Aproape că nimic nu mai este cum a fost. Nici marile sărbători de peste an, Crăciunul și Paștele. Nici oamenii. Nu le mai așteptăm cum le așteptam, nu le mai primim cum le primeam, nu le mai simțim cum le simțeam și nu ne mai bucurăm de ele cum ne bucuram. Parcă ce ne bucură acum cel mai tare e faptul că avem niște zile libere de la job.
În copilăria mea, de altfel destul de îndepărtată, Săptămâna Mare, a Patimilor, era una de pregătire nu doar a casei și a bucatelor pentru ziua de Paște. Era și una în care, chiar copil fiind, mamaie mă convingea să postesc și eu, măcar o zi, în Vinerea Mare. Era săptămâna în care îmi repeta în fiecre zi, încă de dimineață, să nu mă cert cu nimeni, orice s-ar întâmpla, și să iert în fiecare zi „de zece ori câte zece”. Niciodată n-am înțeles pe deplin vorba asta, dar simțeam că trebuie să fie ceva măreț de tot.
Rochia de catifea numai nouă nu era
Îmi amintesc că Paștele avea atunci două repere importante pentru noi, copiii, pe care le așteptam cu un amestec de nerăbdare, bucurie și emoție: „înnoirea” și noaptea de Înviere. Era un obicei aproape sacru ca de Paște copilul să primească îmbrăcăminte și încălțăminte nouă, să fie totul nou pe el, din cap până în picioare, și așa să meargă, înnoit, la slujba de la miezul nopții și să primească Sfânta Împărtășanie sau Paștele.
Într-un an, care parcă a fost ieri, înainte de plecarea către biserică, mi-a dat să mă îmbrac într-o rochie din catifea, vișinie, cu cordon în talie și cu platcă pe piept, mărginită de un șnur alb aplicat, care făcea niște sinusoide. Am crezut că este nouă, așa cum știam că se face.
În seara de Înviere, la capătul străzii, vecinele, prietenele, își dădeau întâlnire ca să meargă împreună și să stea grupate în biserică sau în curtea ei, unde apucau loc. De la zece și jumătate – unsprezece seara se porneau, chit că biserica era la nici jumătate de stație de tramvai distanță. În anul ăla, nu știu câți să fi avut eu, poate 6, poate 7, nepoata uneia dintre ele, când m-a văzut în rochie, a început să strige cât o țineau plămânii și să plângă că aia este rochița ei.
Nu știu dacă atunci i-am dat sentimentului numele lui adevărat, dar în mine, înlăuntrul meu, asta am simțit: rușine. O rușine copleșitoare. Am vrut să mă întorc acasă, am rugat-o pe mamaie cu cerul și cu pământul să ne întoarcem acasă, dar n-am reușit să o conving. M-a împăcat, nu mai țin minte ce mi-a zis, dar până la urmă m-a împăcat. Culmea ironiei este că, peste ani distanță, și fiică-mea a pățit odată același lucru.
„Nu se merge la școală cu pantofi roșii, de lac!”
În alt an (eram ceva mai mare, dar până în vreo 10 ani), i-am spus că îmi doream tare de tot, de Paște, o pereche de pantofiori din lac, roșii. Din ăia cu baretă pe gleznă. La vârsta aia mi se părea că sunt cei mai frumoși pantofi de pe pământ. Nu i-am primit. Biata mamaie avea dreptate, argumentul ei era imbatabil, dar ce să înțeleg eu atunci… Mi-a zis că nu îmi poate lua pantofi roșii, că nu mă primește la școală cu ei, și în rest unde mai merg eu, ca să îi port?! Că doar nu la joacă, la bătut mingea pe stradă. Mi-a luat negri. Și nu cu baretă pe gleznă. Unii comuni, cum mai aveau și alte fete… Care m-au și ros cumplit la călcâie.
Mersul la biserică și frica de „turnători”
Pentru mamaie, pentru gospodine în general, noaptea de Înviere, mersul la slujbă, era un efort. Făcut de bunăvoie, sunt sigură, făcut cu drag, sunt sigură, dar tot efort. Le auzeam vorbind cât sunt de obosite, plângându-se una la alta, în timp ce mergeau agale către biserică, în timp ce noi, ăia mici, am fi țopăit și zburdat ca mieii. Pentru noi noaptea aia era ca un Revelion, pentru că primeam „dezlegare” să ne culcăm mai târziu, nu la 9 sau la 10 cum făceam în restul zilelor. Și numai dacă mergeai la biserică, și tot te prindea 12 jumate noaptea, treaz.
