Obsesia liceului de top – experiența unei familii. „Totul pleacă de la teama părinților că vor muri și copiii nu vor fi realizați cum vor ei”

Îmi aduc aminte și acum cum transpiram noaptea când mă gândeam la repartizarea computerizată și la copilul meu care luase mult sub 9. Mă întrebam oare ce am greșit, știind că i-am pus la dispoziție tot.

Dana Arghirescu
mama cu fiica invatand
Cu fiica cea mare am fost foarte stricți. O ascultam zilnic la lecții, făceam fise de lectură, puneam cronometrul pentru teste…FOTO: Shutterstock

Mi-aș dori să pot scrie fară emoții despre ce a însemnat evaluarea națională pentru cele două fete ale mele și pentru noi, ca familie. Însă, deși au trecut câțiva ani de atunci, starea de neliniște este încă ghemuită undeva, în cotloanele sufletului. Diferența între copiii mei este de trei ani școlari (doi ani ca vârstă biologică) și experiențele celor două examene sunt total diferite. Noi, că părinți, ne-am comportat în mod diferit și am trăit complet alte emoții în cele două etape.

Dacă ar fi să deschid jurnalele mele din perioada de gimnaziu și liceu a primului copil, ar fi cumva nedrept să așez aici, în fața voastră, stările neprelucrate pe care voiam să le exorcizez în caiete, cuvintele care-mi țâșneau din stilou, foile fără ștersături. Vreau să scriu însă despre acea perioada grea și complicată într-un mod sincer, în acel fel în care aș putea, poate, să mai repar ceva.

Prima întâlnire cu sistemul. Aș vrea să mă întorc în timp și să plec din țară

Examenul de capacitate (evaluarea națională) începe, hăt, înapoi în timp, chiar odată cu prima zi de școală a fiicei mele mai mari. Din primul moment în care am văzut cum începe festivitatea de deschidere a anului școlar (vorbim de anul 2010) la o scoală „bună” din oraș (ah, cât de nepotrivit sună acest „bună”), mi-am dat seama că voi avea de furcă mult cu sistemul. Popi și politicieni, discursuri găunoase, primarul momentului, televiziuni, circ. Ne-am refugiat în clădire și am privit printr-un geam murdar desfășurarea evenimentului și am și acum în fața ochilor chipul copilului meu atât de pur și inocent, care își începea un drum extrem de dificil.

Aș vrea să mă pot întoarce în timp, să o iau de mână și să fiu în stare să fac ceva care să îi schimbe parcursul vieții. Să plecăm din țară, să facă homeschooling, să fac ceva ce ținea doar de mine. Dar, tributară societății în care trăim, nu am făcut nimic. Așa că a intrat într-un sistem în care se făceau liste cu cadouri pentru învățătoare (era o mămică gureșă care se ocupa cu asta și care ne aducea la cunoștință ce „nevoi” sunt), un sistem în care cadourile se dădeau pur și simplu la vedere, un sistem în care meditațiile „încrucișate” erau la ordinea zilei, un sistem în care copilul care nu se supunea acelor rigori era privit chiorâș.

Acasă am făcut tot ce am știut mai bine

În anii aceea, am făcut mult scandal. Am reclamat, am comentat, am suferit. În cele din urmă, am intrat la rându-mi în sistem, căutând meditatori la română și matematică. Nu din școală, pentru că dacă lucurile nu mergeau, nu prea puteai să te retragi. Așa că am pornit pe acest drum, alegând niște oameni așa cum m-am priceput în momentul acela, având în minte o singura dorință: să își găsească un mentor, un om pe care să-l admire și care să îi insufle copilului dorința de a învăța și de a-și alege un drum potrivit cu visurile și aptitudinile de care dispunea. Și, mai ales, să poată fi capabilă să iasă din tipare și să judece cu mintea ei, să analizeze un text la română și să-l și înțeleagă, să își poată folosi logica, să învețe să fie disciplinată și riguroasă. Și să fie văzută.

Sigur că acasă am făcut tot ce am știut mai bine pentru educația lor. Până la vârstă de 10-12 ani, le-am citit fetelor constant, seară de seară. Păstram și acum amintirea acestor seri și obiceiul ăsta este integrat perfect în viața lor. Uneori, simt și acum nevoia să mă așez pe covor și să le citesc cate ceva. Primul telefon l-au avut în clasa a șasea, am reușit „performanța” asta de a nu le așeza în fața ecranelor decât foarte târziu. Nu mi-a/le-a folosit la nimic. Acum, au perioade în care nu îl lasă din mână ore întregi, deci nu văd vreo diferență între a avea telefon de la 6 ani sau de la 12. Efectul este același. Marele câștig, poate, este faptul că încă citesc cărți pe hârtie și nu pe device-uri.

