Alis Anagnostakis și Viorel Copolovici s-au mutat în Australia în 2019, împreună cu fetița lor, Edna (care atunci avea abia trei ani și jumătate). A fost o decizie foarte bine cântărită: aveau cariere solide și o viață frumoasă în România, iar dorința lor era „să crească” împreună, ca familie. Tragedia de la Colectiv a fost declicul care i-a făcut să se uite mai atent în jur și să se întrebe în ce fel de societate aleg să-și crească fetița. Edna abia se născuse, iar Viorel mergea seară de seară la proteste. S-au întrebat atunci ce decizii trebuie să ia, în calitate de părinți, pentru a-i oferi copilului un mediu în care valorile societății se potrivesc cu ale familiei lor.
Puntea concretă a plecării familiei a fost doctoratul lui Alis (tocmai fusese admisă la un astfel de program în Australia), dar motivația reală erau copilăria și viața Ednei (11 ani). Au căutat un sistem de educație Montessori pe termen lung și un loc în care să se bucure cât mai mult de natură. S-au stabilit în Queensland, Australia, și au reclădit de la zero alte cariere, în aceleași domenii în care munciseră și în România. Alis este „adult development researcher” (cercetător în domeniul dezvoltării adulților), iar Viorel este un chef convins că meseria sa poate fi practicată oriunde. Au ales să locuiască pe coasta australiană, acolo unde au natura și oceanul aproape, și unde au găsit o societate care se uită atent la nevoile părinților și ale copiilor.
În Australia, au descoperit lucruri mici care, puse cap la cap, pot schimba calitatea vieții: un stat care îți explică ce face cu banii din taxe, o infrastructură care face viața de familie mai ușoară, o cultură a încrederii de la care pornești „până la proba contrarie”. Și, poate cel mai important, și-au (re)confirmat ideea că poți fi „acasă” fără să fii legat de o singură geografie. Pentru ei, România înseamnă oamenii: prietenii și familia pe care îi iubesc, dar și gusturi sau ritualuri pe care le pot recrea oriunde.
Totul Despre Mame: Cum ați luat decizia de a pleca în Australia?
Alis Anagnostakis: Noi nu am plecat pentru că ne era rău. Aveam o viață foarte frumoasă, cu prieteni dragi, cu profesii care ne plăceau. Nu eram într-un punct în care să zicem „nu mai suportăm și trebuie să fugim de aici”. Tocmai de-asta suntem foarte atenți cum vorbim despre emigrarea noastră, ca să fim în integritatea experienței noastre și să nu intrăm în clișeul „emigrantului care se uită supărat în urmă sau care suferă teribil de dor”.
Trebuie să spun că am foarte multă iubire și respect pentru locul de unde am plecat, dar în același timp decizia noastră a fost foarte conștientă. A fost o decizie de a pleca către ceva, nu de a fugi de ceva. Tot timpul folosesc în coaching acest concept „towards and away from”. Sunt o infinitate de lucruri care poate nu îți convin într-un loc, dar asta nu înseamnă că dacă ele dispar automat ai ajuns într-un loc mai bun.
Decizia noastră a fost legată de creștere, de viitor, de alinierea valorilor noastre ca cetățeni cu valorile societății în care trăim, de educația copilului nostru, de felul în care vrem să trăim pe termen lung. Și tot procesul de emigrare a fost mânat de această claritate a lui „către ce”, nu de o fugă.
Către ce ați mers în capătul celălalt al lumii?
Noi am plecat, inițial, ca să fac eu doctoratul aici. Și am plecat cu deschiderea de a rămâne. Doctoratul a fost puntea de plecare și a venit din dorința de a crește profesional. Ajunsesem într-un punct în care îmi plăcea foarte mult ce făceam, eram foarte împlinită, aveam clienți, aveam proiecte. Mind Learners, compania pe care o creasem în România, crescuse, școala de coaching crescuse și ea. Dar voiam să cresc și eu. Aveam nevoie de niște provocări.
Un alt motiv foarte important a fost educația Ednei. Ne-am dorit foarte mult să rămână într-un sistem Montessori pe termen lung și opțiunea asta nu exista în România. Nici acum nu cred că există o școală Montessori care să meargă până la liceu, cum avem aici.
De fapt, ce meserie ai tu?
E foarte greu să spun ce sunt. De când am terminat doctoratul, terminologia, în engleză, pentru profesia mea este adult development researcher. Sunt cercetător în domeniul dezvoltării adulților. Fac coaching, facilitare, creez programe de învățare, dar fac toate lucrurile astea prin lentila cercetării. Fac foarte mult training corporate, de obicei cu echipe de top management și în zona guvernamentală. Lucrez și cu zona privată. Am colaborări cu universități, dezvolt programe în zona de educație executivă pentru lideri, în parteneriat cu universități. Research-ul pe care l-am făcut la doctorat este fundația a tot ce fac acum. Tot ce ține de facilitare, de programe de învățare, de lucrul cu lideri, vine din această zonă de cercetare în dezvoltarea adulților
Nu a fost greu să lăsați în urmă tot ce construiserăți aici?