La plecarea spre biserică părinții, bunicii, ne făceau instructajul să nu cumva să scoatem vreo vorbă la școală că am fost la biserică, de Înviere. Eram pionieri, așa ceva nu era de tolerat. Atât de frică ne era de urmări, că ne feream să fim văzuți de câte un coleg care era și el la Înviere. Că poate era trimis acolo să vadă cine a fost la biserică și s-a închinat, și să-l „toarne” la școală, tovarășelor.
Întunericul făcea misterioasă procesiunea
Și Vinerea Mare, la fel, era un eveniment important pentru noi, copiii. Mergeam la Denie, treceam pe sub Sfântul Aer (doar că spuneam că „trecem pe sub masă”) și stăteam la vânătoare să surprindem mici accidente și să chicotim, când, din graba celui din spatele ei, câte o bătrânică era călcată pe poala fustei, mai-mai să rămână fără ea. Apoi, după ce se cânta Prohodul, ieșeam să înconjurăm biserica de trei ori. Înainte-vreme, înconjurul bisericii avea loc târziu, după 9 seara, când afara era deja întuneric. Avea o solemnitate aparte și o încărcătură deosebită acel convoi de oameni care mergeau prin bezna nopții cu lumânările aprinse. Tăcuți, în liniște! Acum, slujba începe devreme și totul se termină când încă e lumină afară. Parcă nu mai are același farmec.
După înconjurarea bisericii ne întorcem mândri acasă, cu câte o floare sau mai multe, primite de la preoți, să le punem acasă, la icoană. Practic era o competiție între noi, care are mai multe sau mai frumoase, deși, după atâtea ore în care stătuseră fără apă, în căldura lumânărilor, florile erau deja fleșcăite…
Lumina din… brichetă
Nu era an să ne întoarcem de la Înviere fără vreo vătămare, fără vreo stricăciune. Ori ne pârleam părul, genele sau sprâncenele de la lumânări, ori ne pătam de ceară sau chiar ardeam hainele abia îmbrăcate pentru prima oară. Nici vorbă de candelele de-acum, cu capac, pe care nu le stinge nici vântul, nici ploaia. Mergeam cu lumânări de-acasă, cumpărate din timp, cărora mamaie le „croia” un fel de apărătoare, din hârtie sau carton – un cerc cu o gaură în mijloc -, să nu ne curgă ceara topită pe mâini.
Pe drumul spre casă, multora li se stingeau lumânările de la vânt, și dacă nu mai trecea nimeni de la care să ia Lumină, făceau cale întoarsă la drumul mare sau chiar la biserică. Nu „se juca” nimeni cu focul ăla, cum am mai văzut că se joacă acum adolescenții: vin la Înviere așa, for fun, deja matrofoxați și cu sticle de băutură la ei, și se distrează aprinzând lumânarea înainte să rostească preoții „Hristos a Inviat!”, de la bricheta cu care tocmai și-au aprins țigările, și să dea Lumină celor din jur care nu observă ce au făcut. Și, din om în om, acea lumină se propagă, și oamenii se întorc mulțumiți la casele lor, convinși că lumina e venită din altar…
N-am fluierat în biserică, dar am sforăit
N-am mai stat de mulți ani la toată slujba de Înviere, până dimineață. O făceam când țineam tot Postul, iar până venea autobuzul (care, apropo, nici vorbă să fi circulat toată noaptea, așa cum se jura regia de transport), de foame mâncam 2-3 pungi de Paște. Cel mai bun era ăla de la biserica Sfântul Mina, că era din aluat aromat, de cozonac, stropit cu vin roșu.
