Lavinia Stan (27 de ani) a făcut primii pași când era într-un centru de plasament din Câmpulung (Argeș). Era un copil mic, firav, cu părul ciuntit, o fetiță cu șanse mici de a fi aleasă pentru adopție sau în plasament. Însă destinul a avut alte planuri. La vârsta de doi ani, viața i s-a schimbat radical, atunci când o proaspătă asistentă maternală și soțul său au ales să o ia acasă, deși au fost sfătuiți contrariul. Au decis să treacă dincolo de prejudecăți și aparențe și „să facă om mare din ea”. Așa a ajuns Lavinia să crească într-o familie numeroasă și caldă, alături de doi frați mai mari, o cumnată (care i-a fost prietenă, soră și uneori o a doua mamă) și doi nepoți pe care îi adoră. Astăzi, Lavinia trăiește la Cluj, unde a făcut facultatea și unde își continuă studiile. Dintotdeauna i-a plăcut cartea: a urmat cursurile Facultății de Litere de la Universitatea Babeș-Bolyai (Cluj-Napoca), are deja un master în Relații Publice și este înscrisă la un al doilea master, de Publicitate. În același timp, se pregătește pentru doctorat în Litere, la Departamentul de Germanistică. Visează să devină profesor, să-și întemeieze o familie și să le insufle copiilor aceleași valori care au făcut din ea omul puternic de astăzi.
O fetiță firavă cu părul „ciumpăvit” sau doi gemeni blonzi cu ochi albaștri?
Pentru Lavinia, viața a început la vârsta de doi ani, când a fost luată din centrul de plasament din Câmpulung de asistenta maternală Maria, cea care avea să-i ofere un cămin cald și iubitor. Maria a fost una dintre primele femei din județ care absolviseră cursurile de asistent maternal, avea deja doi băieți și venise la centru cu inima plină de emoție și speranță: își dorise dintotdeauna o fetiță.
„Eu eram singura fată din sală. Mama a văzut doi gemeni blonzi cu ochii albaștri și pe mine stând într-un colț. Doar că eu nu arătam deloc bine, eram foarte firavă, neîngrijită. Mi-a povestit că eram «mică, vai de mama mea, cu părul ciumpăvit, ca o arătare». Doamna de acolo i-a spus mamei adoptive că nu-i recomandă să mă ia, pentru că riscau să aibă probleme cu marginalizarea din cauza tenului meu și a familiei mele naturale”, povestește Lavinia.
„Să vezi tu ce om mare facem noi din ea!”
„Mama s-a întors acasă și l-a băgat pe taică-miu în ședință. Era foarte descurajată, că arăt foarte rău, că le va fi foarte greu, că provin de unde provin… Iar taică-miu a spus cea mai frumoasă frază a vieții mele: «Lasă, hai să o luăm, să vezi tu ce om mare facem noi din ea!». Și așa a rămas! Nu le-a fost ușor, dar le-a ieșit”, spune cu bucurie Lavinia astăzi.
„Au venit după mine cu o Dacia roșie. Abia au reușit să mă bage în casă, ca mai apoi să nu mai vreau să plec niciodată de acolo”. Lavinia mărturisește că amintirile primelor zile în casa părinților sunt întotdeauna motiv de veselie în familie. „Sunt mândră pentru decizia lor de atunci, spune foarte multe despre ei. Asta m-a făcut să vreau și mai mult să rămân în această familie”, mărturisește tânăra.
Iubirea nu ține cont de legăturile de sânge
Viața alături de noua familie a fost o lecție de dragoste necondiționată. Lavinia a crescut într-un apartament din Pitești, alături de mama Maria, tatăl Ștefan și frații săi mai mari, Gabriel și Georgian. „Primii ani au fost extraordinari, acel tip de copilărie cu de toate, cu zâmbete, fără griji, cu libertate. Eram copilul mic, răsfățat de toți și care învăța de la toți”, spune Lavinia.
Aceasta își amintește „normalitatea” care s-a instaurat imediat ce s-a simțit în siguranță. S-a integrat foarte ușor și acasă, și la grădiniță, acolo unde a avut parte de o educatoare minunată. „Adoram să merg la țară, în satul mamei, unde aveam prieteni, ajutam la treburile casei, mergeam și cu vaca și eram mereu bucuroasă să pot fi de ajutor. Toți erau impresionați că mă descurc atât de bine: mergeam la magazin, la fân, aveam animăluțe la țară, mă bucuram de cele mai frumoase vacanțe”, spune Lavinia Stan.
