Alina s-a născut în România, dar este cetățean american cu acte în regulă de mai bine de 10 ani. Este căsătorită cu James, american născut și crescut in State, și au împreună un copil. Cei doi s-au cunoscut în România, atunci când James a venit ca voluntar pentru o cauză umanitară. Au plecat în SUA pentru că și-au dorit o viață împreună, iar Minnesota, dincolo de iernile geroase, este, pentru cei doi, un stat „cald” și primitor, democrat, cu oameni cu vederi liberale, în care toată lumea- indiferent de rasă ori etnie e bine primită. Însă, ceea ce trăiește Alina azi acolo, îi aduce aminte mai degrabă de comunismul din România. Politicile administrației Trump și prezența masivă a agenților ICE terorizează populația (și mai ales imigranții), iar asta o face să stea în permanență cu frica în sân și cu pașaportul în buzunar. Nu-și permite să fie luată în vizor și nici „săltată” de ICE: copilul ei, diagnosticat cu autism, e dependent de prezența și sprijinul mamei.
Cei doi soți, cărora din motive de siguranță le-am schimbat numele, au acceptat să ne ofere acest interviu după ce au dezbătut în familie timp de câteva zile propunerea. În cele din urmă, au concluzionat: „Dacă noi nu vorbim, dacă nimeni nu vorbește, atunci cum să se afle adevărul?”.
În Minnesota, sunt oameni (cu statut de imigrant, și nu numai) care se tem să mai iasă din casă, părinți care nu-și mai pot duce copiii la școală sau la medic – de teama deportării. Școlile din marile orașe și-au suspendat cursurile cu prezență fizică ori și-au ajustat programul, alegând și varianta cursurilor online, pentru a-i expune cât mai puțin pe cei vulnerabili.
În acest context, comunitatea s-a mobilizat în jurul celor aflați în pericol. Familiile ajută familii. Se adună alimente, haine, produse de bază, medicamente și se livrează la ușa celor care se tem de raidurile ICE. S-au creat „rețele umanitare” pe Signal sau Whatsapp, iar oamenii învață în cine mai pot avea încredere. Cel puțin o dată pe săptămână, Alina și James ajută, cum pot, aceste rețele underground – făcând livrări, donând anumite sume de bani sau pur și simplu trimițând prăjituri făcute în casă celor care merg la proteste.
Situația descrisă de cei doi părinți este în acord cu avertismentele Danei Bucin, avocat de imigrație în SUA. Aceasta ne-a explicat situația românilor reținuți deja în centrele de detenție ICE, dar și care sunt situațiile în care anumite familii pot fi supuse riscului de deportare și ce anume pot face pentru a evita arestarea.
Totul Despre Mame: Cum ați ajuns în Statele Unite? Care e povestea familiei voastre?
Alina: Suntem căsătoriți de mai bine de 15 ani. Am locuit o vreme în Alaska, apoi în Nevada, dar copilul nostru s-a născut și a crescut aici, în Minnesota. L-am cunoscut pe soțul meu când a venit în România, ca voluntar într-un program internațional. Am stat trei ani împreună în țară, acolo ne-am și căsătorit. Între timp, am devenit cetățean american și sunt aici complet legal, nu lipsește absolut nimic din dosarul meu de cetățenie. Și totuși, de o lună, port zilnic pașaportul cu mine. Nu am făcut asta niciodată de când sunt aici!
James: Pentru că lucrurile s-au schimbat. Au făcut (administrația Trump – n.r.) deja lucruri care, până de curând, păreau imposibile. Au intrat în case fără mandat judiciar. Au luat oameni, inclusiv cetățeni americani, i-au dus în centre de detenție, și abia după aceea avocații au reușit să îi scoată: indiferent cine ești, ce culoare ai, dacă ești aici legal sau nu!
Alina: Motivul pentru care mulți români nu vorbesc despre ce se întâmplă acum în State este trauma din comunism. Pentru că atunci, dacă vorbeai, ajungeai la pârnaie. Eu port trauma asta din familie. Bunicul meu, în 1952, a fost dus în închisoare la Jilava pe motive politice, și a stat acolo doi ani și jumătate. A fost ridicat din piață pe 24 decembrie, când se ducea să cumpere bradul de Crăciun. În primul an, familia nu a știut nici măcar în ce închisoare se află. Este o chestie care a avut impact nu numai asupra lui, personal, ci și asupra soției lui (bunica mea), asupra mamei mele. Și o port și eu.
