Vorbim mult despre povara maternității, dar și tații poartă luptele lor. La fel ca mamele, se confruntă cu așteptări contradictorii, norme de gen și constrângeri sociale. Deseori, simt o presiune constantă de a fi furnizor, protector și sprijin emoțional într-o cultură care i-a învățat că „un bărbat nu plânge” și „trebuie să fie puternic”. Ce înseamnă, concret, această povară, cum îi afectează și ce soluții există?
Când Andrei, un programator din Timișoara, a devenit tată, s-a simțit copleșit nu doar de schimbarea de rutină, ci mai ales de valul de gânduri care nu păreau să se oprească niciodată. În nopțile în care casa era liniștită, mintea lui nu găsea odihnă: „Trebuie să fiu puternic pentru familie, să nu arăt slăbiciune, să știu întotdeauna ce fac”. Chiar dacă își iubea copilul și partenera, presiunea de a fi „ghidul stabil” îi eroda treptat încrederea în sine.
Pentru mulți tați aflați la început de drum, această stare nu este una trecătoare. Devine un fundal constant al vieții de zi cu zi. Nu este doar oboseala firească a începutului, ci un set de așteptări internalizate, adesea nerostite. În lipsa unui spațiu legitim în care aceste trăiri să poată fi puse în cuvinte, unii tați se retrag. Alții se închid în tăcere sau își minimalizează dificultățile, tocmai într-un moment în care adaptarea și vulnerabilitatea ar fi firești.
Cum arată povara mentală a taților
Când se vorbește despre presiunea resimțită de părinți, se face de obicei referire la efortul de organizare a vieții de familie. În cazul taților, gândurile recurente sună astfel:
- „Trebuie să-mi întrețin familia”;
- „Trebuie să rămân puternic, să nu arăt slăbiciune”;
- „Nu pot recunoaște că nu știu exact ce fac”;
- „Trebuie să fiu stâlpul pentru toată lumea”.
Un sondaj realizat de USA Today & Peacock pe aproximativ 1.600 de părinți arată că povara mentală asociată parentigului este resimțită și de tați. 74% spun că responsabilitățile legate de creșterea copiilor le afectează cariera sau performanța profesională, iar 38% se confruntă cu anxietate privind siguranța și viitorul copilului. Aproximativ unul din trei tați se simte copleșit sau epuizat emoțional din cauza deciziilor constante, iar 34% resimt presiunea de a fi „părinți perfecți”.
Tații primesc mesaje contradictorii despre paternitate
Taților aflați la început de drum li se cere să fie implicați, prezenți, conectați emoțional. În același timp, mulți au fost crescuți într-o cultură care le-a transmis că un bărbat adevărat nu ezită, nu se plânge și nu cere ajutor. Această tensiune dintre așteptările vechi și cele noi este una dintre sursele majore ale poverii mentale masculine.
Andreea Dumitru, psiholog, observă frecvent acest fenomen în lucrul cu tați aflați la început de drum. Din experiența ei, mulți se simt aproape invizibili în perioada sarcinii și a nașterii copilului, când atenția se concentrează pe părintele care naște. Însă nu există cercetări care să arate că genul dictează capacitatea de a fi părinte, spune psihologul. Cu toate acestea, parentingul timpuriu continuă să fie asociat aproape exclusiv cu mama, iar tații sunt socializați să creadă că rolul lor principal este să susțină din exterior. „Mesajul pe care aceștia îl primesc este adesea: «fă un pas în spate!». Dar, totodată, fii prezent, implică-te, simte, susține”, spune Andreea Dumitru.
- CITEȘTE ȘI: „Sunt un tată care a trecut prin depresia postnatală. Da, ea ne lovește și pe noi, bărbații!”
Normele de gen întăresc rolurile tradiționale de paternitate
O mare parte din această confuzie este susținută de normele de gen adânc înrădăcinate. Idealurile despre ce ar trebui să facă mamele și tații – sau chiar despre cum ar trebui să arate o familie – continuă să modeleze comportamentele parentale. Tații primesc și ei mesaje sociale puternice, care îi pot face să simtă că au „mâinile legate” atunci când încearcă să se implice mai mult.