Însă viața de zi cu zi se petrecea la oraș. „Stăteam în apartamentul din Pitești cu tata, mama și unul din frați, în prima fază. O vreme au stat la noi și cele două verișoare ale mele, pentru că le era mai ușor să meargă la facultate. Asta mi-a fost de mare ajutor, așa am învățat «chestii de fete». Ele au avut foarte multă grijă de mine. Mai târziu, tatăl meu a ieșit la pensie, mamaie a murit și el s-a mutat la țară cu Georgian, celălalt frate, așa că în fiecare weekend mergeam la țară, cu maică-mea”, povestește tânăra.
Frații, figurile centrale ale copilăriei
Lavinia vorbește cu tandrețe despre părinții care au ales-o și au crescut-o ca pe copilul lor. Și încearcă să nu le încalce povețele, fie că au legătură cu dorința lor de a nu lăsa niciodată aparențele să o definească, fie că și-au dorit pentru ea un parcurs bun în viață, pe calea studiului. „Ceea ce port în minte în fiecare zi este o expresie a mamei: «Fii tare ca o stâncă și nu uita să fii româncă!». Iar tatăl meu m-a învățat așa: «Taică, niciodată să nu lucrezi afară în frig sau ploaie, mereu să ai acoperiș deasupra capului!»”.
Tânăra este recunoscătoare pentru familia în care a ajuns să trăiască și alături de care a crescut în voie: „Am avut tot, nu mi-a lipsit absolut nimic. Desigur, au fost și mici greutăți, ca în orice familie, dar care au fost binevenite pentru a mă construi și pentru a învăța că viața e și cu bune, și cu rele”, spune ea.
Frații mai mari i-au fost și sprijin, și model. „M-au protejat și niciodată nu îmi era frică de nimic pentru că știam că am doi frați care ar veni la orice oră, de oriunde, să mă salveze. Nu am făcut niciodată probleme mari, dar știind că-i am acasă și mă pot baza pe ei, aveam alt curaj să merg în fața oamenilor. Ei m-au învățat să nu permit nimănui să mă supere”, povestește Lavinia.
Pe Gabriel, fratele cel mare, îl descrie ca pe un bucătar desăvârșit, dar și ca pe un adevărat protector: „Este atât de grijuliu încât în perioada adolescenței ne-am certat foarte mult. Era foarte atent cât de mult stau pe afară, cu cine, unde mă duc, ce fac etc.”, spune Lavinia. Georgian, celălalt frate, stătea mai mult la țară, însă Laviniei îi plăcea să petreacă foarte mult timp cu el „pentru că știa foarte multe despre orice. Îi place foarte mult să citească și îmi povestea cele mai faine lucruri”.
Lavinia – „soră” și mătușă
Căsătoria lui Gabriel i-a adus Laviniei „o soră”, o prietenă sau (uneori) chiar „o a doua mamă”, atunci când mama Maria era plecată la țară. „Cumnata mea a plâns, s-a îngrijorat și s-a bucurat de reușitele mele. A fost mereu acolo pentru mine. Dacă mama era plecată, ea vedea seara dacă am febră, dacă am tot ce îmi trebuie la școală. Chiar dacă ne mai și certam pentru că era atentă la fiecare detaliu, acum sunt atât de mândră că am învățat atâtea lucruri, aparent neimportante, dar care fac diferența”, mărturisește ea.
Lavinia a devenit mătușă încă de când era copil. A avut mereu grijă de Ștefan, primul copil al fratelui cel mare, „care a crezut mereu că eu sunt sora lui”. Chiar dacă era aproape de adolescență, fata mărturisește, mai în glumă, mai în serios, că „a concurat” cu el o vreme pentru atenția familiei. După 10 ani s-a născut și Vladimir, cel de-al doilea băiat al fratelui – „un copil care parcă ne unește pe toți”, spune Lavinia, care și-ar dori să mai poată petrece atât de mult timp cu el, cum a petrecut și cu celălalt nepoțel al său.
„Lali”, copilul plin de energie
Mică fiind, Lavinia nu a reușit să își pronunțe corect numele din prima, așa că s-a ales cu un nume de alint. „În loc de Lavi, am spus «Lali». De atunci, toată familia mi-a spus așa până prin liceu”, mărturisește ea. Iar „Lali” a fost mereu un copil plin de energie, care s-a desprins cu greu de fiecare etapă a vieții. „Dintotdeauna am fost veselă. Îi fac pe cei din jur să zâmbească și mă hrănesc mult din asta. Îmi plac copiii, culorile, tot ce este lumină, zâmbet. Îmi plăcea să desenez, să pictez icoane, să scriu poezii, să fiu mereu în față”, mărturisește ea.
