Dacă ar fi să măsor cum se măsoară acum abuzul, violența și condiționările – când se consideră că ești un părinte violent și numai dacă ridici tonul la copil, de altele nici nu mai zic! – aș putea spune că am fost un copil care le-a cunoscut aproape pe toate.
Maică-mea oricum vorbește răstit de felul ei, dară-mi-te când apostrofează sau ceartă… Principalul motiv de scandaluri și pedepse – inclusiv fizice câteodată – era ordinea și curățenia. Cred că la tinerețe suferea de vreo tulburare obsesiv-compulsivă, altfel nu îmi explic de ce câteva firimituri pentru care nouă, mie și fratelui meu, ne-ar fi trebuit o lupă ca să le găsim, ei îi săreau în ochi imediat ce intra în casă. Vreo picătură de ulei de aragaz? Vai, Doamne… Una mică de cerneală pe perete (dacă vă mai aduceți aminte, trebuia să scuturăm stilourile ale chinezești, cu pompiță, pentru că se usca cerneala pe traseu)?! Sfârșitul lumii… Apă pe jos, în baie, ori pe faianța de pe pereți, după duș? Nenorocire!
Frica venea la oră fixă
Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri: când se întorcea de la schimbul II, la ora 23:20, și auzeam cheia în ușă, ne îngheța sângele în vene și ne stătea inima în loc. Luminile erau stinse în toată casa și ne prefăceam că dormim, pentru că așa puteam spera că scandalul se amână pentru a doua zi, dimineață. Sau că se calmează, uită, îi trece. Nu prea se întâmpla des asta. Pentru că odată ce intra în casă și începea inspecția, dacă găsea ceva în neregulă, se pornea. Începea să trântească diverse lucruri, să amenințe, să blesteme, deschidea ușile camerelor noastre și din prag se prăvalea peste noi potop de cuvinte grele.
Dacă ne-am luat-o și pe coajă? Bineînțeles. Mai des frate-meu. Eu, fiind mai mare, o vreme a ținut să-l prostesc făcând cu el o înțelegere stupidă: „Stai tu primul, și data viitoare stau eu. Și îți fac rost și de un căruț cu roți pătrate.” Până la „data viitoare” uita al cui e rândul, și tot pe el îl băgam la înaintare. Făceam asta pentru că știam că i se mai domolește furia până ajunge la mine.
Violența afectează definitiv relația părinte-copil
Nu a fost aceasta singura formă de violență, au mai fost și altele, dar asta mi-a rămas, iată, întipărită în minte și pot rememora, și pot trăi și acum acele scene care aveau loc seara târziu. Ah, ba da, a mai fost una. Aveam 14 ani când mi-a găsit jurnalul și l-a citit. Eram îndrăgostită așa cum sunt îndrăgostite toate fetele la 14 ani. Cu diferența că, în acele vremuri, la 14 ani dragostea era platonică sau total nevinovată. În cazul meu, cel de care eram îndrăgostită nici măcar nu știa cum mă cheamă. Urmarea faptului că mi-a citit jurnalul a fost că m-a pus pe podea și m-a tuns (a se citi că mi-a ciopârțit părul), gest urmat de amenințarea că mă va duce la ginecolog să vadă dacă mai sunt virgină. Cum m-au afectat aceste lucruri în viața de adult? Nu m-au afectat. Dar au afectat relația mamă-fiică. Și afectată a rămas și în ziua de azi.
Exigența și dragostea pot coexista
Când am devenit mamă – de fată, așa cum mi-am dorit –, modelul copilariei mele a fost în categoria „Așa NU!” Dacă aș fi ipocrită de dragul de a-mi crea o imagine apropiată de perfecțiune, aș spune că am fost opusul mamei mele: o mamă excesiv de indulgentă. Cât de tare mi-am dorit să fiu exact opusul, nu, n-am fost. Dar mi-am iubit și îmi iubesc copilul, i-am spus-o și arătat-o, i-o spun și i-o arăt și azi. Și chiar dacă ar putea să pară că cele două fațete ale aceleiași personalități, exigența și iubirea, sunt în opoziție, să știti ca nu, nu sunt.
