Avertizarea meteo de cod roșu a suspendat miercuri cursurile în școlile, grădinițele și liceele din cinci județe și București. Înainte să înceapă ploaia, a început dezbaterea: s-au înmuiat noile generații sau noi încă trăim cu eroul de după potop, nu cu prevenția dinaintea lui? Unii spun că furtuni și ploi torențiale au fost și „pe vremea lor”, dar niciun cod roșu nu oprea școala. „Mergeam la școală prin viscol și nu ne plângeam”, comentează aceștia. Alții cred că, deși „atunci nu existau coduri meteo, existau riscuri (ignorate)”. Comentariile de pe rețelele sociale spun o poveste despre vremuri, nu doar despre vreme.
Prima reacție a românului la sunetul RO-ALERT, când cerul e încă senin? Depinde de generație. Cei crescuți cu expresia „pe vremea mea” ridică din sprâncene: nu cred în așa ceva, li se pare că situația e de tot râsul. „Pe vremea mea mergeam la școală prin viscol și ninsoare, nu exista cod roșu”, scriu mulți pe Facebook. Apoi, sunt cei care se panichează: golesc rafturile de apă și conserve, cumpără lumânări și baterii, „ca să fim siguri”. În grupurile de WhatsApp se rostogolesc hărți, capturi și „prognoze” neverificate, iar conversațiile se transformă rapid în liste de „ce trebuie făcut înainte de furtună”. Pentru unii, sunetul RO-ALERT devine un declanșator – o adrenalină colectivă care ține casa în alertă, chiar și când afară e liniște.
- CITEȘTE ȘI: Tantrumul, o invenție a parentingului de azi? De ce nu existau copii cu crize de nervi ”pe vremea noastră”?
De ce nu credem în alerte
Psihologii o numesc efectul „cry-wolf” – sindromul „iar a strigat «lupul!»”. După câteva avertizări care nu se confirmă exact în zona ta, ajungi să le ignori. „Dacă la tine pe stradă nu a plouat, ai impresia că alerta a fost falsă, deși câțiva kilometri mai încolo s-au prăbușit copaci sau s-a inundat un cartier”, explică psihologul Andreea Dumitru.
Sistemele moderne de alertă preferă „over-alertarea”: mai bine avertizezi zece localități și plouă serios doar în cinci, decât să pierzi vieți într-una singură. Dar, peste acest mecanism tehnic, România poartă o moștenire culturală: neîncrederea. Ani întregi, oamenii n-au avut acces la știri reale, ci doar la „comunicate” transmise ca ordine. Azi, orice mesaj venit de la autorități, chiar și unul menit să protejeze, e primit cu suspiciune sau ironie.
„Codul a fost emis corect, dar televiziunile au transformat avertizarea într-un spectacol grotesc”
Dar neîncrederea se hrănește și din comunicarea contradictorie: între alertele oficiale, mesajele dramatice din mass-media și explicațiile mai temperate ale specialiștilor. Pagina „Climatologie și Prognoze Globale”, administrată de meteorologi independenți, a publicat marți seara un mesaj devenit viral: „Nu vine Potopul lui Noe și nici sfârșitul lumii… Codul roșu a fost emis corect, dar televiziunile au transformat avertizarea într-un spectacol grotesc. Situația nu e una de urgență, ci de ploi abundente, într-o lună secetoasă. Fenomenul trebuie explicat, nu dramatizat.”
Mesajul lor a prins și a fost distribuit masiv tocmai pentru că răspundea unei nevoi simple: claritate. Oamenii nu au nevoie de titluri apocaliptice, ci de explicații – cât durează ploaia, unde sunt riscuri reale, ce pot face concret. Iar când comunicarea clară lipsește, în locul ei se instalează zeflemeaua: un mecanism clasic de apărare în fața panicii.
De ce pare exagerat codul roșu
Mulți se întreabă: dacă în 1985 mergeam la școală prin viscol și nu se închidea nimic, de ce se închid azi școlile pentru o ploaie? Diferența nu e doar de vreme, ci de felul în care ne raportăm la risc. Azi, avertizările sunt emise în timp real, pe intervale scurte, și indică atât intensitatea fenomenului, cât și probabilitatea lui pe o zonă întreagă, nu pe fiecare stradă. De aceea, „la mine n-a plouat” nu înseamnă că alerta a fost falsă, ci poate doar că norul s-a rupt în alt cartier. De asemenea, traficul de atunci nu poate fi comparat cu cel de acum. Unele orașe se blochează pur și simplu la o ploaie mai mare.
În trecut, reacționam după ce vremea lovea. Azi încercăm să limităm riscul dinainte. Asta nu e un semn de fragilitate, ci de standarde mai clare de siguranță. „Viscolul din ’85” rămâne o amintire despre rezistență, dar „codul roșu” de azi vorbește despre proceduri și prevenție. RO-ALERT nu e o profeție, ci un semnal de prudență: te oprește din drum, te ajută să amâni o plecare, să verifici dacă e sigur să rămâi pe traseu.
Cum le vorbim copiilor despre mesajele RO-ALERT
Unii părinți glumesc pe seama alertelor, dar alții povestesc că cei mici se sperie de sunetul strident. „Telefonul urlă și fata mea crede că e cutremur. Într-o zi mi-a zis: «mami, iar vine sfârșitul lumii?»”, povestește o mamă din Călărași. Psihologul Andreea Dumitru explică: „Anxietatea preventivă apare când mintea tratează avertizările despre un posibil pericol ca pe un pericol prezent. Mesajele de tip cod roșu activează sistemul de vigilență și mențin corpul în «modul de urgență». La copii și adolescenți se vede imediat: somn fragmentat, iritabilitate, scăderea capacității de concentrare”.
Pentru a reduce teama, părinții pot aplica trei pași simpli:
- Filtrează. Citește alerta tu și tradu-o calm copilului: „E doar o avertizare, s-ar putea să plouă tare, dar suntem în siguranță”.
- Localizează. Explică de ce a sunat telefonul: „Sistemul acoperă toată zona, chiar dacă la noi încă e senin”.
- Transformă frica în plan. „Ce facem dacă începe ploaia? Închidem geamurile, stăm acasă, ne organizăm ziua ca să nu fim pe drum când plouă torențial”.
„Când părintele e calm și are un plan, copilul învață că frica poate fi controlată. Asta e lecția adevărată dintr-un cod roșu”, spune specialistul.
O cultură a prevenției, nu a eroismului
În trecut reacționam după ce vremea rea lovea. Azi încercăm să limităm riscul dinainte. Nu e o dovadă de slăbiciune, ci un semn că învățăm să avem grijă înainte de a repara. Frica de azi nu mai vine după furtună, ci o precede. Iar dacă reușim s-o transformăm în prudență, poate că exact asta înseamnă maturizarea unei societăți: să nu așteptăm nămeții ca să învățăm prudența.