Energia și bucuria nu au părăsit-o nici astăzi pe Lavinia, care spune că s-a aflat mereu „în competiție” cu timpul: „Am adorat tot ce înseamnă copilărie și am plâns după fiecare etapă care a trecut. Niciodată nu mi-a plăcut să treacă timpul repede, mereu aveam senzația că dacă nu savurez totul și să fac cât mai multe lucruri de care să îmi amintesc”, spune tânăra. Aceasta vorbește cu bucurie de fiecare etapă a vieții sale, de la cățăratul prin copaci sau primele reușite școlare, de la „boacănele” din liceu, când intra tiptil în casă dacă întârzia prin oraș, până la primii bănuți câștigați prin munca proprie. Pe toate le-a trăit la intensitate maximă.
Lavinia a practicat multă vreme handbalul, un sport care i-a fost și pasiune, și sprijin. „Am fost portar aproape 12 ani. Handbalul era un refugiu. Uitam de tot și eram doar eu cu poarta și mingea. Puteam să plâng, să râd, să urlu. Fiecare minge apărată era un «mulțumesc» față de mine, fiecare ratată era «hai că poți!». Handbalul mi-a oferit șansa să am un corp frumos, sănătos, și o forță de multe ori mai mare decât a băieților. Mereu am fost mândră de asta”, spune tânăra.
„NU vreau să merg la familia biologică!”
Despre familia biologică, Lavinia a aflat destul de târziu, în jurul vârstei de 8 ani. Până atunci, nu i-a spus nimeni că este „un copil luat în plasament”. Detalii despre familia naturală – tot atunci a primit. „Nu au fost drăguțe lucrurile pe care le-am aflat, dar nu îmi erau străine, în sensul că mai văzusem oameni de etnie rromă, iar locul unde se zicea că m-aș fi născut este o comună prin care treceam des cu autobuzul când mergeam la țară. Știu că am și o mătușă și doi frați, unul mai mic decât mine și unul mai mare decât mine. Aparent, ei ar fi rămas alături de mama naturală, dar nu i-am cunoscut niciodată”, mărturisește Lavinia Stan.
Când Lavinia avea 8 ani, mama biologică și-a dorit să reia legătura, așa că fata a mers să o întâlnească. „Atunci le-am cunoscut pe mama și pe mătușa mea. Discuțiile au fost scurte, clare și cuprinzătoare. Motivul pentru care ea voia să mă vadă nu m-a interesat, nu l-am ascultat și automat l-am șters din minte. Din momentul în care am fost întrebată ce vreau (pentru că aveam drept de decizie) am spus frumos și răspicat: «NU vreau să merg la familia biologică! Vreau acasă la mine, la școală, eu nu vreau să schimb nimic, nu am timp, eu trebuie să mă pregătesc pentru olimpiadă». Am spus asta cu lacrimi în ochi, dar cu toată tăria. Și s-a făcut liniște”, își amintește ea.
După acest episod, mama Maria a semnat niște acte, iar fata a avut de scris o declarație. „Apoi am ieșit instant din clădire cu «mini cadoul» de la mama biologică, din care am păstrat doar un bebeluș de jucărie. Sucul și chipsurile le-am aruncat și de atunci nu ne-am mai văzut vreodată”, povestește acest episod dureros Lavinia.
„Dacă mă întorceam la familia naturală m-aș fi pierdut definitiv”
Lavinia are multe necunoscute legate de trecutul său și de copilăria mică, însă și-a propus să lase lucrurile așa. „Contextul era destul de delicat pentru că mama naturală a fost decăzută din drepturi pentru diverse fapte, așa că o vreme și-a petrecut-o în pușcărie. Singura mea curiozitate la acea vreme a fost doar dacă știe ceva de tatăl meu, pentru că el nu este recunoscut în acte, și eram curioasă dacă măcar cu el semăn la păr, pentru că am părul foarte creț”, spune tânăra.
Dincolo de întrebările firești care se pot naște în mintea unui copil, încă din acel moment Lavinia a știut că îi este bine așa cum trăiește și că locul ei este lângă familia care a crescut-o. „M-am gândit că «o iubesc pe mami», iar copiii nu pleacă de lângă mamele care au grijă de ei și îi fac fericiți. Nu concepeam să mă văd în alt loc, cu alți oameni. Aveam totul deja și nu voiam să-l ofer, practic, pe nimic”, își justifică tânăra decizia din copilărie.
