la scoală, într-o nouă clasă și a alternat mersul la scoală fizic cu cel online. Părea să fie o soluție bună, deja înțelegea mult mai bine și colabora bine și cu noua învățătoare cu care discutam telefonic în fiecare săptămână. În paralel, făcea 2 ședințe pe săptămână de terapie comportamentală, în weekend art terapie și terapie Bowen.
Toate aceste căutări pentru a putea face față acestor provocări au fost însoțite și de terapii individuale ale fiecărui membru al familiei, cărți pe care le-am citit și eu și soțul meu despre ADHD, diverse tipuri de metode și terapii alternative. Vorbesc, despre cărți de parenting, dezvoltare personală și terapie familie, consiliere cu terapeuții fetiței.
10 atacuri de panică pe zi
În 2022, după ce a avut Covid, a avut un regres enorm, cu dese atacuri de panică și anxietate mare. Am încercat la centru de terapie să mărim numărul de ore de terapie comportamentală și terapie pentru anxietate, iar pe perioada verii a mers în regim de after school dar starea ei se înrăutățea, atacurile de panică erau foarte dese, uneori 10 pe zi, și nu se putea concentra.
La începutul clasei a IV-a, avea deja anxietate sporită. În acea perioadă, am fost chemată zilnic la scoală să o iau de la cabinetul medical, pentru că acuza dureri de stomac. A început să ia anxiolitic prescris de medicul psihiatru, starea ei s-a ameliorat puțin, dar continua să aibă atacuri de panică. Atunci, vorbind și cu soțul meu, ne-am hotărât să schimbam tot ce am făcut până acum, era clar că nu funcționa așa cum ne-am așteptat.
În clasa a V-a, agresată verbal de colegi
Am schimbat tot planul de terapie, am mers la un alt medic psihiatru, am făcut evaluări complete. A început un tratament recomandat de noul medic psihiatru, a început să doarmă foarte bine, nu a mai avut atacuri de panică. Din 2023, am continuat cu un plan nou de terapie, art terapie de această dată (nisip, lut, desen, păpuși), și, în vacanța mare, a început să meargă la școala de vară și la kineto, meloterapie și terapie ocupațională în cadrul unui alt centru de terapie. Evoluția ei a fost foarte bună.
Când a început clasa a V-a, a schimbat complet colectivul, deoarece s-au redistribuit clasele. Pentru familia noastră, a fost o provocare din toate punctele de vedere. Au fost multe realizări în acel an școlar, a putut să vină singură acasă de la școală, în zilele când nu puteam ajunge să o iau de la poartă și au fost materii la care s-a descurcat foarte bine: limba engleză, franceză și romană, istorie. A învățat să comunice mult mai bine ce nevoi are și să răspundă cerințelor de la școală.
Pe de altă parte, au fost și multe situații dificile. Un grup de colegi râdea frecvent de ea. Au găsit câteva cuvinte și situații care pe ea o făceau să se simță inconfortabil și le repetau constant (aproape în fiecare pauză și în unele ore), fapt ce i-a creat o stare de anxietate crescută, cu somatizări frecvente la nivelul stomacului. Am fost chemată constant la școală în biroul doamnei director, care mi-a sugerat că, dacă tot face atâta terapie, să o învețe acolo să stea liniștită în bancă, că mai sunt și alți copii cu probleme care își văd de treaba lor. Și constant mi se spunea să fac ceva să o determin pe fată să nu mai vrea să plece de la școală.

Cu toate că făcea consiliere individuală acasă cu un psihoterapeut care venea de două ori pe săptămână, terapie ocupațională la noul centru de două ori pe săptămână și terapie comportamentală în cadrul clinicii unde era și medicul psihiatru, M. a gestionat destul de greu aceste situații. Poate părea incredibil, dar nu reușea să ignore colegii care permanent o necăjeau și creau o atmosfera neplăcută în clasă, atât în pauze cât și în timpul orelor. „Nu știu ce au cu mine. Mă simt teribil de tristă și supărată. Inima mea e frântă”, a scris ea la un moment dat.
Soluția la care am apelat: mutarea în școală privată
Am făcut reclamații la scoală, pe adresa de email la dirigintele clasei și la consilierul școlar, dar la email-uri nu am primit răspuns. Spre finalul anului s-a organizat o ședință cu părinții copiilor, la solicitarea mea împreună cu dirigintele și consilierul școlar. Niciun rezultat, ba mai mult, la ședință, părinții copiilor care o necăjeau s-au asigurat că ai lor copii nu vor fi trimiși la consiliere.
Situația a escaladat, iar profesoara de Educație socială, deranjată de reacția fetei la hărțuirile colegilor, i-a adus tot felul de acuze în fața clasei, fapt care a sporit frustrarea lui M. și refuzul de a mai merge la scoală și la ora acestei profesoare. A terminat anul școlar 2023-2024 cu o anxietate crescută și un început de stare depresivă, dar, cu ajutorul doamnei doctor psihiatru și a schimbării mediului, starea ei s-a îmbunătățit vizibil. Situația aceasta a făcut ca M să înceapă clasa a VI-a într-o școală privată, unde i se acordă atenție și unde are parte de un mediu în care se poate simți confortabil și poate acumula cunoștințe.
Aceasta este experiența noastră, pe care nu am cerut-o de la viață și nici nu am visat-o, dar care ne-a făcut să evoluam că oameni și că părinți, să găsim un alt mod de viață potrivit pentru familia noastră, să fim mai toleranți cu cei din jur, mai atenți la nevoile noastre și ale celorlalți.”
