În România, dacă eu aveam compania Mind Learners, Viorel avea Taste Learners. El e chef – sunt deja vreo 15 ani de când a ieșit din lumea corporate și face asta. Soțul meu a spus mereu „Eu pot să muncesc oriunde în lume. Cu meseria mea e mult mai ușor decât cu meseria ta”. Și cumva a devenit mantra noastră. Pentru el nu a existat o dilemă legată de faptul că pleacă din România. Știa că va găsi de lucru oriunde. Acum face mai multe evenimente private, tocmai ca să aibă mai multă flexibilitate – pentru că eu călătoresc destul de mult cu job-ul și suntem doar noi doi (nu avem niciun fel de ajutor), și trebuie să ne echilibrăm. De fapt, și în România a fost la fel. Bunicii, din păcate, locuiau în alt oraș și a trebuit să ne balansăm tot timpul. Din punctul ăsta de vedere, tranziția nu a fost un șoc.
Sunt curioasă cum a fost logistica mutării. În Europa, îți poți pune lucrurile în mașină. Dar până în Australia…
Pentru mine a fost o lecție despre cât de puține lucruri ai nevoie, de fapt. Am avut doar 36 de cutii și a costat destul de mult să le trimitem cu o companie de mutări. Noi am plecat cu trei valize și ne-au ajuns lucrurile în Australia abia după șase luni! Când au ajuns, nu mai aveam nevoie de 90% din lucrurile pe care le pusesem în cutiile alea. Oricum, cred că mai mult de jumătate din acele cutii erau cărți. Am plecat, practic, fără nimic. Nu ne-am luat chestii mari, mobilă sau altceva. Doar strictul necesar. Oricum, aici casele se închiriază nemobilate. Când te muți într-o casă închiriată trebuie să-ți cumperi mobilă, trebuie să-ți cumperi tot. De la zero.
Cum v-ați găsit o locuință? E complicat procesul? A fost nevoie de recomandări?
Noi am avut foarte mare noroc. Aici unde stăm acum, piața imobiliară e foarte dură. Se găseau greu case de închiriat (acum e și mai rău decât atunci când am venit noi!). E o concurență destul de mare. Se duc oamenii și „se bat” pe chirie. Când am ajuns în Australia, am stat într-un Airbnb vreo două-trei săptămâni și în timpul ăsta ne-am căutat chirie. Am găsit un complex mic de șapte-opt căsuțe – townhouse, cum le numesc ei aici – care tocmai se construise. Am fost primii care au stat în căsuța aia. Și am stat acolo până în 2024, când ne-am cumpărat casa noastră și ne-am mutat. A fost mult noroc, sincer. Cunosc oameni care s-au chinuit mult mai mult până și-au găsit.
Cât despre proceduri, aici nu trebuie neapărat să demonstrezi că ai job, dar ai nevoie de o recomandare de la cineva „de încredere”, care să spună despre tine că ești un om serios. Noi am avut o bună prietenă. În plus, îți iau și câteva luni de chirie în avans, de obicei pe două luni.
Și cu vizele a fost la fel de ușor?
Am plecat cu viza de student, cu viza mea de doctorat. După ce am terminat doctoratul, partea cu viza a fost cea mai stresantă chestie. Profesia lui Viorel era pe niște liste, dar el e mai mare decât mine și pierdea puncte la capitolul vârstă, deci nu putea să fie el „driverul” vizei. Iar meseria mea nu se regăsea pe nicio listă de muncă acceptată. Am obținut până la urmă o viză care se numește Global Talent Visa. Era o viză specială pentru cercetători, pentru oameni care pot să demonstreze că contribuie într-un fel semnificativ la societate. Educația era unul dintre domeniile astea.
A fost un proces foarte greu, foarte stresant și epuizant. A necesitat foarte multe recomandări de la alți cercetători, de la oameni cu care am lucrat. A fost un dosar întreg prin care a trebuit să demonstrez contribuția cercetării mele. În baza acestui proces am obținut viza permanentă. De doi ani avem și cetățenie australiană.
Vreau să precizez, pentru cei care se gândesc să aplice pentru viză în Australia, că procesul de obținere a vizei e dificil și poate părea copleșitor, dar site-ul oficial al guvernului australian are toată informația necesară, totul este transparent și, în realitate, poți face singur întregul parcurs. Sunt mulți „intermediari” care promit că te ajută să îți iei „sigur” viza. Dar se poate și fără intermediari, atâta timp cât îți iei timp să te documentezi și să înțelegi opțiunile.
Îți mai amintești, concret, primul moment, primul gând la emigrare?
Ne-a mobilizat gândul, pe termen lung, despre ce va însemna viitorul și educația copilului nostru în România. A fost „trigăruit” foarte clar de tragedia de la Colectiv, pentru că fetița noastră avea o lună când s-a întâmplat. În primul ei an de viață, Edna era acasă cu mine și Viorel se ducea la proteste. Pe mine m-a marcat foarte mult perioada aceea și m-a făcut să mă gândesc foarte profund cum vrem să trăim, ce e important pentru noi. Ca pe mulți alții, perioada aceea ne-a supărat, ne-a nemulțumit și ne-a determinat să facem schimbări majore. Mulți oameni au plecat atunci sau au făcut schimbări mari în viața lor, chiar dacă nu au plecat din țară. Pentru noi a fost un moment de clarificare profundă.