Nu pot să spun că n-au fost situații în care să ridic tonul la fiica mea. Ba au fost. Însă total diferit de cum a fost în cazul meu. Uneori a trebuit să mă impun, prin tonul vocii, pentru că, așa cum am mai scris într-un alt articol, nu avea cine altcineva să țină cârma. A fost greu pentru că am jucat dublu-rol: autoritară pentru a suplini prezența masculină, a tatălui, și apoi să explic „de ce”, să mângâi și să împac, din poziția de mamă. Chiar dacă, mai târziu, peste ani, când am privit în urmă, mi-a părut rău pentru certurile noastre, pentru unele tensiuni dintre noi (care mai degrabă în adolescență au existat, dar nesemnificative fața de ce auzeam pe la alții), chiar dacă mi-am făcut unele reproșuri, pot spune că azi sunt liniștită și mulțumită de cea care am fost.
Capcanele sunt unde nu te aștepți
Am avut multe, multe discuții cu fiica mea de-a lungul vremii, am întrebat-o și rugat-o să-mi spună cu toată sinceritatea dacă vreodată am fost exagerat de aspră, dacă are să-mi reproșeze ceva, dacă am fost sau nu o mamă bună. Sunt liniștită. Mi-a spus că totul a fost cu măsură, iar atunci când am certat-o, acum știe că a fost pentru că aveam dreptate s-o cert sau pentru că a fost spre binele ei. Și mi-a mai spus că a auzit la colege sau prietene din copilăria și adolescența ei lucruri cu adevărat traumatizante.
Despre unele cazuri mi-a povestit la vremea aceea. O fetiță care cel puțin o dată pe săptămână dormea în uscătoria blocului cu mama ei, după ce tatăl alcoolic era violent cu amândouă. O altă fetiță care suferea cumplit pentru că era neglijată, învinovățită și pedepsită în mod constant, chiar și fără motiv (susținea ea), după ce mama ei s-a recăsătorit și în noua familie s-a născut un băiețel. Prin clasa a șasea a fost luată de o soră a mamei, necăsătorită, să locuiască la ea. În doar trei ani, fata s-a schimbat radical și a trecut în cealaltă extremă. Din copilul abătut și nemulțumit, răsfățul primit a transformat-o într-unul impertinent, arogant și răutăcios.
Cenușăreasa există!
Acum, scriind, mi-am amintit de un alt copil, tot o fetiță, cu a cărei mamă m-am intersectat la un moment dat în viață, pentru un timp. Nu e vorba neapărat de violență extremă aici, dar nici de iubire nu cred că este. Aș spune mai degrabă că a fost un abuz. Și încă unul premeditat, aș îndrăzni să zic. La început am admirat acea femeie, așa cum admir orice persoană sau cuplu care adoptă un copil. Care dă unui copil șansa unei vieți normale. Acelei fetițe cred că i s-a luat șansa unei vieți normale, primind în schimb o condamnare. Pentru căminul care i-a fost oferit în locul unui centru de plasament (în vremurile acelea i se spunea, parcă ironic, „leagăn de copii”) avea să plătească într-un anume fel. Îngrijirea și condițiile materiale care i-au fost oferite aveau un preț. Nu erau oferite necondiționat. Totul fusese, pare-se, un plan făcut cu sânge rece. Femeia despre care povestesc avea un copil biologic, o fată, adusa pe lume la o vârstă considerată înaintată atunci pentru a deveni mamă.