Ce se întâmplă acum în Minnesota este foarte similar. Sunt familii foarte afectate. Generații întregi vor fi afectate de trauma asta emoțională pe care cu toții o trăim. Nu m-am gândit niciodată că o să trăiesc aici, în SUA, lucruri care seamănă atât de mult cu ce se întâmpla în România acum 70 de ani. Este ireal!
Locuiți în oraș sau într-o comunitate mai mică?
Alina: Locuim în zona metropolitană a celor două orașe gemene (Twin Cities – Minneapolis și St. Paul – n.r.). Vedem agenți ICE foarte aproape de serviciu și au fost incidente la câteva minute de casa noastră la sfârșitul lui decembrie. Comunitatea a protestat, a ieșit în stradă. Sunt oameni care ies la protest în fiecare sâmbătă, de la ora 13:00 la 15:00.
James: Chiar dacă nu locuim în Minneapolis, vedem sau auzim tot felul de întâmplări legate de ICE. Însă în oraș vezi agenți tot timpul. Putem vorbi, la propriu, despre „ocupație”. Sunt cartiere unde agenții sunt permanent. Nici nu poți să ieși afară cu câinele, că dai nas în nas cu agenții.
Mai ales în cartierele cu imigranți „de culoare”?
James: Da, în cartierele cu populație latino, în cartierele cu imigranți din Somalia, în zonele mai sărace, unde sunt imigranți, minoritari. Unde sunt black and brown people, acolo merg prima dată. Este mult rasism în aceste acțiuni.
Am înțeles că te pot opri, chiar și în trafic, fără să fi greșit cu ceva. Și dacă aud că ai accent…
James: Da, e clar că există profiling, inclusiv după accent. Te pot opri în trafic. S-a întâmplat să încerce să aresteze chiar și oameni ai legii, polițiști locali care nu erau în timpul serviciului. Pentru că erau „de culoare”. Te trag pe dreapta și – dacă ai noroc – îți cer să dovedești că ești aici legal. Dacă n-ai noroc, chiar dacă ai acte, chiar dacă ai pașaportul la tine, nu contează! Oamenii sunt „săltați” pur și simplu. Dacă ești imigrant alb și nu faci „zgomot” ai șanse mai mari să nu fii vizat. Dar nu există siguranță reală. Probabil că după ce termină cu cei vizibil imigranți, vor trece la celelalte categorii. Pentru că trebuie „să salte” pe cineva.
Alina: Au o cotă zilnică de oameni care trebuie luați, închiși, deportați. E un sistem foarte ciudat, și ilegal, după părerea mea.
S-a declarat public această cotă?
Alina: Nu e neapărat ceva explicit, din câte știu. Dar e posibil să fi declarat chiar ei această cotă.
James: Și, oricum, nu mai poți avea încredere în nimic din ce spune această administrație în mod oficial. E ca și când cineva stă în fața ta și e clar că are părul blond, iar ei vor spune că e brunet, iar tu ești un mincinos.
Alina: Au ridicat rasismul, homofobia la nivel de politică națională. Pentru că președintele țării este așa. Și asta a făcut ca, oameni care înainte poate erau mai rezervați în aceste vederi rasiste sau xenofobe, acum se simt foarte liberi să se exprime exact așa cum simt. Pentru că au un model la cel mai înalt nivel.
James: Dincolo de persoana lui Trump, Congresul, și mai ales Curtea Supremă, nu fac ceea ce ar trebui să facă, să oprească toate astea. Ele ar fi trebuit să funcționeze ca mecanisme de control. Sunt judecători care reușesc să se opună, la nivel federal, dar când ajung la Curtea Supremă… acolo sunt judecători numiți politic. Nu mai vorbim despre cinste sau echilibru.
Ca american get-beget, cum simțiți că privește societatea americană acum imigranții? S-au schimbat lucrurile în ultima vreme?