Am avut foarte conștient conversația asta. Voiam să ne ducem către un loc unde să simțim că valorile noastre ca cetățeni sunt aliniate cu valorile societății în care trăim, unde copilul nostru să aibă oportunități educaționale care poate nu există, să trăim într-un mediu în care să avem acces nelimitat la natură. Repet, cred că e foarte important pentru oricine vrea să emigreze să stea și să se gândească foarte bine la „înspre ce”-ul lui, nu la „de ce fug de aici”. Pentru că dacă pleci doar dintr-un loc care nu-ți mai place, nu înseamnă automat că ajungi într-un loc care ți se potrivește.
De ce ați ales o școală în sistemul Montessori, care merge până la clasa a XII-a?
Eu am trăit experiența – aproape arhetipală – a copilului premiant. Mie mi-a plăcut foarte mult să învăț, am fost olimpică, dar mi-a fost foarte greu. Școala, așa cum am trăit-o eu, și cum aud și acum de la prieteni care au copii la școală, a răpit mult din bucuria învățării. Am învățat cognitiv foarte multe lucruri, dar nu am învățat foarte multe alte abilități pe care am descoperit mai târziu că e mare nevoie să le ai. Cum să colaborez, cum să fiu în parteneriat, cum să fiu inteligentă emoțional, cum să co-creez lucruri împreună cu alții.
Noi ne-am dorit foarte tare ca al nostru copil să aibă ocazia să fie într-un sistem de educație în care să învețe și acele abilități de viață, abilități de existență într-o societate care este într-o continuă schimbare. Abilități de meta-învățare, de cogniție, de gândire critică. Un alt motiv a fost că fetița noastră a fost destul de precoce și știam că e foarte probabil ca într-un sistem în care învățarea se face strict pe vârste, ea să nu fie neapărat fericită. Și în România a fost la grădiniță Montessori înainte să plecăm. Eu cred că Maria Montessori a fost foarte înaintea timpului ei din foarte multe puncte de vedere.
Dar asta nu înseamnă că Montessori e singurul sau cel mai bun sistem. Am auzit și de grădinițe sau școli Montessori unde copiii nu au fost fericiți și au plecat. Nu cred că există un sistem „one size fits all” (general valabil pentru toată lumea – n.r.).
- CITEȘTE ȘI: Prințesa urbană: „Văd toată iarna copii pe biciclete, la 3 grade, pe vânt sau ploaie, fără căciulă”
Dar ați intrat în contact și cu școala de stat australiană? Cunoașteți sistemul?
Mi-e greu să fac o comparație foarte informată, pentru că nu am experiență directă. Pot să vorbesc doar din câteva interacțiuni pe care le-am avut aici. Știu că școala publică din Australia este o școală la care se poartă uniformă, destul de structurată, mai riguroasă decât pare la prima vedere. Nu e o școală haotică sau foarte liberă, așa cum își imaginează unii oameni.
Mi-a plăcut foarte mult, căci am avut ocazia să lucrez cu lideri dintr-un liceu local, când am văzut cât de mult suflet pun profesorii în propria lor dezvoltare. Sunt foarte preocupați să se dezvolte ei înșiși, să învețe, să se formeze continuu, pentru a putea să-i ajute mai bine pe copii.
Cum este privit și tratat copilul în societatea australiană?
Societatea, în general, este mult mai orientată către a crea o lume în care copiilor să le fie ușor să existe. De la lucruri foarte concrete, cum sunt locurile de joacă publice, până la lucruri mai mari, cum sunt spațiile în care familiile pot sta împreună. Sunt foarte multe spații gândite pentru familii. De exemplu, sunt locuri unde poți să faci un grătar, unde poți să stai cu copiii, să se joace, să alerge. Sunt plaje unde poți să te plimbi cu copilul, cu cățelul. Sunt foarte multe facilități publice.
Există spații „mama și copilul” peste tot – de la malluri, până la aeroporturi. Nu trebuie să cauți sau să improvizezi. Lucrurile sunt pur și simplu acolo, la îndemână. Există un etos de a face lucrurile astfel încât să poți veni cu copilul peste tot, fără să fie complicat, fără să fie stresant.
Sunt australienii relaxați, cum avem noi impresia?
Oamenii sunt foarte relaxați. Cel puțin aici, în Queensland, unde stăm noi (pentru că ține mult și de regiune), e o zonă foarte, foarte relaxată. Noi stăm pe malul oceanului și pot spune că uneori ai senzația că „ești la sat”, dacă pot să spun așa. Oamenii umblă desculți (râde). Te duci la supermarket și vezi oameni desculți cu copiii desculți și nu e nimic neobișnuit în asta. Nu e ceva care să atragă atenția sau să fie comentat.