Evaluarea națională – primul copil. Presiune, prelegeri, pedepse

După cum spuneam la început, noi, părinții, ne-am raportat diferit la activitatea școlară a celor două fete și la pregătirea pentru evaluarea națională. Cu cea mare am fost foarte stricți și ne purtam ca niște umbre permanente. O ascultam zilnic, făceam fișe de lectură, învățam lecția înainte și apoi o supravegheam la teme, puneam cronometrul pentru teste, țineam prelegeri despre importanța educației. Eram într-o permanentă stare de alertă, ajungând inclusiv la pedepse prin confiscarea telefonului și interzicerea unor activități din timpul liber.

Nu am pus însă presiune pentru notele obținute la școală, aici a avut șansa să poată veni acasă și să spună cinstit și fără teama de repercusiuni ce note a luat, indiferent cât erau de mici. Avea colegi care pentru o nota de 8 se dădeau la propriu cu capul de dulap și plângeau în hohote pentru că nu știau cum să spună acasă că au luat 8 și nu 10.

Obsesia pentru un liceu de top

Ideea fixă din capul meu era să intre la un liceu de top. Să fie înconjurată de copii care învață și pentru care principala preocupare este dezvoltarea de sine. Să aibă profesori care să o susțină și care să îi deschidă ochii. Să nu aibă „tentații”. Să nu bată cluburile. Să nu fumeze. Să vină devreme acasă. Știam eu că dacă intră la un liceu bun ăsta va fi scenariul. Și când creierul tău de om adult decide că asta și nu alta este calea, toate acțiunile sunt în orb, nu mai vezi cum e copilul tău, ce metodă îi servește cel mai bine, cum poate el gestiona tot programul pe care tu îl stabilești la liniuță, ce emoții îl încearcă, ce poate el să facă, ce dorințe are, cum o să se gândească peste ani la toată povestea asta. Tu ești ca un soldat disciplinat și mergi înainte.

A intrat la un liceu de top, nițel la limită, dar era acolo. Obosită și epuizată, cu o mică bucurie în suflet cum că a făcut ce trebuia și ce era nevoie, ca un copil care primește un dar așteptat prea mult și care acum nu îi mai produce nici o satisfacție. Un lucru făcut ca la carte.

Marea dezamăgire de la liceul de top

Liceul a scos la suprafață toți demonii. Colegii nu s-au transformat în prieteniile pe viață. A fost doar un joc de putere constant. Profesorii nu s-au dovedit mentori, ci doar niște paznici. Tentațiile au fost nenumărate. Orele erau pline de reproșuri la adresa elevilor, materia învechită era predată într-un stil de hei rup muncitoresc, textele trebuiau învățate preponderent pe dinafară.

La fiecare început de an exista însă un freamăt, dat de un nou început, de materiile noi și manualele cu foile îndoite și murdare și mereu îmi spunea că poate anul acela va fi diferit. „Ia uite, anul asta fac psihologie, de abia aștept”, îmi zicea. Ca după prima oră să îmi spună că niciodată nu va învăța la acea materie pentru că prima întâlnire a fost oribilă: doamna a intrat în clasă, a trântit catalogul pe catedră și a tunat: „Cu mine nu o să vă meargă, am auzit că sunteți gălăgioși!”.

Excepția a fost profesoara de istorie, îndrăgostită de materia pe care o preda, care i-a arătat cum poți să înțelegi și să legi evenimentele trecute, cum să îți privești trecutul și să înțelegi prezentul. Șansa ei a fost și un curs de filosofie pe care l-a adorat și care i-a deschis mintea. Acestea sunt amintirile frumoase pe care le are din liceul „bun” în care am ținut cu tot dinadinsul să ajungă și pentru care am traversat cu toții cea mai grea și mai întunecată perioadă a familiei noastre, pe care și-o amintește perfect și acum, când mai are puțin și termină facultatea.

Repulsia față de matematică

În timp ce fata cea mare lupta cu provocările din liceu, cea mică avea propriile ei meciuri în gimnaziu, unde a fost supusă unui bullying constant de către profesoara ei de matematica. Își scrisese în jurnal: „Aș vrea să mă îmbolnăvesc ca să nu mai merg la scoală”. În fiecare zi pleca tremurând, știind că ceva rău se va întâmpla. A urât matematica și nu a reușit niciodată să înțeleagă nimic din ce i s-a predat. A avut un meditator la un moment dat, un om atât de dedicat și de bun, care ajungea să spună după fiecare ședință: „Eu nu am întâlnit așa ceva! Atâta frică și spaimă!”. Această profesoară de la școală o ridica în picioare după fiecare test și o batjocorea în mod constant. Când a reușit, cu mari eforturi, să ia un 9, a întrebat-o: „Ia zi, dragă, cum ai reușit? Ai văzut mai bine cifrele?” – asta în condițiile în care copilul avea miopie avansată.