James: Nu, nu aș zice că s-a schimbat. Sunt multe nuanțe. Cred că mult timp ne-am păcălit singuri că am rezolvat problema rasismului, că s-a terminat, că putem merge mai departe. Dar rasismul a existat întotdeauna și nu a fost eradicat niciodată. Doar că oamenii au găsit feluri, mai ales prin social media, să se simtă mai confortabil să spună ce gândesc, să iasă din umbră.
Oamenii și-au dorit o societate tolerantă. Dar aici e paradoxul toleranței. Nu poți avea o societate tolerantă dacă tolerezi intoleranța. Nu poți permite oamenilor cu rea-credință să folosească această libertate pentru a împinge o agendă intolerantă, care urmărește să excludă alți oameni. Asta nu poate fi tolerat. Nu ne-am învățat lecția! Și asta a degenerat până în punctul în care suntem acum.
Sunt încă prea mulți oameni care cred că trebuie să facem loc unei politici „white supremacy”. Acum vreo lună, un agitator a încercat să mărșăluiască în Minnesota și să încingă spiritele. Cred că a adunat doar vreo 15 oameni în jurul lui. Însă au venit sute de contra-protestatari. Erau -9 grade Celsius, iar oamenii aruncau în ei cu baloane cu apă pentru că nu voiau să aibă nimic de-a face cu aceștia.
Minnesota este un stat care, istoric vorbind, nu acceptă astfel de politici. Mai ales în Twin Cities (Minneapolis și St. Paul – n.r.). De-a lungul istoriei, am respins fasciștii. Dacă vin aici și încearcă să pretindă că au dreptul să vorbească, nu îi lăsăm, îi împingem afară din comunitate. Și cred că asta e important într-o societate civilă.
Alina: Sigur, da, există și oameni care au fost și vor rămâne rasiști și xenofobi. Dar foarte mulți oameni care nu sunt așa. În Minnesota, cel puțin, sunt foarte mulți liberali, oameni foarte deschiși la minte. Iar oamenii aceștia au început să creeze o comunitate. Spiritul civic, despre care vorbeam mai devreme, este foarte real. Am putea spune că este o comunitate underground. Oamenii adună mâncare, alimente, unii merg la familiile care nu pot ieși din casă, pentru că le e frică să nu fie luați de ICE.
Ne ajutăm foarte mult unii pe alții. Acum mai mult decât oricând. Sincer, simt că aparțin mai mult decât oricând acestei comunități. Sunt mult mai deschiși. Dacă înainte aș fi putut avea dubii și puteam să mă întreb „unde e acasă”, acum știu sigur că acasă e aici! Parcă e altfel modul în care oamenii mă privesc. Sunt oameni care mi-au devenit prieteni, care au enorm de multă înțelegere și compasiune. Simți, efectiv, dragostea de aproape, de vecin. Asta se întâmplă acum în Minnesota.
Dar în comunitatea românească cum stau lucrurile?
Alina: În comunitatea românească, lucrurile sunt foarte divizate. Și nu mă refer la cea din Minnesota, ci în general, la românii din Statele Unite. Sunt în mai multe grupuri de Facebook, de genul „Romanians in USA”, și ce se vede acolo este șocant: mai republicani și mai extremiști decât oamenii din grupurile acelea eu nu am întâlnit. Și sunt români!
Am văzut într-unul dintre grupurile astea oameni (erau din alte state, prin Florida sunt foarte mulți!) cineva a pus o întrebare simplă: dacă ar fi azi alegeri, între Trump și Obama, pe cine ați vota? 99% au spus Trump! Pentru mine, asta înseamnă o disonanță cognitivă foarte mare. Dar pe de altă parte, cred că este vorba și de familiaritatea abuzului: „Am mai auzit asta, discursul ăsta, am mai fost în situația asta!”. „Deși am venit aici să fiu liber, totuși mă duc înapoi”. Emoțional vorbind, este mecanismul victimă–abuzator. E un fel de „sindrom Stockholm”. Oamenii sunt cumva la extreme: ai grupurile care spun: „Doamne, Trump e extraordinar!”. Și alte grupuri care spun: „Trump e un idiot”. Și vezi exact aceeași divizare și în România.