Nu prea vezi părinți care țipă la copii sau care se enervează în public. În plus, nu există contact fizic cu copiii altora. Nu vine nimeni să-ți ia copilul în brațe sau să-l ciupească de obraji (cum se mai întâmpla acasă). Există foarte mult respect pentru spațiul personal. Interacțiunile sunt foarte deschise, foarte prietenoase. Nu simți tensiune, nu simți agresivitate. E o stare generală de calm care vine și din felul în care e construită societatea și viața de zi cu zi.
Spuneai că apropierea de natură a fost un factor cheie în decizia voastră. Care e stilul de viață acolo?
Australienii sunt foarte „outdoorsy” (petrec mult timp în natură – n.r). Toți copiii merg la programe de surf pentru copii, numite nippers. De când sunt mici merg și învață, în primul rând, să fie în siguranță. Aici siguranța, când e vorba de apă, e o chestie foarte importantă. Pe noi ne-a marcat treaba asta – pentru că și eu, și Viorel, am învățat să înotăm prin metoda „te aruncăm în apă”. Când am dus-o pe Edna la înot am avut un șoc, pentru că aici tot ce înseamnă înot începe de când sunt bebeluși și totul este foarte orientat pe siguranță.
Scopul lor nu este să facă din copii campioni olimpici la înot. Ei vor ca toată populația, așa cum învață să citească și să scrie, să învețe să înoate, pentru că este considerată o chestiune de siguranță națională. „Ești pe o insulă, trebuie să știi să înoți!”. Abordarea este foarte jucăușă, foarte relaxată și fără miză. Nu e focus pe tehnici, pe câte bazine poți să faci, ci pe lucruri de bază: dacă ai căzut pe spate, știi să te întorci, să ajungi la suprafață, să ieși din bazin în siguranță. În așa fel încât să poți sta relaxat.
La fel, la plajă, copiii sunt învățați să se uite la mare și să-și dea seama unde sunt anumiți curenți periculoși, unde nu trebuie să intri. Sunt învățați să nu înoate în plaje care nu sunt supravegheate de salvamari, pentru că oceanul nu e ca Marea Neagră. Este foarte, foarte periculos dacă nu ai niște skill-uri foarte bine formate.
Și în afară de mersul la plajă sau la surf, ce mai fac australienii în natură?
Grătarele sunt o chestie foarte importantă aici (râde). Australienilor le place foarte mult să iasă la grătar sau să facă un grătar. Sunt grătare publice peste tot. Te duci în parc, pe plajă, în zone publice și ai grătare electrice, gratuite. Primăriile le întrețin, sunt curate, funcționează, nu trebuie să-ți faci griji pentru nimic. Te duci cu mâncarea ta, faci grătar și pleci acasă. Mi se pare un lucru foarte simplu, dar care face viața mult mai ușoară. E genul de infrastructură care îți permite să te bucuri de viață fără să cheltuiești mulți bani. Să stai cu prietenii, cu familia, cu copiii, afară. Sunt lucruri mici, dar care fac o diferență foarte mare în calitatea vieții.
Cred că ține mult și de civilizație: să nu distrugi bunul public care îți este pus la dispoziție…
Da. De exemplu, sunt plaje pentru căței, unde ai voie să lași câinii liberi să alerge pe plajă. Însă toate plajele astea au reguli foarte clare: trebuie să strângi după câinele tău. Primăria pune la dispoziție pungulițe de plastic pentru asta. Bine, sigur, dacă ești un stăpân responsabil ai și tu pungulițele tale, dar ele sunt acolo. Nu poți să spui că n-ai strâns mizeria pentru că n-ai avut o pungă la dispoziție. Lucrurile astea, așa mici cum par, sunt lucruri pe care eu le apreciez foarte mult. Sunt detalii care țin de respect, de conviețuire și care contează enorm.
Cum v-ați adaptat la noul stil de viață?
Primele luni au fost foarte grele. Pentru toată lumea. Oricât de mult te-ai pregăti psihic, e foarte greu să o iei de la zero într-un loc unde nu cunoști pe nimeni, unde nu ai niciun fel de repere și unde totul funcționează altfel. Condițiile ne-au fost favorabile, și totuși, primul an a fost îngrozitor de greu. Am învățat cum funcționează totul, de la zero – de la cum se ia gunoiul, la cum se plătește o anumită taxă.
La început, sunt multe momente din astea în care te lovești de faptul că nu ai nimic stabil, nimic familiar. Și lucrurile astea se adună. Nu e doar un mare șoc, sunt sute de mici șocuri zilnice. Adaptarea emoțională, toate lucrurile astea mici, atât de multe storc. Îmi aduc aminte că în primul an, ne duceam la plajă când nu mai puteam, ne plimbam o oră și încercam să ne aduceam aminte de ce am ales să venim. Apoi ne întrebam „Suntem unde trebuie? Suntem!”. Și ne reașezam.
Cum i-a fost Ednei în anul acela?
