Mirabela Vian are 34 de ani, este dansatoare și actriță în Paris, cunoscută în lumea dansului contemporan, a cinematografiei și a televiziunii. Călătorește prin lume pentru diverse spectacole, este apreciată pentru arta sa și, în aparență, are un destin de aur, mereu în lumina reflectoarelor. Dar povestea ei ascunde un trecut dureros în România, marcat de sărăcie, abandon, foame și condiții precare în orfelinat, unde a trăit de la 1 an până la 6 ani, când a fost adoptată de o familie din Franța. La 25 de ani, după ce mama adoptivă a fost răpusă de cancer, Mirabela s-a întors în România pentru a-și cunoaște familia biologică și pentru a revedea locul în care și-a petrecut primii ani din viață.
Când i-am solicitat un interviu, Mirabela se afla în România, unde filma pentru un spectacol. În paralel, pregătește un documentar despre contextul politic și economic al anilor ’90, care a făcut ca un număr impresionant de copii să fie abandonați în orfelinatele din România. Este un proiect la care lucrează de câțiva ani, după prima vizită pe care a făcut-o în România pentru a-și cunoaște părinții biologici, într-o „căutare de identitate”, așa cum o numește ea. Viața ei este și subiectul cărții „Je me balance”, scrisă de jurnalistul Bruno Alberro. Mirabela este unul dintre cei aproximativ 30.000 de orfani români înfiați de familii din străinătate în perioada 1990-2004, atâta timp cât legislația a permis adopțiile internaționale.
Primele amintiri: copiii care se legănau, mesele cu varză și cartofi
Povestea ei începe, ca mai toate poveștile, cu „A fost odată ca niciodată”, dar personajul principal nu e o prințesă într-un castel, ci o fetiță săracă, născută într-o familie mare, cu multe lipsuri, pe care mama, copleșită de responsabilități, o duce la orfelinat la vârsta de 1 an.
„Primele mele amintiri din copilărie sunt la orfelinat, înconjurată de mulți copii: o viață de comunitate. Mă văd pe treptele mici din fața clădirii și îmi amintesc că împărțeam dormitorul cu alți 20 de copii. Îmi amintesc de copiii care se legănau, de dușurile la comun, de brutalitatea de care dădeau dovadă uneori îngrijitoarele și de jocurile cu copiii, pe afară. Meniul era mereu același și aproape niciodată suficient: pâine tare, magiun de prune, mere, cartofi și varză”, spune Mirabela.
O altă amintire clară este cea a zilei în care i s-a schimbat radical viața. Era mijlocul lunii octombrie 1996 când, în timpul somnului de prânz, a fost trezită de o supraveghetoare și dusă la gara din Bârlad, alături de alți „frați” de suferință. A călătorit cu trenul până la București, iar apoi cu avionul până la Paris, unde o așteptau cei care aveau să o învețe ce înseamnă căldura unui cămin și noțiunea de familie: soții Vian.
„Părinții mei adoptivi nu au putut avea copii. Au trecut printr-un proces pentru a obține aprobarea pentru adopția internațională, iar apoi au fost consiliați de o asociație recunoscută care acționează ca intermediar pentru adopție. Am ajuns în Franța însoțită de un membru al asociației și mi-am întâlnit părinții pe 16 octombrie 1996, pe aeroportul Roissy.”
Nu era pentru prima dată când îi vedea pe soții Vian, aceștia vizitând-o la Bârlad în acea vară. „Prima întâlnire cu părinții mei a avut loc la orfelinat, în iunie 1996. Aveam 5 ani și jumătate și a fost o mare bucurie pentru mine să-i văd și să primesc cadouri de la ei. Eram curioasă să știu cine erau acei oameni care mi-au fost prezentați ca «mama și tata din Franța». Nu m-am intimidat, tata făcea fotografii și i-am luat camera din mână ca să-l fotografiez și eu pe el.”
Provizii de mâncare ascunse în cameră, de teamă că zilele cu foame se vor întoarce
Cu toate stângăciile unui copil crescut la orfelinat, Mirabela s-a adaptat destul de repede în noua ei familie. Avea propria ei cameră, cu pat, dulap și jucării, dar a durat destul de mult până să conștientizeze că viața ei nu mai este marcată de lipsuri. La început, ascundea mâncare în diverse cotloane din cameră, de teamă că zilele de foamete vor reveni. Treptat, a devenit un copil ca cei din jurul ei, cu familie iubitoare, cu prieteni și pasiuni.
„Nu am avut niciodată dificultăți la școală. Îmi plăcea să-mi văd zilnic profesorii, să-mi fac temele. La 10 ani, în timpul unui spectacol de circ, mi-am descoperit pasiunea pentru arta spectacolului. La 15 ani m-am apucat de dans, așa că pot spune că mi-am cunoscut foarte repede direcția în viață”, mărturisește Mirabela.
