Ștefan Chitic are, astăzi, 28 de ani. A terminat Academia de Științe Economice, lucrează în consultanță financiară, compune muzică inspirat din folclor și visează să devină dirijor. Lăsat de la naștere în grija statului, cu lipsuri, zece mutări de la un asistent maternal la altul, dar și cu oameni care l-au sprijinit, Ștefan își așază viața pe trei piloni: educație – „cea mai puternică armă”, muncă și pasiunea pentru muzică. Drumul lui până astăzi a fost construit din oameni care nu-i erau familie, dar care i-au devenit sprijin: o „mamă” de la țară care i-a arătat rădăcinile, o specialistă care i-a spus „Sky is the limit”, colegi și profesori. O poveste despre viața în centrele de plasament, spusă azi de un adult care a ales bine.
FOTO: arhiva personală
Când deschizi o poveste ca a lui Ștefan, e ușor să te blochezi în cuvintele „copil abandonat” ori „crescut în sistem”. Pentru mulți oameni, sistemul este o noțiune abstractă. Pentru Ștefan a fost acasă. A crescut între paturi suprapuse, anchete lunare numite „consiliere” și oameni, cândva străini, care i-au devenit sprijin. A învățat devreme că nu poate controla totul, dar poate alege ce să păstreze din fiecare „întâlnire”. Azi e absolvent al Facultății de Relații Economice Internaționale (REI) din cadrul Academiei de Studii Economice (ASE), are un master în Comerț Exterior, lucrează în domeniul bancar unde are propria afacere, ia ore de pian, studiază arta dirijorală și compune.
Viața în centrele de plasament – povestea începutului
„Primele momente din existența mea încep într-un centru, unde eram șase copii într-o cameră cu trei paturi. Viața anilor 2000 nu era ușoară. Situația și traiul într-un astfel de centru de «copii abandonați» au fost foarte bine descrise în documentare și știri realizate de agenții de presă străine. Multe dintre ele le-am trăit și eu.” Până la 5 ani, centrul a fost universul lui. Nu insistă în detalii, dar nici nu le șterge – sunt parte din rezistența lui: „Îmi amintesc clar o scenă din sala de mese. Stăteam cuminți să primim cina, iar după ce eram serviți, unii adolescenți – maxim până în 18 ani – furau mâncarea celor mai mici. Drept urmare, uneori rămâneai flămând până a doua zi”.
La centru, fiecare lună avea „interogatoriul” ei – cel puțin așa simțea Ștefan, pentru că, oficial, i se spunea „consiliere”. Era o rutină cu multe întrebări despre comportament, „realizări” și „ce ai mai făcut”, care îl făcea să se simtă evaluat, nu înțeles.
Între zidurile centrului, a trăit însă și momente care i-au făcut viața mai frumoasă. Își amintește de un brad de Crăciun atât de mare încât „nu încăpea și trebuia aplecat”, de un Moș Crăciun de la care a primit haine cu Harry Potter, jucării și dulciuri. Dar, mai ales, de un pian mare la care cineva cânta muzică clasică. Un moment special: „Mai târziu, pe la 24 de ani, aveam să-mi dau seama că acel moment a fost prima conectare cu pasiunea mea pentru muzică”, povestește Ștefan.
Alfabetul adaptării: „Am avut zece «mame»”
„Am avut, cred, undeva la 10 asistenți maternali. Pentru mine asta a însemnat că am avut 10 «mame»”, mărturisește Ștefan. Fraza aceasta spune mai mult decât o simplă statistică. Spune că fiecare mutare a fost un mic doliu și o reluare de la zero: alte reguli, alte mirosuri, alte voci, alte feluri de a se spune nu sau bravo. „La unii am stat foarte puțin – de la câteva zile până la câteva săptămâni”.
La vârsta de 5 ani, a ajuns în grija unei asistente maternale pe care o chema Tereza. „Am locuit la ea timp de 7 ani, până la 12 ani, când am fost mutat la alt asistent maternal. Schimbarea era necesară, pentru că «mama» Tereza era un pericol pentru siguranța mea personală. Lipsa de susținere și critica excesivă din partea ei m-au făcut să sufăr și mai mult.” Nu intră în detalii, dar recunoaște că anii aceia au lăsat urme asupra conștiinței lui.