Pentru Edna a fost greu, în mod particular, pentru că orice copil care pleacă într-o țară vorbitoare de altă limbă trece printr-un proces foarte dificil. Avea trei ani și jumătate și a trecut printr-un „doliu” real după prietenii ei de la grădiniță, pe care îi iubea foarte mult. A fost foarte tristă câteva luni. Ea era foarte vorbăreață și, dintr-odată, nu mai putea să se exprime. Nu înțelegea ce i se spune și nu putea să spună ce simte. Pentru un copil care vorbea mult, a fost o pierdere foarte mare. Și pentru noi, ca părinți, a fost foarte greu să o vedem așa.
Partea bună este că adaptarea a venit relativ repede. După aproximativ șase luni, Edna deja vorbea engleză și, la un moment dat, ne-am dat seama că engleza devenise limba ei principală. Copiii au o capacitate incredibilă de adaptare, dacă sunt susținuți și dacă sunt în siguranță.
Pentru noi, adulții, adaptarea a însemnat și lucruri foarte mici, de zi cu zi. De exemplu, mergi la aprozar și vânzătoarea te întreabă „Ce planuri ce planuri aveți pentru restul zilei?”, în timp ce îți pune cartofii în sacoșă. Te și miri! „Cum adică, vrei să îți spun ce fac eu azi!?”. La început mi se părea atât de ciudat, dar pur și simplu așa sunt australienii, așa se comportă ei unii cu alții. Te tratează cu deschidere, presupun că ești un om bun, până la proba contrarie. Iar mie asta mi-ar plăcea foarte mult să fie peste tot. Cred că este o chestie din care o societate întreagă poate să câștige foarte mult.
Spuneai, la un moment dat, că a trebuit „să dezînvățați” lucruri din România. Care au fost acelea?
Cred că una dintre cele mai mari „dezînvățări” a fost ideea asta, că nu te poți baza pe nimeni în afară de tine. Mi se pare că noi venim dintr-o cultură în care trebuie să te descurci singur, să îți spui că, la finalul zilei, ești singur. Aici am avut parte de foarte mult ajutor de la oameni care nu aveau niciun interes să ne ajute – atât profesional (de la profesori, de la colegi), cât și de la oameni care pur și simplu ne-au oferit încredere. Am avut parte de foarte multe acte de generozitate și asta m-a făcut să mă gândesc foarte profund la cum ar arăta o societate în care pleci de la premisa de încredere. Nu cu armura sus, nu cu ideea că trebuie să demonstrezi ceva ca să meriți încrederea celorlalți. Cred că asta a fost o „dezînvățare” importantă: să nu mai pornești din defensivă.
Iar eu, personal, am mai învățat cât de important e, de fapt, și poate cât de ușor este să subestimăm importanța contextului în care suntem. Am avut șocul de a mă trezi brusc într-un context în care nu mă cunoștea nimeni, nu știa nimeni ce fac, ce știu să fac, ce pot să fac, și a trebuit să demonstrez de la zero, după ani de zile în care construisem ceva (în România) și eram într-o zonă de confort, cu oameni care mă apreciau și aveau încredere în mine.
A fost foarte aducătoare de smerenie, a fost humbling, cum se spune în engleză, experiența de a-ți da seama că nu mai ești nimic, nu reprezinți nimic pentru nimeni și că trebuie chiar să o iei de la zero. Și, în același timp, să încerci să-ți păstrezi încrederea în tine, să crezi că tu știi ce ai de făcut, că ce ai de oferit are o valoare, doar că momentan nu e văzută de nimeni valoarea aia. Când emigrezi, „ești nou în cartier”. Pur și simplu, nu te știe nimeni. Asta a fost foarte greu.
E ușor să fii părinte în Australia?
Noi avem o situație excepțională, pentru că nu avem joburi clasice, nu lucrăm pentru nimeni. Am avut norocul ca, imediat după ce mi-am terminat cercetarea, să pot să-mi construiesc din nou business-ul meu. Și atunci asta îți dă o libertate foarte mare, că nu trebuie să ceri voie cuiva să-ți iei concediu sau să lipsești. Dar, din experiența mea, lucrând cu oamenii din corporații, există foarte multă deschidere. Dacă, de exemplu, ți s-a îmbolnăvit copilul, poți să pleci de la serviciu, să te duci să ai grijă de el.
Dar, da, e ușor să fii părinte, din multe puncte de vedere, pentru că totul e foarte accesibil, inclusiv din punctul de vedere al sistemului de sănătate. Mie mi se pare că au printre cele mai bune sisteme de sănătate din lume. Noi am avut două momente cu urgențe medicale și a fost incredibil cât de bine am fost tratați și cât de bine a fost tratată Edna când a fost bolnavă. Pentru mine a contat asta, pentru că am comparat cu niște momente de urgență medicală de dinainte să plecăm și nu a fost deloc aceeași experiență.