Prima vizită în România
Mirabela a știut tot timpul că este un copil adoptat, însă în primii 18 ani petrecuți în Franța nu a simțit nevoia de a-și reîntâlni familia biologică, deși avea o serie de curiozități legate de ea. La 24 ani de ani, când mama adoptivă a fost răpusă de cancer, lucrurile s-au schimbat. Știa atunci numele mamei biologice și pe cel al orfelinatului în care a fost lăsată de ea. „Când mi-am pierdut mama adoptivă, am simțit nevoia să-mi găsesc rădăcinile, așa că în 2014 am plecat spre România, împreună cu partenerul meu, să găsesc orfelinatul din Bârlad.” Lipsa de informații și faptul că niciunul dintre ei nu vorbea limba română au făcut ca, în timpul acelei vizite, să nu afle foarte multe despre familia naturală.
„Am reușit atunci să găsesc un registru cu numele mamei mele biologice și orașul în care s-a născut. Însă în anul următor, 2015, într-o emisiune franco-română, l-am cunoscut pe Toma Anton, un preot român din zona Moldovei. El a făcut cercetări despre cazul meu, sunând la primăria din oraș, iar cu ajutorul lui, în august 2016, am mers să văd orfelinatul și să-mi cunosc întreaga familie biologică, care locuia în nordul Vasluiului.
„Mama m-a lăsat la orfelinat din iubire, să mă salveze”
Întâlnirea cu mama ei a fost încărcată de emoție. Primul șoc al Mirabelei a fost să vadă cât de mult seamănă fizic cele două. Al doilea, să afle că are 7 frați în familia maternă. „A fost, într-adevăr, o întâlnire emoționantă, pentru că mama mea biologică seamănă cu mine fizic. Mi-a mărturisit că, din cauza sărăciei, nu a putut să mă crească. Această întâlnire a fost, de fapt, o reconciliere, ea purtând mulți ani în suflet sentimentul de rușine și de eșec. Mama m-a lăsat la orfelinat din iubire, de fapt, ca să mă salveze”, e convingerea Mirabelei.
Părinții ei nu mai erau împreună, iar informațiile pe care le-a primit Mirabela despre tată în acea primă vizită au fost contradictorii. A reușit, însă, să îl întâlnească trei ani mai târziu, într-o altă vizită, și tot atunci și-a cunoscut bunica paternă și pe cei 5 frați din familia tatălui. „Tata suferă de o afecțiune respiratorie. Când m-a văzut, a durat mult până a reușit să-și tragă răsuflarea și apoi să mă poată lua în brațe. Am fost tare emoționată și m-am bucurat să descoper o latură a lui foarte senină și amuzantă”.
- CITEȘTE ȘI: Povestea adopției unor tripleți de către o asistentă maternală. ”Nu-mi pot imagina viața fără ei”
Mirabela are 7 frați din partea mamei și 5 frați din partea tatălui, iar cu majoritatea ține legătura pe rețelele sociale. Deși frații ei au trăit în sărăcie, au reușit să facă școală, iar o parte dintre ei trăiesc acum în Londra. Mirabela este convinsă că dacă mama nu ar fi dus-o la casa de copii, și viața ei ar fi fost marcată de lipsuri, iar talentele și pasiunile ei, probabil, ar fi rămas nedescoperite și necultivate.
Acum, spune ea, are o carieră în dans și actorie care îi aduce o serie de satisfacții. În paralel cu activitatea sa artistică, lucrează la un documentar despre viața ei, dar și despre povestea adopțiilor, numit „Bela România”. În film vor apărea fragmente din întâlnirile cu familia biologică, precum și alte povești ale unor artiști franco-români, care au legătură cu domeniul adopției. „Am toate imaginile și interviurile necesare pentru a-l monta, obținute datorită numeroaselor călătorii în care am filmat întâlnirea cu familia, cu ajutorul oamenilor care m-au ajutat să-mi găsesc rădăcinile. Îmi lipsește un canal de producție și distribuție deocamdată. Filmul meu nu este neaparat o întoarcere la contextul dramatic al politicii acelor vremuri, ci o poveste personală care aduce speranță și încredere că o viață poate fi frumoasă și împlinită, în ciuda unui dificil.”
Poveștile de adopție nu sunt toate cu zâne, dar marea lor majoritate au un final fericit. Prin Campania editorială „Adopția schimbă destine”, desfășurată de Totul Despre Mame în vara 2024, am prezentat informații actualizate despre procedura de adopție, povești ale unor familii care au adoptat și interviuri cu specialiști despre provocările cu care se confruntă atât părinții adoptivi, cât și copiii lor. Ne dorim ca, prin această campanie, copiii care nu au putut fi crescuți de părinții care le-au dat viață să-și găsească familii noi, care să le ofere un „acasă”. Dacă vrei să ne spui și tu o poveste de adopție, scrie-ne pe contact@totuldespremame.ro.