James: Cumva, ideea e că, dacă ești de partea puterii, ești mai în siguranță decât dacă ești împotrivă. Mai ales dacă faci parte dintr-un grup care poate fi identificat ca minoritar, atunci nu vrei să fii văzut ca „minoritarul rău”. Rămâi „under the radar”. Nu încerci să ieși. Nu atragi atenția asupra ta.
Dumneavoastră mergeți la proteste?
Alina: Eu nu am mai participat. Sincer, n-am mai fost la proteste din primăvara anului trecut, când a fost protestul pentru drepturile femeilor. Acum mi-e frică. Nu ne putem permite să fiu luată printr-un raid de către ICE, chiar dacă sunt aici complet legal. Pentru că băiatul nostru are foarte mare nevoie de mine. Este foarte dependent de mine. De noi amândoi, de fapt.
James: În acest moment nu suntem „pe față” la proteste. Dar asta nu înseamnă că nu facem nimic: susținem organizațiile, donăm bani unde putem. Colaborăm cu grupuri foarte bine organizate, dar care nu sunt publice. Comunicarea se face prin Signal, ca să fie totul cât mai ascuns. Și cel puțin o dată pe săptămână mergem să ducem mâncare familiilor care au nevoie. Mergem la familii care nu pot ieși din casă, pentru că există un risc foarte mare să fie luați din mijlocul străzii. Sunt oameni care nu pot să iasă pe stradă, nu pot să-și ducă copiii la școală. Ne preocupăm și încercăm să ajutăm cât mai mult familiile care au copii cu dizabilități.
Sunt cartiere în care părinților le e teamă să trimită copiii la școală, să meargă la spital, oriunde ar avea nevoie?
Alina: Da, este exact așa este. Sunt școli din Minneapolis și din St. Paul care s-au închis și fac cursuri online. Altele dau posibilitatea copiilor din familii vulnerabile să facă școală virtual.
James: Toate școlile publice din Minneapolis și St. Paul au fost afectate. Au dat instrucțiuni șoferilor de autobuze școlare să nu deschidă ușile dacă ICE încearcă să urce în autobuz, și să anunțe imediat școala. Este un risc real.
Alina: Sunt foarte multe familii afectate. Există numeroase organizații grasroots (organizații comunitare, la nivel local – n.r.) care au trimis Guvernatorului un moratoriu în ceea ce privește raportarea absențelor școlare către serviciile sociale. Pentru că școala este obligatorie prin lege, și toți copiii trebuie să meargă la școală până la o anumită vârstă, iar părinții care nu își trimit copiii la școală pot fi raportați. Acest moratoriu cere suspendarea acestor raportări, pentru că face ca familiile aflate în pericol și mai vulnerabile. Sperăm să fie acceptat moratoriul. Sunt foarte multe organizații care au semnat cererea respectivă.
Situația seamănă foarte mult cu cea din pandemie, când copiii nu mergeau la școală. Acum nu merg de frică. Este o frică primară. Ți-e frică pentru viața ta. Sunt cazuri în care agenții folosesc copiii ca să intre în casele părinților. Iau copiii de la școală și merg cu ei acasă. Intră în autobuzele școlare. Intră în școli.
Merg și în biserici? În comunitatea de reunită în jurul bisericii?
James: Da. Nu mai au respect pentru absolut nimic. Sunt peste tot.
Alina: Am la serviciu o colegă, o femeie de culoare cu copii, care nici nu mai știu cât timp nu a ieșit din casă pentru că trăiește chiar în zona respectivă. Ea a locuit chiar în cartierul unde a fost împușcat Alex Pretti, așa că erau foarte mulți agenți concentrați în acea zonă. A trebuit să fugă din acea casă și să stea temporar în altă parte, într-un alt orășel. Ca să înțelegeți situația, trebuie să știți că rata femeilor care nasc acasă a crescut foarte mult pentru că le este teamă să meargă la spitale. Pe de altă parte, polițiile locale au pus anunțuri: „să nu vă fie frică să sunați dacă aveți o urgență, pentru că nu vă cerem actele de imigrare”. Și sunt acolo să ajute.
Cum resimțiți în familie teama asta colectivă?
Alina: Pentru părinții cu copii cu dizabilități este și mai complicat. În cazul copiilor cu autism vorbim și despre ideea de „perceived unsafety” – despre cum percep ei nesiguranța în jur. Creierul lor este în stare constantă de alertă. În cazul copilului nostru, mai ales când vine vorba de școală, e ca și când l-ar urmări un urs. E permanent în alertă. Și asta nu îi permite creierului să se concentreze pe învățare.
Noi am lucrat cu el anul trecut foarte mult pe tema asta, pentru că a avut foarte multă traumă legată de școală. Școala de stat la care a fost până anul trecut nu a fost deloc potrivită pentru el. Acum suntem la o școală superbă, cu o echipă foarte bună, care îl sprijină în ceea ce are nevoie. Am depus mari eforturi ca el să poată percepe stabilitate, calm.
Iar acum, cu toată situația din Minnesota, și eu trebuie să încerc să fiu foarte calmă. Nu să mă prefac. Efectiv să fiu calmă! Pentru că el preia emoțiile și nu știe ce să facă cu ele. Am început să alerg. Săptămâna trecută am adăugat alergatul pe bandă la rutina zilnică. Trebuie să alerg 3 mile pe zi ca să pot să fiu „self regulated” (reglată emoțional – n.r.). Ca părinte și caregiver (îngrijitor) al unui copil cu dizabilități, trebuie să faci lucruri suplimentare ca să îl ajuți să se simtă în siguranță. E dublu efortul.
James: Și asta într-o zi normală! Gândiți-vă cum pot să facă asta oamenii care au copii cu dizabilități și care nu pot ieși din casă. Care trăiesc cu frica că poate veni oricând cineva să dea jos ușa și să îi scoată din casă!
Mai putem vorbi despre ideea de siguranță publică?
James: Prezența ICE distruge tocmai sentimentul de siguranță publică. Nu mai știi în cine poți avea încredere. Orașul nostru, care era un oraș sigur, a devenit un haos. Nu au crescut siguranța publică. Au scăzut-o! Dacă te uiți la statistici, principalii autori ai violențelor sunt agenții de imigrare care umblă cu măști, fără niciun fel de legitimații sau o modalitate clară de identificare.
Alina: Și nu știu dacă ați văzut cazul doamnei Aliya Rahman, care are are autism și a fost „săltată” brutal de ICE. A și a avut o audiere publică în care a vorbit despre ce s-a întâmplat. Ea vorbește foarte bine despre experiența autismului și despre faptul că oamenii ăștia, agenții ICE, nu au niciun fel de pregătire, nu știu cum să se comporte cu persoane cu dizabilități! Și nu numai.
Pentru mine a fost important faptul că experiența Aliya-ei a fost făcută public, pentru că tot ce s-a întâmplat în cazul ei a fost ilegal. Există niște legi: „The Americans with Disabilities Act”, care are peste 30 de ani, sau „Individuals with Disabilities Education Act”, care are peste 50 de ani! Sunt legi clare care sprijină copiii și adulții cu dizabilități, iar oamenii ăștia (agenții ICE, n.r.) le încalcă drepturile. Și asta e foarte grav.
Ce se întâmplă în comunitate, cum se ajută familiile între ele?
Alina: Ajutorul ăsta se întâmplă de la părinte la părinte, dar este facilitat de anumite organizații. Sunt organizații care adună donații și le livrează. E foarte coordonată toată chestia asta și se încearcă să nu se dezvăluie nume sau locații…
James: Întrajutorarea se întâmplă la nivel de comunitate, e foarte descentralizat, la nivel de cartier. Noi lucrăm direct cu cineva cu care ne cunoșteam de mult și avem încredere. Nu e nimic organizat oficial. Primim, de exemplu, liste de cumpărături pentru o familie. Nu se oferă nume și alte detalii. Mă pot duce eu singur acolo să livrez, ca să fie sigură persoana respectivă că nu îi expunem la riscuri.
Alina: Sunt, sau pot fi, și agenți ICE infiltrați în aceste grupuri. Nu pot să dau foarte multe detalii, pentru că nu vreau să spun prea mult și pe urmă să intre cineva pe fir… Ce pot să vă spun este faptul că vorbim despre o comunitate foarte implicată. De exemplu, la nivel local, în orășelul în care stăm noi, un magazin cu haine de copii s-a transformat într-o locație pentru donații. Și oamenii merg acolo, donează lucruri, cumpără. Apoi, de acolo sunt livrate către alte familii. Dar toate aceste discuții se întâmplă prin Signal sau Whatsapp.
Problema e că acum câteva săptămâni șeful FBI-ului a declarat că vor să facă o investigație în ceea ce privește aplicația Signal, să determine cine au fost cei care au anunțat pe grupuri locațiile agenților ICE și în ce măsură au pus agenții ICE în pericol. Este cumplită chestia asta! Ajungi să îți fie frică și de umbra ta. Te temi că poți fi luat. Și nu contează ce culoare ai, nu contează cât de bine vorbești engleză sau ce statut ai, dacă ești legal sau nu. Oricine poate să fie luat. Oricine.
James: Scopul lor este să provoace frică. Să facă în așa fel încât oameni ca noi să nu mai facă nimic, să nu mai ajute, să lase lucrurile să se întâmple cum vor ei. Dar oamenii nu se opresc. Pentru că oamenii știu ce este corect și ce nu.
Cum se descurcă (emoțional) părinții din Minnesota?
Alina: Eu am organizat de curând niște evenimente pentru serviciu, iar unul dintre invitați mi-a scris imediat după încheierea acestuia că era pe punctul de a pleca din timpul pannel-ului. Fiica sa era la o competiție de debate, la școală, iar ICE a intrat peste copii în timpul evenimentului. Era seară, în jur de ora șapte, la un eveniment extracurricular al școlii. Vă dați seama? Dacă soțul ei nu putea să meargă să o ia pe fiica lor, ar fi trebuit să meargă ea. Era vizibil șocată. Vă imaginați cum s-a simțit.
Și o altă invitată, imigrant de culoare, care inițial îmi confirmase participarea ca speaker, mi-a scris că nu mai poate participa și că, din punct de vedere emoțional, tot ce mai poate face în aceste zile este să stea acasă și să aibă grijă de copiii săi. Sunt lucruri care nu mi-aș fi închipuit niciodată că se vor întâmpla aici.
Cum sunt ajutați copiii să gestioneze situația? Ce pot face, concret, părinții?
Alina: Vă puteți uita la tot ceea ce face NAMI Minnesota (National Mental Health Organization). Au foarte multe materiale despre cum poți să gestionezi situația atunci când ai copii, cum să vorbești copiilor despre ICE.
Pentru mine este foarte importantă ideea asta de reziliență, abilitatea de a merge mai departe, cu ajutorul comunității. Și, acum mai mult decât oricând, e foarte importantă ideea de „self care” – să ai grijă de tine ca și părinte. Să îți pui ție masca de oxigen mai întâi, ca să poți să ai grijă de altcineva. Cred că în aceste momente e imperios necesar să ai grijă de tine ca și „caretaker” (îngrijitor – n.r.), ca părinte, ca să poți avea grijă de copiii tăi – indiferent dacă sunt sau nu copii cu dizabilități.
E important în perioada asta, ca părinte, să realizezi că trăiești o experiență traumatizantă, dacă așa o percepi, și să poți să găsești lucrurile care te alină cât de cât și care îți dau sentimentul ăla de siguranță pe care tu ți-o poți crea. Contează felul în care tu ai grijă de tine ca să poți să fii alături de copilul tău. Și sunt foarte multe modalități prin care un părinte poate să facă chestia asta. Doar că trebuie să găsești ceea ce funcționează pentru tine.
De exemplu, pentru mine, ca mamă, a fost foarte important să știu că pot să contribui și că pot să ajut o mamă din comunitate care nu poate să iasă afară din casă, pentru că i e frică să fie luată de ICE. Are un copil cu cu dizabilități și copilul respectiv are mare nevoie de ea. Sau să ajut familii cu situații similare. Să sun o prietenă sau să mă întâlnesc cu prietene și să ne sprijinim sau să ne ascultăm unele pe altele. Pentru că apoi știu că mă pot întoarce la viața de familie și pot să fiu prezentă 100%, fără să mă gândesc o se întâmplă niște chestii oribile în jurul meu.