Inclusiv într-o situație de intervenție chirurgicală, ca părinte, ești dus pe targă cu copilul tău până la preanestezie, ca să-l poți ține de mână până în secunda în care adoarme. Și când copilul se trezește din anestezie, găsește jucăria de pluș bandajată alături de mânuța care era bandajată, pentru că cineva s-a gândit că o să se simtă mai bine să știe că nu e singura care are ceva rănit și trebuie vindecat. Sunt lucruri pe care nu pot să le uit. Și vorbim despre un spital de stat: nu am plătit nimic, am fost ca orice om obișnuit la un spital de stat.
Și mai e o chestie importantă, în contextul sistemului de valori. E ușor să fii părinte pentru că nu vezi în jurul tău comportamente publice care să contravină profund valorilor tale. Nu prea am avut contexte aici în care să fie nevoie să-i explic copilului de ce un adult pocnește, smucește sau brutalizează un copil la locul de joacă. Nu spun că nu se întâmplă niciodată sau peste tot, dar aici nu e norma să vezi astfel de comportamente în jurul tău.
Simți că statul, politicile publice, susțin bunăstarea și binele familiei? Cum ți se pare noua lege privind accesul copiilor la rețele sociale?
Da, mi se pare că se străduiesc. Legea asta e o lege foarte curajoasă. Din câte știu, e prima țară din lume care a făcut asta. A fost o decizie foarte asumată și, din cunoștințele mele, o decizie care are un suport public foarte mare. Sigur că au fost și critici și sunt în continuare critici. Dar nu s-a întâmplat nimic dramatic, cum se spunea, că „o să intre toți copiii în depresie”. Copiii s-au adaptat. Unii mai găsesc căi să acceseze Instagram-ul, dar oricum a contat că au obligat o mulțime de copii să ia o pauză de pe social media.
Australia nu e în niciun caz raiul pe pământ. Nicăieri nu e, toate țările au problemele lor. Acum, Banca Națională tocmai a anunțat că crește din nou dobânda de referință, pentru că inflația e mai mare decât ar trebui să fie. Și, sigur, toți cei care avem rate la casă nu ne bucurăm când se întâmplă asta, pentru că ne crește rata.
Dar, ca să-ți dau un exemplu concret, aici la noi pe deal unde stăm e un drum care duce de la drumul principal la noi acasă. Drumul ăla avea două gropi, nu foarte mari. Când ne-am mutat, le-am văzut și am zis: „Sunt foarte curioasă cât o să dureze până o să repare cineva gropile alea”. Pot să spun că, la o lună după ce le-am văzut prima oară, cineva, consiliul local, a asfaltat tot drumul. Tot drumul. Fără să facem noi vreo sesizare. Acum refac instalația de apă de sub pământ, de exemplu.
Eu simt că banii mei de taxe, care nu sunt deloc puțini, se duc undeva și văd ce se întâmplă cu ei. Primim în fiecare an un fel de raport în care ni se spune ce s-a întâmplat cu taxele noastre la nivel local: câte drumuri s-au reparat, ce s-a mai construit la școli, câte locuri de joacă s-au mai făcut. Mi se pare că autoritățile au un alt nivel de responsabilitate față de cetățean și se simt obligate să-ți spună ce fac cu banii tăi.
Spre deosebire de România…
Vreau să precizez ceva. În momentul în care mă uit și observ, sunt foarte multe lucruri diferite. Dacă mă întrebi ce nu-mi place la Australia, mi-e foarte greu să-ți spun. Sunt foarte puține lucruri. Și asta mi-a adus, la un moment dat, un feedback de la o prietenă veche de-a mea, pe Facebook, care m-a durut, dar i-am înțeles și perspectiva. Mi-a zis: „Observ că scrii foarte critic la adresa României și mie nu mi se pare ok”.
Eu, însă, ce văd bine aici nu privesc ca o comparație în genul „aici e bine, acolo e rău”, ci mai degrabă ca pe ideea că se poate. Ce am putea noi să facem, ce ar putea România să facă și cum am putea să facem niște pași înainte. Pentru că sunt atât de mulți oameni absolut minunați acolo, care pun atât de mult suflet și sunt atât de activi. Asta e o chestie pe care o iubesc la prietenii mei români și pe care nu o văd la fel de mult aici: sentimentul ăla de implicare civică. Oameni care se implică, care muncesc zi și noapte, care au un drive extraordinar de a schimba lucrurile în bine.
Aici, pentru că sunt mult mai puține provocări, oamenii nu sunt la fel de motivați. Nu există aceeași energie de „ne descurcăm noi, facem cumva să construim un spital”. Există mai degrabă așteptarea asta că statul trebuie să facă, că statul va face. Și cred că, dacă am avea mai multe pârghii prin care statul să nu mai fie într-un conflict cu cetățeanul, ci să fie un partener al cetățeanului, s-ar putea întâmpla foarte multe lucruri bune.
Da, dar mai e nevoie de timp.
Și mai e ceva: comportamentele bune și responsabile sunt hrănite și de sancțiuni, din păcate. Eu am plătit câteva amenzi foarte mari pentru niște greșeli care erau destul de mici, dacă stai să te gândești. De exemplu, acum o lună am plătit 400 de dolari pentru o depășire de 6–7 km peste viteza legală. Era 70, am avut 77–78 pe o pantă unde știam că e cameră. Trec zilnic pe drumul ăla, e pantă, n-am pus frână. Crede-mă că nu o să mai uit să pun frână pe panta aia!
