Am povestit într-un alt articol, cu ceva timp în urmă, cum copilăria și adolescența mea și a fratelui meu au fost guvernate de obsesia mamei pentru curățenie. De scandalurile pe care le aveam când se întorcea de la serviciu și găsea vreo scamă pe covor, vreo picătură de ulei pe aragaz (nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost dacă sărea ulei pe perete!) sau stropi de apă pe faianța din baie.
Îmi amintesc că într-o zi am pus ceară la topit, să mă epilez, și, aproape de final, când ceara era lichidă, nu știu cum am pus pe marginea crăticioarei lingura de lemn cu care amestecam, că a naibii s-a dat peste cap și ar fi aterizat pe jos. Eram îngrozită că lingura plină de ceară topită se va lipi de podea și nu voi putea șterge urmele „masacrului”. A fost efectiv ca în filme în fracțiunile acelea de secundă. Vedeam cu încetinitorul cum lingura se îndreaptă amenințător spre podea, în timp ce auzeam în cap urletele și reproșurile maică-mi.
Nu știu când a avut capul meu timp să proceseze atâtea informații și să deruleze atâtea imagini, nu știu cum a reușit să îmi dea clipita aceea de luciditate și să mă facă să reacționez pentru a salva situația. Situația, nu și pe mine… Dar asta mă și interesa! În căderea lingurii, până să ajungă să facă priză cu podeaua, am întins ambele mâini, cu palmele în sus, ca s-o opresc. Și am oprit-o. Lingura plină de ceară fierbinte s-a lipit pe interiorul încheieturii mâinii stângi, unde e pielea mai fină și mai sensibilă… Când am tras s-o dezlipesc, s-a dezlipit cu tot cu niște piele. Semnul îl am și în ziua de azi. Dar am evitat un scandal.
Curat și ordonat sunt termeni diferiți!
Atunci, în adolescență, nu aveam obsesia mamei mele pentru curățenie. Asta nu înseamnă că toleram mizeria, dar nici nu făceam caz din lucruri mărunte. Eram o persoană normală. Aveam, în schimb, o altă dambla: ordinea. Pentru că, deși poate că pentru unii nu pare, cei doi termeni sunt total diferiți. Nu mă deranja dacă pe covor cădea o fîșie subțire de lemn de la ascuțitul creioanelor, dar n-aș fi putut să-mi fac temele sau să învăț dacă creioanele nu erau în suportul destinat lor, iar suportul într-un anume loc, în partea dreaptă a biroului.
N-aș fi avut liniște dacă, în șifonier, pe umerașe, tricourile n-ar fi fost grupate pe culori. Și nici nu m-ar fi luat seara somnul dacă, în bibliotecă, vreo carte nu ar fi fost la locul ei și înălțimea acesteia ar fi depășit-o pe a celor din vecinătate. Nu știu dacă sufăr de vreo tulburare și cum s-o chema ea, dar vă mărturisesc că atunci când întind rufe, nu pun cârligele la întâmplare. NEAPĂRAT același model și aceeași culoare, NICIODATĂ diferite. În mod ideal, ele ar trebui să fie la culoarea (sau măcar asortate) obiectului vestimentar pus la uscat. Știu, nu e OK, dar asta e…
”Măcar păstrează curățenia, dacă nu te pun să o faci!”
Lucrurile s-au schimbat în momentul în care am devenit mamă. Bine, nu imediat după nașterea copilului, ci în câțiva ani. Nu făceam caz chiar la nivelul la care făcea maică-mea, dar nici departe nu eram. Și nici fiică-mea nu semăna cu mine, în sensul că nu o prea impresionam când mă puneam cu gura pe ea. Și nici nu făcea mari eforturi să aibă mai multă grijă, să nu mai facă multă mizerie. Până târziu, în adolescența ei, mi-am asumat absolut tot ce ține de curățenie, inclusiv în camera ei. Nu am lăsat-o să facă nimic (chiar mă temeam că va ajunge „la casa ei” și habar nu o să aibă cum se curăță sacul aspiratorului), preferând să își dedice timpul studiului și picturii. Aveam o singură doleanță: măcar să păstreze curățenia, dacă nu o puneam să o facă!
