Dacă e să îmi pară rău de ceva în privința fiicei mele, din vremea când era elevă, este că nu am pus mai mult preț pe talentul ei la desen. Că am fost mai preocupată de Limba română și Matematică și am insistat să le pună pe primul loc. Înainte de orice altceva. Că n-am dat importanță atunci când mi s-a sugerat să îi cultiv talentul. La un alt nivel față de cel la care am făcut-o.
Habar n-aveam că fata mea desena frumos. Habar n-aveam… Cine să stea să se uite la ce făcea ea?! Eram mulțumită că, mâzgălind acolo, în legea ei, aveam liniște să-mi pot face treburile. Primul care a observat, în clasa I, a fost profesorul de Religie. Neștiind încă să scrie și să citească (pe atunci nu exista Clasa pregătitoare), la orele de Religie se stătea de vorbă și, uneori, se desena. Azi un desen, mâine altul, i-au atras profului atenția. Care a rugat-o pe învățătoare să-mi transmită ce a sesizat la copil. N-am dat atenție. Mi-am zis că – la naiba! – toți copiii desenează, ce să fi văzut deosebit la al meu? Dar am început să îi păstrez din desene.
Un Mihai Viteazul corect, un cal… puțin defect
În clasa a IV-a, la Istorie, a avut la un moment dat o lecție despre eroii neamului. Și ca să facă mai prietenoasă materia, învățătoarea le-a dat copiilor ca temă să deseneze unul dintre personajele despre care se vorbise în clasă. Pe coperta manualului era imaginea statuii lui Mihai Viteazul pe cal, și asta a ales copilul să deseneze. Și-a pus cartea sprijinită de perete și a făcut „curse” cu ochișorii, de la model la foaie. Se uita și desena, se uita și desena. Când a terminat, am cam făcut mișto de calul ei, care avea urechi mai degrabă de catâr. Am râs și de piciorul lui ridicat în aer, care părea fracturat, săracul. Oricum, una peste alta, pentru vârsta ei, desenul arăta mai mult decât bine. Pentru mine, care sunt antitalent – care dacă îți desenez un om și nu-ți spun ce este, lejer o să crezi că e un capibara – desenul fetei era capodoperă, nu alta.
- CITEȘTE ȘI: Cum alegi activitățile extrașcolare potrivite pentru copilul tău. „Dacă nu îi place, este inutil să facă”
A stat în spatele copilului, ca să se convingă
La prima ședință cu părinții, printre alte observații pe care le-a avut de făcut, învățătoarea a făcut o afirmație privindu-mă fix în ochi. „Pe viitor v-aș ruga să nu le mai faceți copiilor desenele. Nu mă interesează să fie perfecte, mă interesează doar să fie făcute de ei.” La sfârșitul ședinței m-am dus să o întreb dacă nu cumva eu eram vizată, în mod direct. Mi-a recunoscut că da, dar nu a vrut să facă nominalizare în fața celorlalți părinți. I-am spus că nu știu despre ce este vorba și că în niciun caz nu îi fac copilului desenele. Pentru că nu mă pricep. Mi-a spus femeia despre ce desen este vorba și am asigurat-o că n-a fost nicidecum mâna mea. Nu m-a crezut. Când au avut oră de desen, le-a dat copiilor o nu-știu-ce temă și a stat între rânduri, în spatele fetei, să o vadă desenând. Abia atunci s-a convins.
„Adu fata la mine, să picteze!”
Pe-atunci lucram la un cotidian și am mers să fac un reportaj cu o doamnă care preda gratuit pictura, la dânsa acasă. Se numea Eliana Pavel, era inginer de profesie, dar și pictoriță pasionată. În fiecare sâmbătă, în casa ei sau în curtea ei, în funcție de anotimp, învăța copiii să picteze. Din vorbă în vorbă, tot discutând, i-am povestit și despre fiică-mea. Mai mult amuzată, fiindcă nu luasem pe nimeni în serios. Nici pe profesorul de religie, nici învățătoarea, nici profesoara de desen. „Ai desene de-ale ei? Adu-mi-le!” I-am dus mapa în care strânsesem vreo 20, care îmi plăcuseră mie. ”Sâmbetele să aduci fata la mine, să picteze.” Am dus-o. Un an de zile, sâmbătă de sâmbătă, în celălalt capăt de București. Aștepta sâmbăta cum aștepți să scoți cozonacul din cuptor, să-l rupi cât e cald și să te înfrupți din el. Mi-am zis că dacă asta o relaxează pe ea, n-o fi mare efort pentru mine să bat atâta drum și să mai și stau două-trei ore să o aștept să termine.
Un NU categoric transferului
În clasa a VII-a, profesoara de desen mi-a transmis prin diriginte că ar fi bine să transfer fata la Tonitza, care are și clase de gimnaziu, pentru a avea mai multe șanse să intre la liceu, tot acolo. A insistat multă vreme. S-a ținut efectiv de capul meu. N-am vrut să fac pasul pentru că mă gândeam că vine clasa a VIII-a, Capacitatea, și dacă o rup de colectiv, de colegii ei, ar putea să o afecteze. Și să rateze examenul. Pentru mine, cele mai importante pe lume erau atunci Româna și Matematica. Nu puteam să văd nimic altceva dincolo de ele.
Școala Populară de Arte, premiul de consolare
Și-a dorit din suflet să încerce și a dat examen de admitere la Tonitza. A dat acele probe practice. Chiar și fără o oră de meditații, a trecut de nota minimă obligatorie, care, dacă nu mă înșel, era 6. Dar nu a fost suficient pentru a obține și un loc în liceu. A plâns, a suferit, a fost furioasă și dezamagită, a vrut să rămână un an acasă, să se pregătească și să mai încerce în următorul. Am luat foc, nu am fost de acord. I-am promis, însă, că o voi susține să urmeze Școala Populară de Arte și m-am ținut de cuvânt. Trei ani, în paralel cu liceul, a mers și acolo. A absolvit-o cu media 9,50, a obținut atestat. Atestat care, ulterior, i-a permis să predea copiilor Arte vizuale, la un after school.
- CITEȘTE ȘI: „15 ani de slalom printre opționale. Ce s-a ales din lecțiile de balet, pictură, înot, patinaj, hip hop”
Oare am greșit?
Uneori, mi se întâmplă să mă mai gândesc la treaba asta. Am greșit, oare? Am greșit că nu am ascultat sfatul profesoarei de desen? Că nu am mutat-o în clasa a VIII-a la Tonitza ca să aibă șanse mai mari la liceu? Ar fi fost altul parcursul ei? Este asta o neîmplinire pe care o mai poartă și azi? Oare de asta desenează cu fiica ei, Victoria, atât de mult? De asta i-a cumpărat zeci de cărți de colorat, caiete și blocuri de desen? De asta are pentru ea o cutie uriașă cu creioane, carioci și acuarele? De asta i-a pus fetiței ei pensula în mână de la 2 ani? Îmi e și frică să o întreb…