Sau am parcat într-o parcare supraetajată, într-un loc care era rezervat celor care lucrau în zonă și pentru care îți trebuia permis. Am parcat un etaj mai jos decât trebuia și mi-am luat 150 de dolari amendă. Data viitoare nu mai uit unde trebuie să parchez. E neplăcut pe moment, dar primești o lecție. Dacă nu aș fi primit nicio sancțiune, aș fi parcat la fel data viitoare, pentru că nu m-aș fi obosit să mă uit atent unde trebuie. Cumva, rigiditatea asta funcționează: ai greșit, plătești!
Simți că în Australia acum e într-un mediu politic mai stabil, mai așezat, dacă privești contextul mondial de acum?
Mă feresc de cuvinte mari, pentru că nimic nu e ideal. Dar, mie mi se pare că, în momentul ăsta, Australia este una dintre cele mai sănătoase democrații din lume. Ei au o cultură a diversității și a comunității. Nu spun că nu există și aici rasism sau extremism, sigur că există, dar e mult mai puțin reprezentat social. Australia e o nație de imigranți. Toată lumea pe care o cunosc și cu care lucrez – australienii, propriu-zis – aproape niciunul nu e „de aici”, ca să zic așa. Cred că am cunoscut o mână de oameni în toți anii ăștia care sunt a treia generație de australieni născuți în Australia. Restul, vasta majoritate, au cel puțin un părinte sau sigur un bunic care a fost imigrant. Chestia asta, mie mi se pare că protejează cumva societatea de extremism. Și mai e o chestie: imigranții ilegali nu pot veni la fel de ușor în Australia cum vin în alte părți, și atunci sunt mai puține tensiuni, mai puține „triggere”, ca să spun așa.
Mai cred că e un lucru foarte important, din punctul meu de vedere: votul aici este obligatoriu și preferențial. Adică toată lumea care are vârsta de vot și este cetățean trebuie să voteze, altfel plătește amendă. Mie asta mi se pare extraordinar. Aș face asta o regulă peste tot în lume.
Am chiar o prietenă australiancă care mi-a spus că ea, din principiu, nu a vrut să voteze toată viața ei, pentru că i se pare un abuz ca statul să te oblige să votezi. Și atunci i-am explicat cum se chinuie în România, la fiecare alegeri, candidații să convingă oamenii să iasă la vot și cum, de câte ori, am scăpat la mustață de niște situații foarte nasoale pentru că oamenii care își doresc o cale democratică nu ies din casă să voteze.
Și vot preferențial ce înseamnă?
Australia este un sistem parlamentar. Când votăm, votăm partide, iar pe buletinul de vot poți să le pui în ordinea preferințelor tale. Chiar dacă preferința ta numărul unu nu iese, votul tău contează la redistribuire. Practic, votul aici nu se pierde niciodată, poate contribui ca un partid să ajungă pe locul trei sau patru și să aibă în Parlament un număr de locuri, chiar dacă nu a ieșit pe primul loc.
Este un sistem pe care multă lume încă nu îl înțelege nici aici. Există programe constante de educație despre votul preferențial, pentru că nu e chiar simplu de înțeles. E ca la liceu: prima opțiune, a doua opțiune, a treia opțiune. Dar ideea e că trebuie să votezi și că votul tău contează întotdeauna. Mie mi se pare că asta contribuie foarte mult la sănătatea unei democrații, pentru că orice trend extremist, de oricare ar fi el, trebuie să treacă printr-un filtru real. Ca un candidat extremist să ajungă sus, trebuie să fie cu adevărat voința poporului. Aici sistemul are foarte multă susținere, pentru că sunt mulți australieni care își dau seama ce privilegiu este să fii într-o democrație în care chiar trebuie să-ți exprimi punctul de vedere și să ți-l asumi.
Cum ați adus România în Australia? Cum vă raportați acum la cele două țări?
Pentru mine, România înseamnă părinții și prietenii pe care îi iubesc. Înseamnă niște ritualuri, de exemplu facem cozonac și sarmale, dar spun drept că uneori facem sarmale fără niciun fel de „mi-e dor de sarmale”. Nu am fost niciodată foarte atașată, generic, de „tradițiile românești”. Nici când trăiam în România nu eram atașată. Eram atașată de oameni foarte tare.
Deci, am adus din România toate mâncărurile care ne plac. Și am super mare noroc că Viorel gătește orice. Dacă mi se face poftă de ciorbă de burtă, mâncăm ciorbă de burtă. Noi nu trăim diferit aici față de cum trăiam acasă. Probabil că din cauza asta nu am simțit că m-am dezrădăcinat cultural. Nu am avut un atașament cultural de genul acela în care să-mi lipsească ceva atât de tare încât să-mi tremure ceva în inimă că nu am acces la acel lucru. Vreau să ascult muzică românească – o ascult. Nu am simțit lipsa meselor mari în familie, pentru că noi venim din niște familii foarte mici, și eu, și Viorel. Nu am avut bunici, unchi, veri adunați la masă. La mine în familie eram ai mei, sora mea și cu mine.