N-am mai stat toată noaptea la slujbă de când am adormit în biserică pe un scăunel pliant, mic, din ăla pentru pescari, de aveam capul puțin deasupra genunchilor celor care stăteau în picioare, și m-a trezit propriul sforăit. Acum mă duc la cea mai apropiată biserică, lângă casă, doar să iau Lumină. Și vreau-nu vreau, să ascult în jurul meu conversații despre cozonaci nereușiți, necrescuți sau, dimpotrivă, arși, despre nurori leneșe și nerecunoscătoare, cote de întreținere prea mari, „umflate” de tâlhari de administratori și despre pensii prea mici după zeci de ani de muncă. Dumnezeu cu ale lui, iar oamenii veniți cică la biserică, mai degrabă cu cele lumești.
Mi-am promis să nu mă mai spetesc
Într-un an n-am reușit nici măcar să merg să iau Lumină. Toată ziua trudisem, ca un rob, eram sleită de puteri. Am zis să stau jumătate de oră în canapea, să mă întremez nițel. Când m-am ridicat, am rămas în șezut, pe marginea canapelei. N-am mai avut putere să mă și ridic în picioare. Mă uitam pe fereastră (stau la parter și văd pe stradă chiar dacă stau pe canapea) cum se scurgeau pâlcuri-pâlcuri de oameni, către biserică, și eu nu mă puteam urni. I-am văzut și întorcându-se, cu candele aprinse, și eu tot fără vlagă, incapabilă să mă ridic în două picioare. Și-am plâns de ciudă.
De-atunci mi-am promis că nu o să mai muncesc ca o disperată, să fac de toate. Nu despre asta este Paștele. Ouă roșii și pască să fie, și e Paște. Ouă doar roșii, cum făcea mamaie. Nu multicolore, nu curcubeu, nu cu abțibilduri și zorzoane lipite pe ele. Bine, ouăle roșii din vremea aia erau de un roșu dubios, incert, cât reușea să le coloreze singura vopsea pentru ouă din comerț. Galus parcă se chema.
Oul meu roșu din lemn, mereu câștigător
Uneori, dacă mamaie avea timp, dispoziție și vreun dres care n-ar mai fi suportat să fie remaiat a nu-știu-câta oară (ca să mai poată fi purtat până făcea rost de altul, dacă avea noroc), făcea ouă cu model. Cu frunze de pătrunjel, leuștean sau mărar puse pe ouă, bucată cu bucată, legate fedeleș cu o bucată din aia de ciorap fin și băgate la colorat. Întotdeauna le vopsea in Joia Mare, seara.
Pe alea cu model, date cu ulei, să lucească, le punea în vârful castronului. Erau pentru „de împărțit”, alături de câte o bucată de pască. Sub ele, printre ouăle fără model, care se mâncau în casă, în fiecare an era și oul meu câștigător. Din lemn. Vopsit tot în roșu, dar un roșu frumos, aprins. În ziua de Paște, când ne așezam la masă și ne puneam pe ciocnit, toți ceilalți se prefăceau că nu știu de oul meu din lemn și îl ocoleau, nu-l alegeau pe el. Mă lăsau să mă bucur de o falsă victorie.
„Aia nu e pască, e cheesecake!”
Pască așa cum făcea mamaie nu cred să mai facă cineva. Aromată și plină-plină de brânză. Brânză făcută tot de ea, din muuuulți litri de lapte. Punea laptele pe foc, „îl tăia” cu iaurt, parcă, și după aia punea brânza obținută la scurs, într-un tifon curat ca spuma lui. Pe care, după ce-și făcea treaba, îl spăla bine de tot, îl împăturea și punea la păstrat, pentru Paștele următor.
Pască așa cum o făcea mamaie, cu împletitură de aluat pe margine și cruce pe mijloc, eu n-am făcut niciodată. Nu mai avem timp, suntem grăbiți, trăim pe fast-forward. O comandăm. O cumpărăm. Am cumpărat ani la rând, până mi-a dat cineva rețeta celei mai simple și mai rapide. Aia fără aluat. Frate-meu nici nu vrea să audă de așa ceva, dară-mi-te să mai și mănânce, deși în fiecare an mă ofer să-i fac și lui. Zice că fără cruce pe ea, aia nu e pască, e cheesecake. Cam are dreptate. Dar, deh, s-au schimbat vremurile. Și oamenii. Suntem obosiți, grăbiți și un pic superficiali. Nu mai așteptăm sărbătorile cum le așteptam și nici nu prea le mai simțim cum le simțeam.
