Vlad Mureșan s-a născut în maternitatea din Gherla, județul Cluj, cu 30 de ani în urmă. A fost abandonat de familie, iar primii ani din viață și i-a petrecut într-un centru de copii din Cluj-Napoca. Nu are amintiri din acea perioadă și e convins că, din cauza suferinței trăite atunci, creierul lui le-a blocat pur și simplu. Știe doar că zâmbea tot timpul, iar acest lucru îi asigura bunăvoința îngrijitorilor. La 5 ani, a fost luat în plasament de o familie care i-a oferit iubire, educație și aripi. A urmat un liceu privat din Cluj, iar azi este artist vizual și grafician tehnic, premiat de NASA, trăind dovada că visarea și educația pot rescrie orice destin.
„Primii ani de viață sunt o perioadă complet inexistentă în memoria mea. Am câteva poze care surprind acea perioadă din casa de copii, dar mintea a blocat în totalitate aceea perioadă. Ce mi-a spus asistenta maternală a fost că la 5 ani nu mă descurcam să mestec. La prima masă luată în familie, mi-am îndesat mâncarea în gură și mi-am pus mâinile protector în jurul farfuriei… Probabil, așteptând ca farfuria să îmi fie luată… Nu mă descurcam în a rosti consoane. Eram micuț și tare slăbuț. Unul dintre mecanismele de supraviețuire pe care le dezvoltasem era că, indiferent cât de trist eram, zâmbeam larg, cu lacrimile șiroind pe față. Am învățat că, indiferent de suferință, dacă zâmbeam, lumea din jur – educatori, vizitatori – mă luau în seamă, reușeam să ajung la ei și să mă vadă.” Acestea sunt primele lui amintiri.
„Femeia care m-a învățat ce înseamnă iubirea”
La sfârșitul anului 2000, un copil de cinci ani cu ochi mari și un zâmbet larg își ridica privirea pe holul centrului „Prichindel” din Cluj. În fața lui, o femeie l-a privit cu blândețe. A fost privirea care avea să-i schimbe destinul. „Am avut un noroc imens să fiu luat în asistență maternală de această familie. Am fost primit cu căldură, iubire și compasiune din prima secundă în care am trecut pragul casei”, povestește Vlad.
După ce a ajuns în casa Mariei, asistent maternal profesionist, deși viața lui se schimbase semnificativ în bine, zâmbetul permanent i-a dispărut de pe față. „În discuția cu doamna psiholog de la Prichindel, aceasta i-a spus: «Aha! Ăsta e momentul pe care îl așteptam! Băiatul învață că este în regulă să arate și alte emoții decât acel mecanism de supraviețuire pe care l-a folosit atâta timp». Încetul cu încetul începeam să mă liniștesc, să duc o viață mai colorată ca emoții… care primeau răspuns din partea celor care mă înconjurau cu atenție, dragoste și compasiune.”
Maria l-a plimbat prin țară, i-a arătat lumea, l-a învățat să citească și să fie curios. În casa ei, Vlad a descoperit ce înseamnă grijă, atenție și apartenență – lucruri de neînțeles pentru un copil care trăise primii cinci ani printre fețe care se schimbau des și reguli reci. „Am văzut țara cu ei, am fost plimbat în lung și în lat, am fost educat, îmbrăcat cum se cuvine. Mi-au fost însușite valorile puternice și bune ale familiei, am fost responsabilizat. Tranziția de la centrul de copii la familie a fost una înspre căldură. Cert e că am reușit să recuperez lipsurile avute, după cei 5 ani în care am fost neglijat, neluat în seamă…”, spune el.
Deși familia a încetat activitatea de asistență maternală când Vlad a împlinit 18 ani, legătura dintre ei a rămas neschimbată. „O vizitez și acum. M-a sprijinit moral și cu tot ce a putut. A fost, este și va fi mama mea. Am învățat că nu e nevoie să ai același sânge pentru a oferi iubire, educație, bunăstare și afecțiune unui alt om care are nevoie de asta, mai ales dacă o faci necondiționat. Am învățat să mă deschid și eu și să fac parte din ceva mai mare decât doar eu, singur”.