Ai putea spune că sunteți acasă oriunde în lume?
Întotdeauna m-am simțit un cetățean universal. Am simțit că locul meu e în lume, nu într-un loc anume. Știu că poate nu e un răspuns foarte popular, dar ăsta e adevărul meu. Viorel are o vorbă, și cred că nu o să se supere că îl citez: „Poți să fii nefericit și în Paradis.”
Am avut o relație de iubire cu Brazilia cu niște ani în urmă. El a petrecut o perioadă acolo și am fost și eu de câteva ori. Era un loc absolut idilic orășelul în care a stat o vreme. Era mai sălbatic chiar decât aici, unde suntem noi acum. Era atât de frumos! Și, totuși, erau oameni acolo, emigranți, care erau supărați, furioși tot timpul. Și noi ne întrebam: „De ce? Cum poți să fii într-un loc care e, efectiv, Raiul și să fii încrâncenat?”.
Atunci mi-a zis Viorel asta și mi-am zis și eu: „Poți să fii nefericit și în Paradis dacă ai emigrat pentru motivele greșite”. Nu vezi, nu te poți bucura de frumusețea din jurul tău. Și cumva ne-a intrat în cap chestia asta: că atunci când o să plecăm, dacă o să plecăm, o să plecăm către ceva, nu ca să fugim, ca să nu ajungem într-un loc care poate e bun, dar în care noi nu ne putem bucura.
Aveți cu voi obiecte dragi de acasă, din România?
Desigur, am luat cu noi câteva lucruri, dar nu pentru că ar fi fost „o zestre” din România, ci pentru că reprezentau ceva personal. Am luat o ie pe care a primit-o fetița noastră de la unchiul ei, fratele lui Viorel, pe care a iubit-o foarte mult și pe care o poartă și acum la școală. Sigur că au avut conversații despre faptul că arată diferit și că vine din România. Am mai luat o iconiță pe care mi-a dat-o bunica mea maternă, care a fost cel mai apropiat suflet de mine.
Lucrurile astea au valoare personală, nu valoare culturală. Și mă gândesc că, într-un fel, asta a făcut pentru noi mutarea mai ușoară. Vorbeam cu Viorel despre cum ar fi fost suferința aceea despre care o aud și o înțeleg, când oamenii spun: „Băi, îmi lipsește până în măduva oaselor mirosul de la Predeal” sau un loc din România de care sunt foarte atașați. Noi nu am avut niciodată asta. Dacă e ceva, am avut dintotdeauna o atracție foarte puternică față de mare, ocean și valuri. Mi-am dorit toată viața să trăiesc lângă mare și, din punctul ăsta de vedere, sunt mai aproape de apă acum decât eram în București.
Cât de des veniți în România?
Noi am plecat în 2019 și anul trecut, în 2025 am venit pentru prima oară – împreună – acasă, după toți acești ani. A fost Covid, au fost multe contexte care nu ne-au permis să venim, nu a fost o chestie intenționată. Am venit însă cu o intenție – discutată dinainte și super explicită: să venim cu bucurie, să ne bucurăm de absolut tot.
Și așa a fost. M-am bucurat să mă dau cu metroul prin București, m-am bucurat să merg prin trafic, m-am bucurat să văd toate lucrurile drăguțe care s-au făcut prin centru. Chiar am simțit că am sărbătorit România cu mai multă bucurie, pentru că nu am mai avut niciun fel de poveri sau nemulțumiri de cetățean care trăiește acolo zi de zi. Nu am venit cu ochi critic, am venit să mă bucur, și m-am bucurat de absolut tot. Dar, în același timp, când m-am întors și am ajuns aici, am simțit foarte clar că aici e acasă.
Dar în vacanțe, unde călătoriți?
Australia e foarte mare și avem foarte multe de văzut aici. Au fost niște ani în care am muncit foarte mult, să construim, să strângem bani pentru casă, și în perioada asta nu prea am călătorit mai departe de două-trei ore. Nu am fost încă în sudul Australiei, nu am fost în foarte multe locuri. Am fost în Noua Zeelandă și ne-a plăcut foarte mult. În Japonia ne dorim foarte mult să ajungem.
Australia și Noua Zeelandă, în sine, merită văzute. Fauna e șocantă, flora e șocant de diferită. E un continent întreg. În Queensland, unde stăm, clima e tropicală sau subtropicală și diferențele dintre anotimpuri sunt minime. E foarte mișto să te duci la Melbourne toamna sau primăvara, pentru că e o climă ca la noi, în România. A fost super emoționant pentru mine când am ajuns acolo și am văzut frunzele ruginii. Mi-am dat seama cât de dor îmi e de toamnă, de exemplu, o chestie la care nu mă gândisem. E foarte fain să poți să experimentezi anotimpuri sau clime complet diferite în interiorul aceluiași spațiu, la câteva ore de mers cu avionul.