Azi, să devii mamă la 40-42 de ani nu mai este ceva ieșit din tipare. Copilul femeii (care era părinte unic) avea un handicap locomotor grav, dar o minte sclipitoare. Neputându-se deplasa, trăind într-un cărucior cu rotile, fata nu avea altceva de făcut decât să învețe. Și era eminentă. Când această fată avea – aproximez eu – vreo 14-15 ani, după ’90, femeia a adoptat o fetiță de 5 sau 6 anișori. Brunetă, cu părul bucle-bucle, cu ochi de ciocolată și ten măsliniu, cu o sclipire de vioiciune în ochi care nu se manifesta și în atitudine, prea cuminte și prea timidă parcă, mai curând timorată, o vedeam aproape zilnic plimbându-se cu mama adoptivă care împingea la căruciorul fiicei ei naturale. După o vreme, oamenii din blocul în care locuiau au început să vorbească… Erau indignați. Din apartamentul familiei se auzea adesea vocea ridicată a mamei care azvârlea în copila cea mică o ploaie de reproșuri. Și, ca un leitmotiv, i se cerea recunoștință. Aceia dintre vecini care îi erau mai apropiați și îi călcaseră femeii pragul casei, s-au retras din această „prietenie” când au aflat că adopția fetiței avea un scop: acela de fi îngrijitoarea surorii sale atunci când mama nu va mai putea face acest lucru. Mi s-a părut cumplit să pecetluiești în acest fel viitorul unei ființe căreia ar fi trebuit să îi oferi nu doar casa și numele tău, ci și dragostea ta. Dragostea de care a dus lipsă de la naștere.
Mult timp nu le-am mai întâlnit pe stradă, și asta doar pentru că drumurile mele, mai toate, erau în direcția opusă blocului în care locuiau. O singură dată am mai văzut-o pe (de-acum) tânara în cărucior, plimbată de o adolescentă brunetă, înaltă, zveltă, foarte modest îmbrăcată, având un aer între plictiseală și resemnare. ÎImpingea căruciorul și urca bordurile cu un efort vizibil, pentru că cea pe care o plimba era supraponderală. Pe aceasta din urmă am recunoscut-o fără nicio urmă de îndoială. Cealaltă doar presupun că era copila cu un destin atât de trist și revoltător. Același păr negru, ondulat, aceiași ochi de ciocolată, același ten măsliniu. Dar, în rest, schimbată. Crescuse, era și normal. Sclipirea din ochi nu mai era, privea drept, în lungul trotuarului, identificând denivelări sau pietre la care pesemne trebuia să aibă grijă. Cele două nu vorbeau, nu făceau conversație. Fata pur și simplu împingea căruciorul, ca și când își îndeplinea o sarcină. O sarcină care i se spusese că este de datoria ei, că este prețul pe care trebuie să îl plătească. Sunt ani de când nu le-am mai vazut pe niciuna din ele. Mama lor (hmmm, a „lor”…) nici nu cred să mai fie printre noi. Dar povestea a rămas să-i doară când și-o amintesc, pe cei care le-au cunoscut și o știu. Păcat…
Poate că la a patra generație…
Și ca să mă întorc la noi, la mine și la fiica mea, chiar dacă m-a asigurat că n-are amintirea copilăriei umbrită de vreun eveniment care s-o fi marcat, un singur lucru nu suportă nici în ziua de azi: să i se vorbească pe un ton ridicat. Mi-a zis că simte „că i se urcă sângele în cap” și își acoperă urechile. Pentru acest lucru știu că eu sunt vinovată…
Uneori este la un pas să facă același lucru și ea, cu Victoria. Doar că reușește să nu facă acel ultim pas. Și-atunci gândesc eu că, uite, poate la ea, la a patra generație, se va sfârși cu acest mod al femeilor din familia mea de a se impune în fața copilului. Eu am fost mai puțin vocală decât maică-mea, fiică-mea mai puțin vocală decât mine și, poate, Victoria își va însuși de la mama ei, (care se străduiește și reușește să aibă) tonul scăzut, blândețe, multă îngăduință și și mai multă răbdare.
Dacă ți s-a părut interesantă această confesiune, îți recomandăm să citești și:
- Vacanța la mare, în Grecia, când nepoata avea șase luni: „Am fost fix ca un convoi umanitar”
- Confesiuni de bunică. „Te îngrozește gândul că ai putea face ceva greșit, intri în panică și pentru un strănut, vezi pericole unde nu există”
- Confesiuni de bunică: „Regulile părinților nu sunt negociabile și sunt valabile și pentru bunici”