Din acest șir lung de plecări și sosiri, Ștefan a deprins un alfabet al adaptării: „Asta m-au învățat aceste treceri de la o familie la alta: să fiu flexibil, să mă adaptez fiecărui mediu, să fiu comunicativ, să-mi creez relații de calitate și să mă cunosc pe mine însumi”. Formulează limpede o filozofie personală: „Ceea ce nu te omoară te face mai puternic și mai înțelept. Noi, ca societate, fugim de suferințe, dar adevărata creștere se întâmplă doar în situații dificile, care cer inteligență emoțională, control și responsabilitate”. A învățat să nu confunde „o experiență rea” cu „întreaga viață rea” și să caute în fiecare adult, oricât de diferit, o piesă bună de păstrat.
„Mama Lenuța m-a învățat să fiu chibzuit, curat și responsabil”
După plecarea din mediul toxic al „mamei” Tereza și două popasuri scurte la alți asistenți maternali, Ștefan ajunge la Lenuța Lungu. „Mama” Lenuța. Doar că, de data aceasta, ghilimelele sunt doar pentru a arăta faptul că nu îi era mamă biologică. O femeie simplă, de la țară, alături de care copilul de 12 ani de atunci a început să înțeleagă pentru prima dată ce înseamnă o familie.
Ștefan vorbește despre ea ca despre un nou început. Satul, muncile de peste an, participarea la „nunți, botezuri, cumătrii și chiar înmormântări” l-au prins în țesătura firească a unei comunități. Acolo a simțit ce înseamnă „o familie mare și frumoasă, simplă și plină de lucruri autentice”. De la mama Lenuța, care „m-a învățat să fiu chibzuit, curat și responsabil”, primește și una dintre marile lecții ale vieții sale: iertarea. Pe care o oferă mamei biologice când o întâlnește pentru prima oară, în clasa a X-a.
Întâlnirea cu mama biologică și lecția iertării
în clasa a zecea. FOTO: arhiva personală
Nu plănuisem să vorbim despre mama lui biologică. Nici nu mă gândeam că există această posibilitate, știind că a crescut de la naștere departe de ea. Ștefan a ales singur să deschidă acest capitol și să-l așeze în poveste. Întâlnirea cu mama biologică a avut loc pe când era în clasa a X-a, la îndemnul „mamei” Lenuța. A fost un moment foarte intens, cu multe emoții, dar și cu o explicație care a schimbat tot. „Am învățat să iert. Fiecare greșim. Este greu să fii femeie și mamă, mai ales într-o țară unde abuzul domestic este încă foarte ridicat. Am înțeles motivul pentru care am fost lăsat la casa de copii: mama mea fusese victima unui astfel de abuz”, spune Ștefan.
De aici, a învățat iertarea. O alegere conștientă de a nu lăsa trecutul să-i otrăvească viitorul. Rolul Lenuței a fost esențial: nu i-a cerut să „aleagă” între trecut și prezent, ci i-a întins punți: „mi-a spus mereu să mențin vie comunicarea și să ofer înțelegere”. Azi păstrează legătura cu mama și familia biologică, iar experiența l-a făcut să înțeleagă dramele, adesea invizibile, ale femeilor. Își respectă „mama” de la țară pentru brațul întins la timp, dar și mama biologică pentru curajul de a reveni în dialog. Întâlnirea nu i-a schimbat trecutul. I-a schimbat felul în care îl poartă.
- CITEȘTE ȘI: Relația cu un copil adoptat. Psiholog: „El nu are nevoie de un părinte perfect, ci de un părinte rezistent”
„Sky is the limit” sau viața merge mai departe. În sus!
Diana Dragomirescu este un alt om-cheie din viața lui Ștefan, de care își amintește cu drag. A fost managerul lui de caz și cea care l-a scos din casa „mamei” Tereza și l-a plasat în familia iubitoare a „mamei” Lenuța. I-a rămas aproape și după acest moment, însoțindu-l din liceu până la facultate: „A venit cu mine la București, până la cămin, ca să mă ajute să mă cazez în camera 017 din Agronomie, C2 ASE”, povestește Ștefan.