Evaluarea națională – al doilea copil. Părinți cu lecția învățată, copil relaxat

Cu fiica cea mică, lucrurile au mers mai lin la evaluarea națională. Nu am mai bătut din picior să rezolve toate testele din cărți, nu am pus presiune, nu am vrut decât să fie liniștită. Au mers mai lin și pentru că sora ei cea mare, care știa prin ce a trecut, i-a fost pavăză. Soră care, când cea mică a început a VIII-a, din teama de a nu se repeta același scenariu, ne-a strâns pe toți în bucătărie și ne-a spus că trăim într-o iluzie dacă avem impresia că se întâmplă lucruri deosebite într-un liceu considerat bun. Tot ce contează, a mai spus, este să întâlnești în liceu pe cineva căruia să-i pese. Că oamenii sunt la fel peste tot, repartizați în mod egal și în centru și la periferie. Că este doar povestea noastră, asta cu liceele de top, pe care o transmitem mai departe din orgoliu. Că e important să înveți, da, dar poți să o faci oricum.

Liceul la care a intrat fiica mea cea mică este un liceu de categoria B, foarte departe de casă. Un liceu care, însă, îi aduce foarte multe satisfacții. O comunitate mică, fără nimic glamorous, fără elevi cu outfituri care îți sar în ochi și care la un moment dat sunt o barieră de netrecut, fără grupuri de WhatsApp imposibil de gestionat. Cu club de lectură, cu activități interesante și, cel mai important, cu o doamnă dirigintă care urmărește în mod obiectiv evoluția fiecărui copil.

Spaima părinților că vor muri și copiii nu vor fi realizați

Dacă mi-ar fi spus cineva în urmă cu câțiva ani că asta va fi deznodământul, aș fi spus că e imposibil. Îmi aduc aminte și acum cum transpiram noaptea când mă gândeam la repartizarea computerizată și la copilul meu care luase mult sub 9. Mă gândeam oare ce am greșit, știind că i-am pus la dispoziție tot. Ce am omis? Ce nu am făcut bine? Apoi realizam că totuși copilul are o notă mare, că a muncit cât a putut pentru ea. Ce era oare în neregulă?

Sunt multe lucruri în neregulă. Multe lucruri care pleacă de la noi, părinții, de la spaima că o să murim într-o bună zi și copiii noștri nu vor fi realizați așa cum vrem noi. Pleacă de la faptul că dorim să fie medici și avocați, nimic mai puțin, că vrem să facă ceva memorabil, să nu mai fie alții ca ei, să nu aibă șefi care să îi enerveze, să câștige mulți bani, să vadă toată lumea și câte și mai câte. Și pentru asta suntem dispuși să scoatem bani mulți în fiecare lună și să creștem piața de meditații, suntem dispuși să facem orice. Inclusiv să uitam că uneori viață îți dă mai mult decât atât, că lucrurile se pot întâmplă și fără îndârjirea asta continuă.

Relația cu copiii, mai importantă decât școala urmată

Mi-ar plăcea ca școala să însemne un loc în care copiii merg cu plăcere și se construiesc pe ei înșiși zi de zi, cu ajutorul unor profesori care să nu fie doar niște funcționari, care să aibă răbdare și timp. Mi-ar plăcea ca părinții să nu mai alerge disperați după note mari, ci să înțeleagă cine este copilul lor dincolo de catalog.

Am citit acum mulți „Clubul de film – Lecții de viață pentru fiul meu”, o carte apărută la Humanitas, scrisă de David Gilmour, carte în care un băiat de 16 ani refuză să mai meargă la scoală. Tatăl lui îi propune un târg: vreme de un an, timp de trei ori pe săptămână, să vizioneze împreună anumite filme. Mi-a plăcut relația care se construiește între el și tată și am citit cartea de fiecare dată când am simțit că mă îndepărtez de copiii mei.

Acum, când nici măcar nu mai știu ce note au luat copiii mei la simulări și examene, mi-ar plăcea să cred că, într-un viitor apropiat, calea prin care săpăm în mințile copiilor noștri să vină din zona noastră cea mai adevărată, din nucleul acela interior nealterat de toxicul „așa este lumea construită acum”. Există o zicere a lui Peter Ustinov cu care rezonez pe deplin: „Părinții sunt oasele pe care copiii își ascut dinții”. Să-i lăsăm!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa