Momentul ecografiei de după primul trimestru de sarcină vine cu multe emoții. Pe lângă toate celelalte informații medicale, părinții așteaptă nerăbdători și răspunsul la întrebarea: „E fetiță sau băiețel?”. Odată promit răspunsul acesta, totul pare să capete un alt ritm. Se fac liste cu nume, se cumpără primele seturi de hăinuțe, se aleg pătuțul, landoul și culoarea pereților. Părinții își alintă deja bebelușul și îi spun pe nume. Își imaginează viața pe care o vor avea împreună, de la primii pași la prima bicicletă, și se întreabă cum va arăta, ce îi va plăcea și cu cine va semăna copilul lor.
Psihologul clinician Andreea-Silvia Drăgan, viitoare mamă aflată în ultimul trimestru de sarcină, a ales, împreună cu partenerul său, să nu afle răspunsul acestor întrebări până la naștere. Alegerea lor i-a surprins, și pe medici, și pe cei din jur. Este o decizie destul de rar întâlnită, într-o lume în care aproape fiecare etapă a sarcinii poate fi aflată, planificată și relatată în social media. Am vorbit cu Andreea, atât din perspectiva de părinte, cât și din cea de psiholog, despre atașamentul prenatal, nevoia de control în fața imprevizibilului, despre „copilul imaginat”, de care părinții se simt aproape, încă dinainte de a-l cunoaște. Cât despre decizia de a de lăsa surprinși în ziua în care își vor ține în brațe pentru prima dată copilul, aceasta mărturisește că și-a dorit ca aceste două momente – prima întâlnire și primul răspuns – să rămână împreună.
„Mi-am dorit ca el să fie mai întâi copilul nostru”
Andreea se gândise la această variantă încă înainte de a rămâne însărcinată și a deschis această discuție cu partenerul său. Sarcina nu le-a schimbat decizia, din contra. „Simțeam că nu aș vrea să-l definim înainte de a-l cunoaște cu adevărat și nici să-l încadrăm, încă dinainte de a veni pe lume, în categorii precum «roz» sau «albastru», cu toate așteptările și stereotipurile care vin, uneori fără să ne dăm seama, odată cu acestea. Mi-am dorit ca, în mintea noastră, el să fie mai întâi copilul nostru, nu un băiețel sau o fetiță asupra căruia, inevitabil, începem să proiectăm anumite imagini, trăsături sau așteptări. Pe măsură ce sarcina a evoluat, această convingere a devenit și mai puternică. Ne-am dorit enorm acest copil, iar în primele luni singurul lucru care conta cu adevărat era să știm că este sănătos, că se dezvoltă bine și că îl vom putea aduce pe lume”.
Cei doi le-au spus medicilor încă de la început că nu vor să afle sexul copilului. Dorința le-a fost respectată chiar și în timpul morfologiilor fetale, când cadrele medicale au avut grijă să nu le ofere accidental vreun indiciu, chiar dacă s-au arătat surprinse de decizia lor. Medicii le-au mărturisit că asemenea decizii sunt destul de rare în ziua de astăzi.„De fiecare dată când mergeam la ecografie, atenția noastră era îndreptată către cu totul altceva: să îl vedem, să aflăm că evoluează frumos, că este sănătos, că este puternic și că fiecare etapă a dezvoltării lui decurge așa cum trebuie. Acestea erau veștile pe care le așteptam cu adevărat”.
Din perspectivă psihologică, Andreea nu descrie așteptarea ca pe un efort sau ca pe un exercițiu de voință, ci ca pe o alegere firească ce corespunde valorilor familiei sale. Nu s-au simțit ispitiți nici de faptul că, la ecografie, răspunsul putea foarte ușor să vină de pe ecran: „Atunci când o decizie este în acord cu valorile tale, nu mai este nevoie să lupți permanent cu tentația. Nu simțeam că ne abținem de la ceva, ci că protejăm o experiență pe care ne doream să o trăim până la capăt. Pentru noi, adevărata emoție nu era să aflăm răspunsul cu câteva luni mai devreme, ci să-l descoperim în momentul în care ne vom întâlni pentru prima dată cu copilul nostru”.
Curiozitatea celor din jur
Dacă cei doi părinți au rămas neclintiți în decizia lor, rudele și oamenii din jur au încercat „să umple” cumva lipsa acestei informații. Aproape fiecare conversație despre sarcină ajungea la aceeași întrebare „dar ce o să fie?”, spune Andreea. „Reacțiile sunt aproape întotdeauna de uimire. Prima întrebare este: «Cum puteți să rezistați?» sau «Eu n-aș avea răbdare nici două zile!». Apoi încep inevitabil teoriile și previziunile: după forma burții, după pofte, după bătăile inimii, după cum «arată sarcina». Mi se pare amuzant că, atunci când alegi să nu afli, foarte mulți oameni simt nevoia să ghicească în locul tău”.
Andreea spune că n-a simțit niciodată că trebuie să își apere decizia. „Nu cred că există un mod corect sau greșit de a trăi sarcina”, spune ea, ci doar alegeri „în funcție de valorile și nevoile fiecărui cuplu”.
Privind reacțiile celor din jur din perspectivă psihologică, Andreea spune că întrebările rudelor nu vin neapărat din dorința de a încălca intimitatea părinților, ci pentru că informația legată de sexul copilului le permite să înceapă propria relație imaginară cu bebelușul și să își găsească locul în povestea familiei care se extinde.
„Mintea noastră caută răspunsuri și încearcă permanent să reducă incertitudinea. Atunci când apare un «nu știm», apare și nevoia de a completa golul. În plus, odată ce aflăm că este băiat sau fată, începem imediat să construim o poveste: alegem haine, ne imaginăm cum va arăta, cu cine va semăna, cum îi va fi personalitatea. Este modul nostru firesc de a ne conecta cu ceea ce urmează. Pentru familie și prieteni, copilul nu este doar al părinților, ci devine parte din povestea întregii familii”.
Ce alegem să păstrăm numai pentru noi
Petrecerile de tip „gender reveal” au transformat aflarea sexului copilului într-un eveniment care poate fi pregătit, filmat și împărtășit cu sute sau mii de oameni. Pentru Andreea și partenerul ei, momentul are o altă semnificație. Vor ca răspunsul să vină odată cu prima întâlnire cu bebelușul și să rămână, cel puțin la început, doar al lor.
„Trăim într-o perioadă în care aproape orice moment important ajunge foarte repede în spațiul public. Uneori avem impresia că, dacă nu împărtășim imediat o veste, parcă ea nu este completă. Eu am simțit exact contrariul. Cu cât am păstrat mai mult această surpriză între noi doi și copilul nostru, cu atât a devenit mai prețioasă. Mi-am dorit ca primul moment în care vom afla dacă este băiat sau fată să nu fie despre fotografii, filmări sau reacțiile celor din jur, ci despre noi. Despre clipa în care ne vom privi copilul pentru prima dată și vom descoperi, în același timp, cine este. Ca psiholog, cred că intimitatea nu înseamnă să ascunzi, ci să alegi conștient ce experiențe vrei să rămână doar ale tale. Unele emoții cresc atunci când sunt împărtășite cu ceilalți, iar altele capătă și mai multă profunzime tocmai pentru că sunt trăite în liniște”, spune Andreea Silvia Drăgan.
„Bebelinu” își va primi numele după naștere
Fără să cunoască sexul copilului și fără să îi spună pe nume, cei doi părinți au găsit alte formule de alint și de apropiere. Îi spun simplu „bebe” sau „bebelinu”. Andreea l-a poreclit și „viermișor”, pentru că se mișcă foarte mult. S-au gândit la nume, dar nu au luat încă o decizie. „Ne dorim ca alegerea finală să vină după prima întâlnire. Îmi place să cred că atunci când îl vom vedea, vom simți pur și simplu cine este. Poate sună romantic, dar pentru noi această întâlnire merită să rămână complet nouă, fără ca imaginea copilului să fie deja construită înainte de a exista în realitate”.
Din punct de vedere psihologic, numele ales de părinți poate susține apropierea de bebeluș, dar nu doar acesta creează legătura. Atașamentul prenatal se formează prin felul în care părinții se gândesc la copil, îl includ în planurile lor, îi urmăresc dezvoltarea și încep să îi facă loc în viața de familie.
„Pentru unii părinți, alegerea numelui sau aflarea sexului poate intensifica această apropiere și este firesc să fie așa. Pentru noi, legătura s-a construit diferit. Fiecare ecografie, fiecare bătaie a inimii pe care am ascultat-o și fiecare mișcare pe care am simțit-o au fost suficiente pentru a-l simți aproape. Nu am avut impresia că lipsește ceva. Până la urmă, relația cu un copil nu începe atunci când îi știm numele sau sexul, ci atunci când îi facem loc în viața și în inima noastră”, mărturisește ea.
A ști mai multe nu înseamnă întotdeauna a fi pregătit
Pentru numeroși părinți, aflarea sexului copilului dă o formă mai concretă lunilor de așteptare. Aleg numele, cumpără hăinuțe și pregătesc „cuibul” pentru venirea bebelușului. Andreea spune că toate acestea pot avea un rol emoțional important și nu ar trebui minimalizate. Aceste acțiuni pot deveni problematice doar dacă părinții ajung să creadă că planificarea în detaliu și amenajarea completă a camerei bebelușului îi pot pentru tot ceea ce va urma.
„Realitatea este că niciun părinte nu poate fi pregătit în totalitate pentru întâlnirea cu propriul copil. Copiii vin cu propriul temperament, cu propriile nevoi și cu propria personalitate, iar rolul nostru este să îi descoperim și să ne adaptăm lor, nu invers. Consider că adevărata pregătire pentru rolul de părinte nu stă în culoarea pereților sau în hainele pe care le cumpărăm, ci în disponibilitatea noastră de a fi flexibili, de a tolera necunoscutul și de a construi o relație cu copilul real, nu doar cu imaginea pe care ne-am făcut-o despre el”.