Am întrebat-o pe Lavinia dacă de atunci a mai fost tentată să reia legătura cu familia biologică sau dacă a mai aflat alte detalii. „În primul an de facultate am dat de un articol despre un furt din Franța, unde apărea numele mamei biologice, în rest nu am mai căutat nimic și nu sunt curioasă. Nu mai știu nimic de nimeni”, spune ea. „Chiar dacă multe dintre informații nu se leagă, am preferat să le las așa pentru că îmi era și îmi este bine unde sunt și cu familia pe care o am acum – mai ales că toți s-au comportat cu mine ca fiind parte din familie pe deplin. Prin urmare, nu mi-am dorit să știu mai multe și nu mi-ar fi făcut bine deloc. Aveam un viitor de construit și, dacă mă întorceam la familia naturală m-aș fi pierdut definitiv”, concluzionează ea.
Viața de după „momentul adevărului”
Chiar dacă momentul întâlnirii cu mama biologică și cu adevărul despre primii ani de viață a fost unul marcant, viața Laviniei și-a continuat, cumva, cursul firesc. „Nu pot să zic că s-au schimbat multe. Da, în perioada imediată au fost niște tensiuni, căci tot trebuia să povestesc, lumea avea întrebări, copiii au fost răutăcioși o vreme, dar prietenii mi-au rămas aproape și neschimbați. Mama a fost îngrijorată o vreme și, din frica de a nu mă pierde, era mai strictă cu mine și de multe ori tristă”, își amintește Lavinia.
Însă, din fericire, a știut să rămână ancorată în prezent, în „binele” pe care îl trăia, și, cu ajutor din partea unor profesioniști, a putut merge mai departe: „Mulțumită doamnei diriginte am beneficiat de consiliere din partea psihologului școlii, Ioana. Ea este cea care mi-a urmărit parcursul mulți ani și m-a susținut pe plan emoțional. M-a ajutat să îmi construiesc sănătos puterea pe care o aveam în mine și să o folosesc în direcții bune. Inteligența mea emoțională a crescut mult și asta m-a ajutat să văd toată această poveste ca pe o șansă la ceva bun, frumos și să devin un om demn în societate”, mărturisește astăzi tânăra.
Am întrebat-o pe Lavinia dacă i-a fost dificil să se reîntoarcă la școală și dacă s-a schimbat cumva comportamentul celor din jur. Ea povestește că totul a decurs aproape normal și că nu a avut parte decât de mici răutăcisme din partea unor colegi mai mari. „Parcursul școlar a fost la fel de bun și chiar am fost mai motivată. Doream să le demonstrez celor care ziceau «vai, ce rău îmi pare!» că pot deveni un om «wow», chiar dacă am o situație mai grea”, spune aceasta. Cât despre atitudinea prietenilor și a apropiaților, tânăra spune că nu ar fi avut ce să se schimbe „pentru că am avut grijă să o vadă tot pe Lavinia cea harnică, prietenoasă, atentă, grijulie, bună ascultătoare, de încredere”.
„Am adorat școala din prima clipă”
De când a intrat prima dată în sala de clasă, până acum, la 27 de ani, Lavinia a continuat să studieze. „Am adorat din prima clipă școala, de când am pășit pragul grădiniței și până în momentul de față când nu mă pot dezlipi de învățătură, de școli”, spune ea. A fost mereu un copil bun la învățătură. „Chiar dacă nu prea mi-au plăcut matematica și istoria, am avut premii în fiecare an, fără excepție, participări la concursuri, olimpiade… Eram unul dintre cei mai apreciați copii din clasă, chiar dacă mai deranjam orele când vorbeam prea mult neîntrebată”, povestește, amuzată, Lavinia.
Pe parcursul anilor de școală, tânăra a avut parte de profesori care au susținut-o și care i-au devenit repere. „În fiecare etapă școlară, am avut pe cineva foarte drag și de suflet: doamna educatoare, doamna învățătoare, doamna dirigintă, profesoara mea de română, de la care am învățat foarte multe (Doamne cât de dragă îmi este și acum!), Ioana, psihologul școlii, cu care păstrez legătura și chiar am devenit prietene, profesoara de română și diriginta mea de la liceu – toate sunt femei care au construit-o pe Lavinia de acum și cărora le sunt foarte recunoscătoare”, mărturisește ea.
