Radmila Ranković are 26 de ani, locuiește în Serbia, lângă Belgrad, și sărbătorește Crăciunul de două ori. O dată ca în România, pe 25 decembrie, dar și pe 7 ianuarie, așa cum o cer tradițiile sârbești. Pentru că mama sa este româncă, până pe la 6-7 ani Radmila a petrecut sărbătorile de iarnă la bunicii materni. Își amintește Crăciunul românesc – cu brad verde, cu multe culori, cu zarvă, cu voci de copii care cântau colinde și cu sentimentul acela limpede că sărbătoarea asta e despre bucurie. După ce a început școala, România a devenit o destinație mai rară în vacanțele de iarnă, iar Crăciunul principal s-a mutat definitiv în Serbia. Acum îl sărbătorește (și) pe rit vechi, pe 7 ianuarie, cum se întâmplă în această țară. Însă obiceiurile și ritualurile de Božić (Crăciun n.r.) nu-i inspiră aceeași bucurie, nu au „culoare” și nici atâta voioșie cum și-l amintește din casa bunicilor români.
Pentru Radmila, diferența dintre cele două Crăciunuri încape într-o singură frază: „La voi e bradul verde, viu, plin de globuri roșii. La noi e badnjak-ul – stejarul uscat, maro, fără viață”. Iar comparația asta nu vine neapărat dintr-un studiu atent al celor două tipuri de tradiții, ci din emoția, încă vie, a copilăriei sale, așa cum a trăit-o ea, între două lumi, două limbi, două „acasă”. „Iernile mele erau cu miros de brad, sarmale și portocale. În Serbia – paiele aruncate prin casă, ca în ieslea Domnului, stejarul, fructele de pe masă – toate sunt uscate, veștede… mi se par deprimante”.
Când vine bucuria Crăciunului: înainte sau după Anul Nou?
În România, Crăciunul vine pe 25 decembrie și deschide sezonul sărbătorilor. Îl aștepți – chiar și fără calendar de Advent, numeri zilele, brazii împodobiți, luminițele aprinse prin oraș. După Nașterea Domnului, Anul Nou și Revelionul vin ca o prelungire firească a sărbătorii. Și pentru Radmila, încă din copilărie, ordinea asta era una logică, firească: mai întâi Nașterea, apoi noile începuturi.
În Serbia, ordinea e inversă. „La noi vine Revelionul, cel din noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, pe care îl petrecem cu toții, și tocmai pe 7 ianuarie e Crăciunul. Mi se pare și acum foarte ciudat. Apoi, revelionul «sârbesc», cel de pe 14 ianuarie e aproape inexistent. Nimeni nu îl mai sărbătorește, cred că nici măcar bătrânii. Se merge la muncă, ca în orice altă zi”, explică aceasta. Tânăra știe, desigur, că aceste diferențe au legătură cu calendarul Iulian și tradițiile Bisericii Ortodoxe Sârbe. Însă asta n-o împiedică să aibă senzația că sărbătoarea „vine prea târziu”.
„A trecut toată bucuria și hype-ul de Anul Nou și te apuci de pregătirile de Crăciun”, spune Radmila. După artificii, petreceri în oraș și rezoluții, Crăciunul religios îi pare mai degrabă „o obligație” decât o sărbătoare plină de emoția așteptării, așa cum își amintește din copilăria sa petrecută în România.
„Atunci mirosea a portocale în toată casa. Aici am pe masă nuci și prune uscate”
Pentru un copil născut la finalul anilor ’90, portocala era semn de sărbătoare. „Când primeam portocale era bucurie, simțeam că e o zi specială“. Iar mirosul portocalelor de Crăciun este mereu asociat cu cel de cozonac și de sarmale, ca la bunica acasă. Era mâncare din belșug, pentru că în România toată lumea se așeza la masă împreună.
În Serbia, masa de Ajun spune o poveste complet diferită. Una a postului, nu a exuberanței. „Pe masă stau nuci, stafide, prune și caise – toate uscate”, povestește Radmila. „Tot pe masă avem spice de grâu, iar pe jos se presară paie uscate, pentru a reconstitui cumva, staulul în care s-a născut Iisus. Sunt simboluri frumoase”, spune tânăra, „ceea ce mi se pare, însă, deprimant, e faptul că nimic nu e verde și nu sugerează ideea de bucurie”, continuă ea. În ziua de Ajun se postește și se mănâncă dovleac la cuptor, plăcintă de mere, fasole sau cel mult pește. Abia a doua zi, de Crăciun, sârbii pun un porc întreg la proțap (indiferent cât de numeroasă este familia), pun pe masă sarmale și tort.