Ca viitoare mamă, dar și ca psiholog, Andreea vorbește despre provocările fiecărui părinte atunci când vine vorba despre ideea de „control”: „Întâlnesc frecvent oameni care încearcă să reducă anxietatea prin acumularea de informații. Uneori funcționează, alteori oferă doar impresia că avem mai mult control decât avem în realitate. Pentru mine, această experiență a însemnat să fac loc încrederii. Să accept că unele răspunsuri vin atunci când este timpul lor și că nu fiecare necunoscut trebuie rezolvat imediat”.
- CITEȘTE ȘI: „Fata lui tata”. Cum modelează tații stima de sine, respectul și siguranța emoțională a fiicelor lor
După ce afli dacă e fată sau băiat se țese o poveste
„În momentul în care aflăm sexul copilului, nu primim doar o informație. Pentru mulți părinți, acel moment devine începutul unei noi reprezentări mentale a copilului”, spune Andreea. „Dintr-odată, relația capătă o altă formă: începem să ne imaginăm momente împreună, să proiectăm experiențe și să facem legături cu propria noastră viață. O mamă își poate aminti propria copilărie și poate visa la o relație asemănătoare cu fiica ei. Un tată își poate imagina cum își va învăța băiatul să meargă pe bicicletă sau cum vor împărtăși anumite pasiuni”.
Aceste preferințe nu sunt greșite și nici nu trebuie judecate, este de părere psihologul. Ele spun, de multe ori, o poveste despre noi, nu despre copil. „Cu cât devenim mai conștienți de aceste așteptări, cu atât îi oferim copilului mai multă libertate să fie el însuși, nu versiunea pe care ne-am imaginat-o înainte de a se naște”.
Anumite „etichete” pot fi perpetuate în familie la adresa copilului, chiar înainte ca acesta să se nască. De exemplu, pentru că bebelușul Andreei este foarte activ, la ecografii s-a spus în glumă că „nu stă locului” sau că „le dă de lucru”. În alte cazuri copiii sunt numiți „rușinoși”, „agitați” ori „încăpățânați”, în funcție de felul în care se mișcă pe durata consultului medical. „Sunt comentarii simpatice, care destind atmosfera și fac consultația mai relaxată. Totuși, astfel de etichete pot prinde rădăcini surprinzător de repede. O observație făcută într-un context punctual poate deveni, fără intenție, o caracteristică pe care părinții încep să o repete și să o integreze în povestea copilului. Câteva minute petrecute la o ecografie nu pot spune cine va deveni acel copil”.
Copilul imaginat și copilul real
În psihologie, „copilul imaginat” este reprezentarea pe care părinții o construiesc încă din timpul sarcinii. Îl văd într-un anumit fel, îi atribuie un temperament, își proiectează relația cu el și uneori îi scriu, fără să-și dea seama, o parte din viitor. Acest proces este firesc și îi ajută să se pregătească emoțional pentru rolul de părinte. Însă după naștere are loc întâlnirea cu un copil care poate avea alte ritmuri, nevoi și trăsături decât cele anticipate.
„Uneori această diferență surprinde, alteori poate aduce chiar o ușoară dezamăgire, dar este și momentul în care începe relația autentică. Rolul părintelui este să lase, treptat, loc copilului real și să renunțe la imaginea construită înainte. Cu cât această tranziție este mai firească, cu atât relația devine mai autentică și mai profundă”, spune psihologul Andreea Silvia Drăgan.
Diferența dintre dorință și realitate poate apărea și înainte de naștere. Cercetătorii îi spun „gender disappointment”, acea dezamăgire pe care părinții o resimt când află că vor avea un băiat, deși își doriseră o fată, sau invers. Din perspectiva psihologului, asemenea emoții trebuie înțelese fără judecată. De cele mai multe ori sunt trecătoare și e nevoie ca părintele să se desprindă, treptat, de imaginea afectivă construită până atunci.
„Există însă și situații în care dezamăgirea este intensă și persistă. În astfel de cazuri este important ca părinții să poată vorbi deschis despre ceea ce simt, fără teamă că vor fi judecați. Emoțiile recunoscute și înțelese pot fi integrate. Cele ascunse tind să rămână active și să influențeze relația cu copilul”.
„Prima întâlnire și primul răspuns”
Am întrebat-o pe Andreea Silvia Drăgan cum își imaginează momentul în care va face cunoștință cu bebelușul și ce își dorește să păstreze din acest moment-surpriză. „Îmi imaginez o emoție pe care nu o voi putea compara cu nimic din ceea ce am trăit până acum”, spune ea. „Nu mă gândesc atât la momentul în care voi auzi «este băiat» sau «este fată» , ci la clipa în care îmi voi vedea copilul pentru prima dată. Mi-am dorit ca aceste două momente să rămână împreună: prima întâlnire și primul răspuns. Simt că astfel totul capătă mai mult sens”, mărturisește aceasta.
În viziunea celor doi părinți, într-o lume în care aproape orice poate fi aflat imediat, alegerea lor de a aștepta face ca această întâlnire să fie și mai valoroasă. Indiferent că medici vor anunța, la naștere, o fetiță sau un băiețel, primul său gând va fi același, spune Andreea: „Acesta este copilul nostru. Te-am așteptat cu toată inima!”.