Momentul-cheie legat de ea n-a fost, însă, logistic, ci emoțional: „M-a făcut să am încredere în mine. Cum? Prin faptul că mi-a oferit ea prima dată încredere, într-un moment în care alții nu mi-o acordau”. Așa a prins sens pentru el fraza „Sky is the limit”, cu care Diana Dragomirescu i-a marcat viața. Când un adult arată încrede unui copil, acesta își poate vedea potențialul.
Prietenii buni din jurul lui l-au ajutat să înțeleagă că facultatea e o alegere, nu o continuare firească a educației. „Mădălina, colega mea din clasa a XII-a, mi-a spus într-o zi: «Auzi, eu o să aplic la ASE. La REI o să fii cel mai tare!» Atunci am decis împreună să ne depunem dosarul la ASE”. În acest lanț de influențe bune, Ștefan își găsește direcția și spune astăzi simplu: „Educația este cea mai puternică armă pe care un om o poate avea”. Facultatea l-a maturizat. A înțeles că nu mai e „un caz”, ci un adult cu responsabilități, care poate (și trebuie) să aibă grijă de el.
„Să te porți cu ceilalți cum ai vrea să se poarte ceilalți cu tine”
Pentru un tânăr lăsat în grija statului, universitatea a fost mai mult decât un loc de cursuri: a fost o trecere de prag. A beneficiat de sprijinul oferit de Academia de Studii Economice și DGASPC, care l-au susținut financiar și moral pe tot parcursul celor cinci ani de studii. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale și apoi un program de Master în Comerț Exterior. Și adaugă: „Vreau să o menționez și pe mama mea biologică. Mi-a dat viață, mi-a vrut binele și mi-a oferit sprijin atât material, cât și emoțional în perioada liceului și a facultății”.
După finalizarea studiilor, a început să lucreze într-o bancă, unde este și azi, de peste patru ani. După un an la bancă, în parteneriat cu un prieten, și-a deschis o companie de consultanță financiară. „Cum reușești să câștigi încrederea oamenilor atunci când le oferi sfaturi financiare?”, l-am întrebat. „Îmi place să tratez oamenii așa cum mi-aș dori eu să fiu tratat. Prin urmare, aloc multă atenție fiecărui client în parte când vine la mine cu problemele lui. Sunt o persoană empatică și mă pun mereu în locul celui din fața mea. Cred că asta îmi aduce încrederea clienților”, mi-a răspuns.
Înapoi la origini: muzica
în centrul pentru copii abandonați. FOTO: arhiva personală
„Provin dintr-o familie de țigani muzicieni. În familia mea sunt profesori de muzică și lăutari”, mărturisește Ștefan. N-a crescut cu ei, dar muzica a fost mereu o chemare. Încă de când ascultase vrăjit sunetele pianului din centrul de copii abandonați. Duminicile copilăriei, în care stătea lipit de „Tezaur Folcloric” i-au ținut vie chemarea, iar viața la țară i-a întărit această iubire – sunete simple, curate, cu ritmurile comunității ca metronom.
Multă vreme, muzica a rămas o voce interioară care cerea loc. După facultate, a devenit clară: „Am simțit că dacă nu mă apuc de muzică îmi ratez existența. Era ca o obligație personală, devenise chiar un stres. Parcă o voce îmi spunea: «Dacă nu te apuci acum, la 24 de ani, de pian, vei regreta la bătrânețe». Și am ascultat-o”.
Astăzi ia lecții săptămânale de pian și compune inspirat din folclorul autentic românesc. În același timp, poartă cu el muzica din Star Wars a lui John Williams și vede punți surprinzătoare între suita orchestrală Planetele, a lui Holst, și o melodie a Floricăi Ungur „cu aceeași linie melodică și ritmică” precum tema din Star Wars.
Lecțiile care l-au crescut: educația, răbdarea și oamenii
Ștefan nu predică, nici nu moralizează. Spune simplu ce i-a fost lui de folos. Întâi, cartea: „Educația este cea mai puternică armă pe care un om o poate avea”. Apoi, răbdarea: „Am avut multe momente când am vrut să renunț la domeniul bancar. Au fost luni grele, în care nu mi-am atins obiectivele”, spune. Și adaugă: „Dar mi-am reamintit mereu: nu renunța așa ușor”. Și, în sfârșit, oamenii: să-i înțelegi, să-i recunoști și să alegi, dintre toți, pe cei buni. Nu te vor salva toți, dar e de ajuns unul, doi care îți pot schimba direcția.