„Când sarcinile de îngrijire sunt percepute ca aparținând «natural» mamelor, tații pot ajunge să se simtă nesiguri sau neaveniți în rolul lor. Uneori, apar așa-numitele «restricții materne», intervenții constante, chiar bine intenționate, dar care limitează spațiul de implicare al tatălui. Așa se întâmplă că unii tați se retrag, iar alții ajung să simtă că, indiferent ce fac, nu pot câștiga”, explică psihologul.
Această dinamică nu este rezultatul relei intenții, ci al unor tipare adânc învățate. Societatea încă încurajează bărbații să fie tăcuți în privința emoțiilor și să „nu ceară ajutor”, ceea ce agravează sentimentul de solitudine și de povară internalizată. Schimbarea presupune comunicare conștientă și renegocierea rolurilor în cuplu. Redefinirea paternității moderne nu înseamnă renunțarea la masculinitate, ci reconstruirea ei într-o formă care permite implicare, vulnerabilitate și respect reciproc. „Nu există un singur mod «corect» de a fi tată, ci multiple forme legitime de prezență și grijă, adaptate fiecărei familii”, spune psihologul.
Cum se simte impactul poverii mentale asupra taților
Povara mentală a taților nu se vede ușor din exterior, dar se simte constant în interior. Pentru mulți bărbați deveniți părinți ea se traduce prin oboseală emoțională, iritabilitate, insomnii sau o stare permanentă de tensiune. Nu este genul de epuizare despre care „ai voie” să vorbești, pentru că rolul asumat este acela de a duce și de a rezista.
„Mulți tați trăiesc și un sentiment de impostură parentală. Au impresia că ceilalți știu ce fac. Că se descurcă mai bine, în timp ce ei doar improvizează și speră să nu greșească. Această nesiguranță este amplificată de presiunea financiară și de responsabilitatea stabilității: ideea că orice decizie greșită poate afecta siguranța familiei. Chiar și atunci când lucrurile merg bine, gândul că «nu au voie să dea greș» rămâne prezent”, spune Andreea Dumitru.
În lipsa unui spațiu sigur de exprimare, unii tați se retrag emoțional, nu din lipsă de interes, ci ca mecanism de protecție. Impactul se resimte și în cuplu: tăceri, frustrări nespuse, distanță emoțională. Povara mentală a tatălui devine astfel nu doar o problemă individuală, ci una relațională.
Ce îi ajută, concret, pe tați: soluții care nu încep cu „trebuie”
Pentru ca povara mentală să devină mai ușor de dus, primul pas nu este corectarea comportamentelor, ci recunoașterea realității. „A spune «și mie mi-e greu» este un act de normalizare, nu de slăbiciune. Mulți tați au nevoie, înainte de orice, de validarea faptului că nesiguranța și oboseala fac parte din procesul de a deveni părinte”, spune psihologul.
Un sprijin real vine din conversațiile sincere din cuplu despre roluri și așteptări, nu din presupuneri. Implicarea tatălui nu ar trebui să fie formulată ca „ajutor”, ci ca responsabilitate împărțită, asumată, învățată din mers. La fel de important este spațiul oferit taților pentru a-și construi competența parentală fără corectări constante. Încrederea se formează prin practică, nu prin supraveghere. Pentru mulți tați, sprijinul extern – discuțiile cu alți tați sau consilierea psihologică – poate fi esențial într-o perioadă de schimbare profundă de identitate.
Poate cea mai importantă schimbare este redefinirea ideii de „tată puternic”. Nu cel care duce tot singur, ci cel care știe când să se oprească. Când să spună că nu știe și când să ceară sprijin. Povara nu dispare atunci când este numită, dar devine mai ușor de dus atunci când nu mai este purtată în tăcere.