Viitorul – pe băncile școlii și dincolo de ele
Lavinia a fost mereu pasionată de Limba română și de Psihologie, ca materii de studiu. Așa că a ales cu greu între cele două domenii. A absolvit cursurile Liceului Teoretic „Ion Barbu” din Pitești (filologie, engleză intensiv), iar la finalul celor 12 ani de studii a avut de luat o hotărâre grea, care însemna totodată și „zborul” din cuibul în care a crescut. „Decizia cea mai mare a fost să plec tocmai la Cluj, când nimeni nu a fost de acord cu asta și toți erau sceptici cu privire la această alegere. Dar era visul meu și nu regret nicio secundă. Următoarea decizie importantă a fost să aleg între Facultatea de Psihologie și Facultatea de Litere”.
A rămas la Litere (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca) pentru a-și împlini visul de a deveni profesoară. „Vreau să-i învăț pe alții ceea ce știu eu cel mai bine. Și vreau ca oamenii să știe că pot baza pe mine”, își mărturisește Lavinia cele mai importante țeluri în viață.
Tranziția de la liceu-facultate nu a fost una ușoară, dar Lavinia se consideră norocoasă că a reușit să strângă lângă ea „oameni deosebiți și de nădejde”, fără de care eu nu ar fi reușit să se integreze în acest oraș.
Anii studenției în Cluj-Napoca
Tânăra are deja un master în Relații Publice la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării și este înscrisă la un al doilea, cel de Publicitate, în cadrul aceleiași facultăți. În același timp, se pregătește pentru doctorat în Litere, la Departamentul de Germanistică – tot la Cluj. „Am de făcut niște cercetări asupra a două subiecte care mă interesează mult: studenții internaționali și adaptarea lor în mediul academic românesc și teatrul german din zonele non-germanofone, la care lucrez în cadrul unui proiect european”, povestește Lavinia Stan.
Pe plan personal, tânăra își imaginează viața tot în preajma celor mici. „Îmi doresc enorm să am copii și să le ofer o copilărie de neuitat, să-i cresc cu valori care le vor face viața frumoasă și mai bună, astfel încât să se poată concentra pe tot ce este frumos pentru ei și nu să intre în mrejele grijilor și ale supărărilor. Vreau «să-i fac oameni mari!», așa cum m-au făcut pe mine părinții și oamenii din jurul meu. Le voi povesti absolut totul despre copilăria mea, fără nicio reținere. Sper să râdem împreună și să-i inspire“, spune Lavinia.
„E greu când te sună cineva și îți spune: de azi ești adult!”
Astăzi, Lavinia este un adult care se descurcă prin forțe proprii, după mai bine de 24 de ani petrecuți în sistemul de protecție a copilului. Momentul ieșirii din sistem (la 26 de ani, când persoana încetează să mai fie sprijinită financiar de stat), a fost pregătit din timp, cu ajutorul managerei de caz, care i-a fost alături mulți ani. Însă tot surprinzător a fost.
„Se simte ca o ruptură. E greu ca dintr-o dată să te sune cineva, chiar în preajma zilei tale de naștere, când împlinești 26 de ani, și să zică pe un ton destul de vesel, dar suficient de ciudat: «De astăzi, sunteți adult!». Emoțional, parcă a fost mai greu de digerat ieșirea din sistem decât multe alte etape, chiar dacă fizic, financiar, moral eram pregătită”, explică tânăra.
În ultimii ani, tinerii crescuți în sistemul de protecție beneficiază de bani de la stat (2.500 de lei lunar) până la vârsta de 26 de ani dacă aleg să își continue studiile. Banii aceștia, precum și bursele de care a beneficiat și gratuitățile la cazare, spune Lavinia, au ajutat-o să fie pe picioarele ei odată ce a plecat de acasă. La ieșirea din sistem, a mai primit din partea statului trei salarii echivalente salariului minim pe economie, pe care i-a investit tot în educație, folosindu-i pentru o școală de vară la Universitatea din Viena.
„Cu încredere și curaj, mereu capul sus!”
La finalul interviului, am rugat-o pe Lavinia să adreseze un mesaj copiilor care se află astăzi în grija statului. Aceasta îi sfătuiește să aibă curaj și să vadă totul ca pe o șansă. „Ambiția, demnitatea și dorința de a fi oameni mari pot colora universul fiecăruia dintre noi. Școala, oamenii buni și forța interioară ne duc mai departe. Cu încredere și curaj, mereu capul sus!”, îi îndeamnă tânăra.