Pe lângă fructele uscate de pe „masa ritualică” de Crăciun din Serbia, este nelipsită česnica, o pâine care seamănă cu un colac bisericesc. Este rotundă și atent împodobită, iar înăuntrul acesteia se ascunde un bănuț. „Česnica se rupe, nu se taie, și se împarte celor din casă. Iar cine nimerește bănuțul are noroc tot anul”, povestește Radmila. Figurinele din aluat care împodobesc acest colăcel au diferite simboluri aduc sănătate sau belșug, atât în casă, cât și recoltelor de pe câmp.
„În România copiii colindă în tot satul. Aici, Crăciunul e în curtea casei sau a bisericii”
Unul dintre cele mai puternice momente ale Crăciunului sârbesc este focul. În seara de Ajun, oamenii merg la biserică, unde se aprinde un foc mare din badnjak (crengi mari de stejar aduse de credincioși). „Se merge la biserică și se aprinde un foc mare”, spune Radmila. „E un foc pentru Hristos, pentru lumină”. După biserică, focul ritualic se mută în fiecare casă. Stejarul este ars în sobă sau în curte, iar scânteile sunt numărate simbolic. „Cu cât mai multe scântei, cu atât mai mulți bani, mai multă sănătate, mai multă fericire – așa se spune la noi”.
„Și în Serbia se împodobește bradul cu globulețe și luminițe. Însă e un obicei mult mai nou, «importat din Vest», cum s-ar spune. Bradul e pentru poze pe Instagram“, spune tânăra din Serbia. „Dar mult mai importantă e tradiția crengii de stejar”, explică aceasta.
În Serbia totul se petrece în interiorul familiei. „Nu vin colindători, nu bate nimeni la ușă. Copiii înconjoară casa de trei ori, ciripind ca puii de pasăre abia ieșiți din ou. Mama le iese în prag și întreabă «Cine sunteți? Aduceți vești bune?», iar cei mici răspund: «Hristos se rodi!» (S-a născut Hristos!). Mama răspunde cu «Vaistinu se rodi!» (Adevărat că s-a născut!). Iar când copiii intră în casă, femeia le aruncă dinainte cu grâu și bomboane, pentru belșug”.
„În România curățam casa. Aici împrăștiem paie pe jos”
Sunt două idei opuse despre belșug în sărbătoarea creștină pe rit nou și pe rit vechi. Înainte de Crăciun, în România, casa trebuie să fie curată. Se spală, se aerisește, se împodobește: brad, luminițe, globuri, decorațiuni. Ordinea e parte din sărbătoare. Și casele din Serbia sunt curate înainte de sărbătoare, dar tradiția cere ca într-una dintre camere să recreezi scena Nașterii Domnului.
„Se aduce un sac de paie în casă și se împrăștie pe jos. Tot pe jos se aruncă grâu, porumb, bomboane – pentru belșug! Și n-ai voie să mături trei zile”, explică Radmila. La ea în familie, mama (româncă) a evitat să ducă această tradiție sârbească până la capăt, dar în casele prietenilor aranjamentul acesta temporar e semn de belșug.
„În Serbia contează ritualurile. În România, bucuria”
Radmila Ranković înțelege azi tradițiile sârbești mai bine decât le înțelegea în copilărie pe cele românești. Merge la biserică, ține post, cunoaște sensurile ritualurilor: știe de ce se face focul, de ce se rupe pâinea, de ce se aduc paiele. Dar spune că pentru ea tradițiile sârbești sunt mai „greu de dus” din punct de vedere emoțional. „Crăciunul e mai frumos în România. Simt că acolo oamenii se bucură mai mult împreună cu toate rudele, la o masă bogată și colorată”. Știe că poate experiențele din copilărie i-au schimbat viziunea despre aceste sărbători și încearcă să nu generalizeze. Dar mărturisește că are „un standard emoțional” pe care nu-l mai poate schimba.