„Arta a fost făcută pentru mine, și eu pentru artă”
Drumul lui Vlad Mureșan spre artă a început în adolescență, susținut de familia care l-a crescut și care a văzut în el un copil curios și talentat. „Acești minunați oameni au observat înclinația mea spre artă și spre curiozitatea de a crea. Mi-au alimentat acest interes, mi-au cumpărat materiale de creație, mi-au oferit posibilitatea de a merge la diferite cursuri, în ciuda posibilităților financiare limitate. Au fost alături de mine și m-au învățat primele concepte în desen, culoare și formă. În special mama mea, căci așa îmi doresc să mă refer la ea, doamna care m-a luat în plasament”.
Anii de liceu au fost pentru Vlad poarta către o lume mai mare. „Am absolvit Transylvania College, din Cluj-Napoca. Aici am urmat curricula Cambridge, am dat examene tip IGCSE și AS/A-Level. Cel mai avansat examen a fost cel din Artă A-Level, unde am luat 96/100 de puncte. La acest liceu am avut posibilitatea de a studia prin bursa de artă oferită de Fundația Transylvania College timp de cei 4 ani (2010-2014)”.
Examenele IGCSE evaluează cunoștințele din mai multe discipline (matematică, engleză, științe, artă etc.) și sunt recunoscute internațional. Examenele AS/A-Level sunt examenele de final de liceu din sistemul Cambridge, sunt de nivel universitar, foarte riguroase, recunoscute la admiterea în universități din Marea Britanie, SUA și Europa. În cazul lui Vlad, faptul că a obținut 96/100 la examenul de Artă A-Level înseamnă că a fost evaluat la standard internațional, la același nivel cu elevii din Marea Britanie – o performanță excelentă.
După liceu, a urmat firesc Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, la secția Grafică. „Am absolvit licența (2017), iar după un an de pauză, am urmat și masteratul, pe care l-am absolvit în anul 2020”. Tema masteratului a fost una neobișnuită: „Master-ul în artă a presupus un studiu aprofundat într-o temă aleasă individual – a mea a fost Psihopatologia artistică și arta psihopatologică la oameni suferinzi de diferite boli mintale. Pornind de la artistul meu preferat – Vincent van Gogh – a cărui viață și tehnică impresionistă au avut un impact major în formarea mea ca artist vizual, am decis să cercetez modul în care bolile mintale schimbă expresia artistică”.
„Arta, de multe ori, a presupus o anumită investiție costisitoare în materiale – și asta se întâmplă și în prezent. Pe cealaltă parte, fără artă, nu știu ce m-aș face. E un mod prin care procesez lumea, un mod terapeutic de a rezista tuturor presiunilor.”
„Pădurea Magică” – cerneală magenta și verde
„Pădurea Magică” este teritoriul intim pe care Vlad l-a construit ca să adune laolaltă copilul de altădată și adultul de azi. Este, spune el, un loc pe care l-a construit din amintiri, dor și liniște. „Pădurea Magică e o serie care provine din cele mai adânci temeri, dureri, dor, singurătate și alte emoții profunde personale”. Lucrările sunt realizate „în cerneală roz, magenta și verde pe hârtie” – culori care au devenit semnătura lui.
Magenta, intensă și caldă, pare să păstreze fragilitatea copilului care zâmbea ca să fie văzut. Verdele, blând și liniștitor, aduce împăcarea și speranța. Împreună, spun povestea vindecării – a drumului de la tăcerea din centrul de copii, la libertatea de a-și crea propria lume. „Încerc ca unele personaje să le aduc la viață prin a le construi în versiuni 3D, să le dau viață și să le personific”, spune el. Așa s-a născut Petruț, mascota din desenul care reprezintă familia. Fiecare desen este o bucățică din acel proces de reconstrucție, o formă prin care adultul Vlad îl îmbrățișează pe copilul de altădată.
„Este un mod de a transpune greutățile vieții și de a procesa evenimentele și de a răspunde, vizual și artistic, la încercările cu tumult ale vieții mele”. Prin desen, Vlad reușește să transforme ceea ce a fost dureros în ceva frumos, luminos, cu sens. „Acest proiect este constant, îl dezvolt în fiecare zi, și sper să prindă mai multă culoare și viață în anii următori”.
De la Cluj la NASA și Berlin – când visarea devine realitate
Pasiunea lui Vlad Mureșan pentru artă s-a împletit mereu cu fascinația pentru știință. Încă din liceu, a fost curios să afle cum funcționează lumea, cum se mișcă planetele, de ce suntem aici. Această curiozitate l-a dus, mai târziu, până la NASA. „Concursul la NASA/NSS este unul dintre cele mai frumoase experiențe și premii de care sunt tare mândru și în ziua de azi. Profesoara de fizică din timpul liceului – la vremea aceea Gîrbovan Dorina – m-a recomandat pentru acest concurs”.
Lucrarea cu care a câștigat marele premiu a fost o viziune despre viața pe Planeta Roșie. „În ea am dorit să exprim posibilitățile de a extinde viața pe Planeta Roșie într-un setup tehnologic avansat. Voi fi mereu recunoscător oamenilor și pentru această oportunitate, care mi-a cimentat interesul pentru știință și evoluție”.
Au urmat și alte recunoașteri internaționale, precum premiul internațional de la Concursul de Artă și Știință Bill Bryson (International Schools), acordat de Societatea Regală de Chimie din Londra. În 2021, a venit invitația la Berlin: „M-au invitat și primit cu brațele deschise. Expoziția și lucrările au abordat tema identității de gen și au oferit publicului un platou vulnerabil și vibrant de discuție și contemplare asupra modului în care societatea și individul se definesc”. Pentru Vlad, toate aceste experiențe nu sunt trofee, ci dovezi că „arta și știința conlucrează îndeaproape în a înțelege modul în care universul lucrează, iar noi, oamenii, suntem aici să le punem la un loc pentru a evolua”.
Visarea, curiozitatea și reziliența – pilonii pe care s-a construit
Pentru Vlad, drumul n-a fost nici drept, nici ușor. L-au ținut în picioare trei lucruri simple, dar puternice: să viseze, să fie curios și să revină de fiecare dată când cade. „Visez și în prezent în a reuși ca artist independent. Visez deseori că tot ce este greu, va trece. Aceste visuri sunt concretizate și hrănite prin acțiunile pe care le fac de dimineață până seara. Făcutul patului, urmarea rutinelor, mersul la job sau activitățile pe care le fac pentru a duce viața de artist – pictura, desenul, observarea naturii, a apusurilor, a lumii necuvântătoarelor”.
A doua ancoră este curiozitatea, micile întrebări care construiesc sensul mare. „Sunt un om curios să afle «De Ce-ul». Cum funcționează și de ce funcționează un lucru într-un mod sau altul. De ce funcționează într-un fel specific, și de ce nu într-un altul. Dacă s-ar schimba modul de funcționare, ce impact ar avea oare? Aceste întrebări mă urmăresc – și le urmăresc – cam întotdeauna. Sunt curios de oameni, de modul în care gândesc și de motivele care i-au făcut să fie ceea ce sunt. Aceste curiozități mi-au întreținut direcția artistică, m-au împins să cunosc oameni și poveștile lor de viață din care am aflat multe perspective interesante. Aceste curiozități mi-au ridicat la fileu propria-mi credință și mi-au testat valorile și perspectivele pe care le-am dobândit pe parcursul evoluției mele”.
Iar când realitatea lovește, rămâne reziliența. „Am fost doborât de multe ori. Nu am crezut în puterea mea ca individ de prea multe ori. Am fost pe punctul de a renunța de nenumărate ori. Dar, într-un fel sau altul m-am ridicat și am continuat. Sunt multe, multe momente în care nu am știut ce mănânc a doua zi, de unde fac rost de un ban, nu îmi găseam rolul și direcția în viață. Dar cred că în toate aceste momente am învățat că nu există doar punct în viață, ci punct și virgulă. Adică totul merge mai departe, indiferent de cât de greu este. Iar de acest lucru îmi aduce aminte micul tatuaj de pe mâna dreaptă, de pe încheietură”.
„Am cunoscut-o pe mama mea naturală, dar am ales să mă opresc la atât”
Viața lui Vlad Mureșan n-a fost doar despre lumină. Au existat și umbre grele, momente în care trecutul s-a întors brusc în fața lui. „Am întâlnit-o pe mama mea naturală de câteva ori, prin intermediul casei de copii. Am oprit contactul cu ea odată ce a început să facă presiuni pentru a mă lua acasă și pentru a mă lăsa de școală ca să încep să lucrez pentru a le duce bani acasă”.
Întâlnirea cu mama biologică nu a fost așa cum și-a imaginat. „Ceea ce cunosc este că mama mea naturală suferă de o boală mintală care nu i-a permis să mă crească. Restul membrilor familiei, alcoolici, probabil și tatăl meu natural, pe care nu l-am întâlnit niciodată. Nu m-a recunoscut ca fiind copilul său. Astfel, pentru a putea trăi, și pentru a avea o șansă reală la viață, am fost preluat de la spitalul din Gherla, unde m-am născut, și plasat la centrul de copii Prichindel, din Cluj”.
Și de familia care l-a crescut a avut o despărțire dureroasă. „La 18 ani ai mei, familia a decis să încheie activitatea ca job, în urma faptului că soțul asistentei maternale a decedat. Însă noi tot am păstrat legătura, și în prezent încă o vizitez”. Pentru Vlad, aceste despărțiri au devenit rădăcini. Le-a pus în artă, în forța de a merge mai departe și în felul blând în care vorbește despre oameni, chiar și atunci când l-au rănit.
„Dacă m-aș întoarce la copilul de cinci ani, i-aș spune să fie bun, chiar dacă ceilalți nu sunt”
FOTO: arhiva personală
Când vorbește despre copilul care a fost – mic, slăbuț, cu zâmbetul mare și lacrimile șiroind pe față – Vlad Mureșan își lasă vocea să se domolească. Îl privește cu blândețe, de parcă ar vrea să-l îmbrățișeze înapoi în timp. „I-aș spune să fie mai blând cu el însuși, să fie întotdeauna corect cu el însuși și cu cei din jur. Să viseze departe, să creadă în ceea ce își dorește să facă atunci când va crește mare și să o facă, indiferent ce ar spune sau crede cei din jur”.
În aceste cuvinte se regăsește tot parcursul lui – visarea, curajul, căutarea continuă a binelui. „Și chiar dacă alții nu ar fi buni cu el, el să fie bun cu cei din jurul lui, absolut întotdeauna. Ah, și bineînțeles, să-și facă patul în fiecare dimineață!”
Cercul se închide aici, unde totul a început: la gestul mic care a devenit simbolul echilibrului său interior. Pentru Vlad, ordinea și visarea coexistă – sunt două fețe ale aceleiași forțe care l-a făcut să meargă mai departe. Azi, la aproape 30 de ani, spune că viața abia începe: „Mă simt mai curios și mai încrezător decât am fost vreodată cu privire la viitor, la oportunități, la încercări, eșecuri și realizări. Mă simt norocos față de tot ceea ce am avut norocul să trăiesc până acum. Nu aș schimba nimic”. Dintr-un zâmbet care ascundea lacrimi, Vlad a construit o viață întreagă de lumină. Aceasta este povestea lui care merge mai departe.
