În campania de conștientizare a depresiei mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă poveste de depresie postpartum, trimisă de cititoarea noastră Mădălina. Redăm povestea mămicii, așa cum a fost scrisă de ea:
„Am devenit mămică acum 3 luni şi jumătate. Am născut natural, cu preţul unei epiziotomii, motiv pentru care recuperarea nu a fost tocmai uşoară. În prima lună, amprenta foarte proaspătă a naşterii s-a dovedit o adevărată provocare. Deşi nu am avut un travaliu foarte lung, durerile îndurate mi s-au părut insuportabile, iar experienţa în sine, traumatizantă. La final însă, mi-a rămas mândria de a fi reuşit să duc la îndeplinire misiunea natural, nu pentru că asta m-ar plasa mai presus de alte mămici, ci doar pentru că era o ambiţie personală, cea de a naşte natural.
Corpul meu era departe de cel pe care îl cunoșteam
Odată ajunsă acasă, regăseam o serie de transformări fizice greu de acceptat: burtă (care părea cam la fel cu cea din luna a 6-a), epiziotomie, incontinenţă urinară, hemoroizi, articulaţii sensibile. Corpul meu era departe de cel pe care îl cunoşteam şi foarte departe de capacitatea lui, din toate punctele de vedere. După primele 2-3 săptămâni, odată cu debutul colicilor, s-au adăugat treptat cearcăne până la pământ, riduri parcă mai accentuate, o mină pe care fiecare noapte de nesomn şi fiecare zi cu lacrimile bebeluşului îşi punea din ce în ce mai pronunţat amprenta.
Nici emoţional lucrurile nu au stat deloc cum mi le-aş fi imaginat. Sensibilitatea mea atinsese cote maxime: plângeam de fiecare dată când rememoram episodul naşterii, mă simţeam foarte slăbită şi incapabilă de a fi 100% la dispoziţia bebeluşului meu. Eram nevoită să petrec zilnic câteva ore cu pompa de sân în braţe, pentru a scoate laptele care altfel mi-ar fi făcut sânii să explodeze. Mă trezeam şi noaptea pentru asta, în puţinele intervale în care bebeluşul dormea.
Relația se deteriora de la o zi la alta
Fiecare zi se dovedea o adevărată provocare. Soţul meu nu avea curaj să se apropie de bebeluş, părându-i-se foarte mic. Mă ajuta în schimb cu alte treburi casnice, dar marea mea nevoie era să îl văd alături de copil. Îmi tot venea în minte ideea des auzită cum că bebeluşul nou venit sudează relaţia părinţilor, iar a noastră mi se părea că se deteriorează de la o zi la alta şi că sunt singură în această mare provocare.
Nici în următoarele 2 luni lucrurile nu au devenit mai simple, cu un bebeluş pe care durerile de burtică nu l-au lăsat să doarmă nici ziua, nici noaptea.
În acest context, bineînţeles că rutina de îngrijire personală este doar o amintire, ultima noapte de somn pare la ani lumină în urmă şi tot cam atât pare să mai dureze până la următoarea, cearcănele nu se dau plecate nici la cele mai insistente rugăminţi, ridurile par a vrea să facă vreo petrecere la care şi-au chemat toate neamurile, sânii nu mai sunt nici ei chiar ce au fost, sunt marcaţi acum cu nişte vergeturi pe care nu mi-aş fi dorit să le cunosc.
Când bebe îmi zâmbește, mă simt cea mai bună
Când am rămas însărcinată aveam 49 de kilograme. Acum, la 3 luni şi jumătate, am ajuns la 45, nu pentru că aşa mi-aş fi dorit sau pentru că am făcut ceva în acest sens. Dar sunt zile în care efectiv nu există timp pentru prea multe mese, pentru o baie relaxantă sau alte mici plăceri. Fizic, nu mă simt frumoasă. Dar când îmi privesc bebeluşul, în ochii lui mă văd cea mai frumoasă. Când îmi zâmbeşte, mă simt cea mai bună. Când îl alăptez, mă simt invincibilă. Când îl iau de mânuţă, mă simt de neoprit. Indiferent care a fost preţul plătit, el îmi reaminteşte în fiecare zi că a meritat.
Dar acum ştiu că pentru restul e nevoie de timp. Acum ştiu că lucrurile vor intra la un moment dat într-o nouă normalitate. Acum nu mai există lacrimi, ci doar determinare, nu mai există teama de a nu mă descurca, pentru că am înţeles între timp că fiecare mămică e cea mai bună pentru puiul ei. Acum el îmi dă încrederea că fac ce trebuie, când şi cum trebuie. Acum, nu eu reprezint o prioritate pentru mine, şi chiar dacă îmi lipsesc scurte momente petrecute doar cu mine, chiar dacă nu îmi place în fiecare zi ce văd în oglindă, îmi place în fiecare secundă ce descopăr dincolo de ea, în interior, iar asta este mai presus de orice altă nemulţumire superficială”.
Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!
Dacă ți s-a părut interesant acest articol despre depresia unei mame, îți recomandăm să citești și:
- Poveste de depresie postnatală. „Am slăbit 28 de kg. Sunt obosită, nemâncată, nespălată și nu vreau să mai fiu aici”
- „M-a copleșit depresia postpartum și nu mi-am dat seama”. Boala lovește și la multe luni după naștere
- Depresia mamei şi impactul asupra copiluluiDepresia postnatală – cum se manifestă și ce trebuie să faci pentru a o depăși
- Povestea depresiei mele. ”Am crezut că depresia e moft de vedetă. Dar, după naștere, mi-a dat toată viața peste cap”
- Depresia prenatală: „Mi-am dorit sarcina însă nu știam că îmi va fi așa de greu”