A treia generație, cât primele două la un loc
Motivul pentru care, da, ne certam, era dezordinea. Nu înțelegeam cum cineva își poate găsi lucrurile de care are nevoie într-un haos total. Mereu îi spuneam că seamănă leit cu frate-meu, în camera căruia te lua capul dacă intrai. Pe care îl întrebam mereu cum poate să trăiască așa și care, de fiecare dată, îmi răspundea că în dezordinea lui este o ordine și că este capabil și noaptea, din somn, cu ochii închiși, să găsească orice ar avea nevoie.
„Drama” fiicei mele nu erau microdiscuțiile cu mine despre curățenie, despre sandvișurile cu care se întorcea acasa de la școală și le ascundea prin sertare, unde zăceau zile în șir, sau despre ghetele pline de noroi puse în pantofar. Pentru ea a fost greu când eu nu eram eu acasă și rămânea cu mama mea, adică bunică-sa. Care se criza ea pentru hârtiuțele scăpate după ce decupa câte ceva (da, copiilor le place sa toace hârtie, și nouă ne-a plăcut!) sau pentru firimiturile de sub masa din bucătărie. Și câte alte motive or mai fi fost!
Dar lucrurile s-au schimbat radical, iar acum, fiică-mea, la aproape 35 de ani, este cât mine și maică-mea la un loc. Cu o singură deosebire: nu face scandal decât foarte rar. Reușește să-și controleze nervii, reușește să se abțină. Când explodează, înseamnă că treaba-i groasă ori s-au adunat prea multe. Și când spun că e cât mine și maică-mea la un loc, asta vrea să însemne că exagerează și în privința curățeniei, precum și a ordinii. Râd de ea deseori, îi spun că a luat-o randeaua, și îmi zice: „Pai ce vrei?! Doar te-am avut pe tine și pe mamaie, la voi am văzut. Ce, crezi că am uitat?!”
Gătesc sub supraveghere!
Ca să înțelegeți când spun că asta a mea exagerează, atât vă zic: când merg la ea și, ca s-o ajut și eu cu câte ceva, îi gătesc. Credeți-mă, îmi este și frică. Când curăț legume, dacă îmi cade pe jos o biată foaie de ceapă, mă aplec imediat și o ridic. Măi, instantaneu! Știți ce zic? Parcă sunt Hopa-Mitică! Dacă de la chiuvetă până la aragaz pierd o picătură de apă, iar repede prosop de hârtie și șterg. Nu de alta, dar o simt în spatele meu și o văd cu sticla cu vreun fâs din ăla al ei (nu vă imaginați câte feluri de soluții poate să aibă!) pe care îl ține ca pe un pistol, pregătită să intervină.
În sufragerie la ea, dacă ne uităm la televizor și ronțăim ceva, păi mănânc cu capul în castron, nenicule! Că acu’ vezi nebuna cu aspiratorul de mână (asta i-a cerut soțului ei de Sfântul Ion) cum ia fotoliul și covorul „la bani mărunți”. Într-o zi, a lăsat bărbată-său pe masuța din living o farfurie pe care mâncase ceva, dar nu mâncare gătită. Adică farfuria arăta curată, doar că era în sufragerie. Fiică-mea a ajuns prima acasă, a găsit corpul delict, l-a fotografiat și i-a trimis soțului poza însoțită de un text scurt, din doar trei cuvinte: „O să mori!”
Ați văzut vreo femeie care să spele geamurile zilnic?!
De când s-a născut fata ei, Victoria, paranoia a escaladat. O dată că dezinfecția zilnică din casă este mai aspră decât cea de la începuturile pandemiei de COVID. Ne descălțăm afară, la ușă, și intrăm în casă cu ghetele în mână. Toate suprafețele primesc zi de zi, și câteodată de mai multe ori pe zi, băi de dezinfectant. Când fata a luat-o pe picioare și stătea sprijinită cu mâinile pe geamuri ca să se uite pe terasă, asta a mea se transfigura, numai că nu-și înfigea unghiile în beregată. Ați mai văzut femeie să șteargă zilnic geamurile? Eu da! Și nu era maică-mea…
Cea mai recentă revoluție a demarat-o acum vreo patru zile. I s-a pus pata pe toată casa, cameră cu cameră, să trieze, să doneze și să arunce ce nu merită sa fie donat. (Nu că n-ar face asta periodic.) De toate. Veselă, haine, încălțăminte, jucării. E ca pe front, e ca după cutremur, poate și mai rău. Fiecare sac legat și pregătit să părăsească într-un fel sau altul casa, e o victorie. Îmi trimite filmulețe pe mesagerie, râd, o laud și după aia îi spun și că e nebună.
Copilul Strange-tot
Dar dincolo de tot ce poate fi amuzant în toată povestea asta a trei generații, într-un fel mă și îngrijorează. Dacă eu am luat ceva – nu mult – de la maică-mea, ea a luat și de la mine, și de la bunică-sa, la ce să ne așteptăm de la Victoria? Că semnele sunt… dubioase. Fiică-mea are deja pretenții la aia mică, și săraca n-are nici doi ani. Bine, acum nu vă gândiți la pretenții ieșite din comun, dar de pe la un an și un pic a învățat-o să-și ducă scutecul murdar la coșul de gunoi. La fel, să arunce la gunoi ce nu îi place, nu vrea să termine de mâncat sau a scăpat pe jos, cum ar fi un măr, un biscuite etc. (Exact la fel face și la creșă.)
Bine, că a aruncat telecomanda și un telefon mobil în coșul de gunoi, asta e altceva. Apoi, dacă prinde un șervețel umed lăsat pe măsuța din sufragerie, îl ia și o șterge, apoi trece și la corpul de mobilă de pe peretele sufrageriei. Până unde ajunge ea, mititica!
Astă vară, în Bulgaria, în restaurantul resortului în care erau cazați împreună cu grupul lor de prieteni, adulții i-au hrănit mai întâi pe copii, pentru ca apoi să poată apuca și ei să mănânce ceva. (Bulgarii, chitroși, nu făceau refill; dacă apucai mâncare, bine, dacă nu, nu!) Sătui si cam molesiti de căldură, năpârstocii n-au făcut panaramă în restaurant, nu s-au zbenguit pe-acolo să-i dispere pe restul turiștilor. Cuminți. Unde-i Victoria, unde-i Victoria, că aci era acum o clipită! Ei, unde să fie Victoria? Strângea șervețelele folosite și căzute pe lânga mesele turiștilor și le ducea la coșul de gunoi.
Cum s-o transmite damblaua asta?
Și apropo și de ordine, a doua încăpere luată cu asalt de fiică-mea a fost camera Victoriei. A strâns jucăriile care nu mai corespund vârstei ei, ca să le doneze, ceea ce a schimbat „arhitectura” și ordinea din rafturile de depozitare speciale pentru jucării. Atât i-a trebuit micuței, să vină de la creșă și să nu găsească acea ordine a ei! (N-aveți decât să nu mă credeți, copilul ăsta a fost învățat să-și pună jucăriile la loc, pe categorii, atunci când se încheie programul de distracție sau când vrea altele.) Le-a dat jos pe toate și le-a rearanjat aproximativ cum fuseseră înainte. Unele dintre ele lipseau, dar – Slavă Domnului! -, nu a sesizat lucru acesta.
Eu una nu știu dacă să mă bucur sau nu de cum s-a transmis damblaua. Ce știu sigur e că, odată cu vârsta, cu trecerea anilor, ne vindecăm. Maică-mea nu mai e de multă vreme așa cum era în tinerețe. În ceea ce mă privește, cu ordinea sunt în continuare strictă, dar când e vorba de curățenie, dacă nu am timp sau chef, supraviețuiesc cu brio prafului de pe mobilă și trei zile. Chiar și aragazului pe care s-a revărsat, să zicem, puțină ciorbă pentru că a fiert la foc prea mare. Ei, nu stau cu el murdar trei zile, dar până seara poate aștepta.
Ce nu poate să aștepte deloc – dar deloc! – sunt vasele în chiuvetă. Eu zic că sunt bine, n-am de ce să mă îngrijorez. De fiică-mea, ce să zic, stai să facă aia mică doi ani și o să vadă cum e viața cu serviciu și copil mic, cât timp îi mai rămâne să umble capie cu aspiratorul, mopul și soluțiile prin casă. Măi, dar așa tare mă tem pentru Victoria… Ea ce apucături o să aibă cu așa o moștenire pe linie maternă?!