V-ați gândit vreodată, când ați plecat în State, că ajungeți să regretați că ați plecat din România?
Alina: Eu n-am plecat din România de nevoie. Am plecat pentru că m-am căsătorit. Sunt mulți oameni care au plecat din România în timpul comunismului, de nevoie. Eu nu regret că am plecat, simt că am crescut ca ființă umană datorită faptului că pot să ajut în situația asta cumplită. În loc să îmi fie super-teamă, îl am pe soțul meu lângă mine, care mă încurajează și îmi spune că trebuie să facem ceva. Credeți-mă, nu v-am răspuns la mesaj de frică (la propunerea de interviu – n.r.). Mi-a fost, pur și simplu, frică. Noi am tot vorbit, de când mi-ați scris, pe tema asta. Mi-a spus soțul: „Dacă noi nu vorbim, dacă nimeni nu vorbește, atunci cum să se afle adevărul?”.
Cred că e un moment în care poți să crești ca om sau poți să te lași doborât la pământ. Și, pentru mine, puterea de a merge înainte înseamnă să aduni comunitatea în jurul tău, înseamnă să faci lucruri care sunt bune pentru tine din punct de vedere emoțional, să reușești să sprijini oamenii din jurul tău. Sincer, am multe zile în care sunt la pământ, dar în zilele respective eu pun mâna pe telefon și sun o altă prietenă care poate că e în aceeași situație. Ideea de comunitate e absolut esențială, pentru că vorbim despre durere colectivă. Așa a fost și în timpul comunismului.
E un fel de „numitor comun” rău care unește oamenii.
Alina: Exact. Acum ai oportunitatea solidarității, să lupți împotriva unei chestii rele. Dar trebuie spus că, pentru foarte mulți oameni, tot ce se întâmplă acum e foarte normal (dacă vă vine să credeți!). Este o situație care mie mi se pare absolut revoltătoare, dar sunt foarte mulți oameni în America astăzi care sprijină ceea ce se întâmplă… sprijină uciderea unor oameni. Dar sunt, din fericire, și foarte mulți care resping aceste abuzuri, oameni, ca noi, aflați în situații similare cu ale noastre.
V-ați gândit să plecați din Minnesota?
James: În primul rând, noi am ales în mod deliberat să rămânem în Minnesota. Vremea nu e minunată, chiar sunt temperaturi foarte joase iarna, dar, din punctul de vedere al comunității și din punct de vedere politic, locul acesta este unul foarte potrivit pentru noi și familia noastră. Vorbim despre incluziune. Nu e totul perfect, dar aici era locul în care puteam să ne construim comunitatea, să ne simțim sprijiniți și să avem libertatea să facem asta.
Și tocmai pentru că Minnesota încearcă să fie un loc incluziv, această administrație a transformat acest stat într-o țintă și sunt repercusiuni. Minnesota e genul de loc în care o familie ca a noastră se simte în largul ei. Aici ne simțim acceptați, simțim că ducem o viață așa cum ne-am dorit-o. Ca american, trebuie să spun că aceasta este țara mea, cum este, în aceeași măsură, a oricui altcuiva. They don’t own this country! Ei trădează țară asta. Și cu siguranță nu o să plec din Statele Unite ca să merg altundeva.
Mai există speranță? La ce mai puteți spera zilele astea?
James: Mulți oameni se revoltă și se opun sistemului în acest moment. În asta îmi pun speranța. Nu o să stăm, pur și simplu, cu mâinile în sân. Continuăm să facem ce trebuie să facem. Deși este foarte greu.
Alina: Încercăm să ne trăim viața cât mai „normal” posibil, într-o „nouă normalitate” și având sentimentul de „comunitate”. Toată situația asta ne-a apropiat de oamenii din jurul nostru.
James: Relațiile din comunitate sunt mai puternice și au la bază dorința de a găsi noi soluții, noi modalități de a ne implica și de a ajuta (cum poate fiecare) mai mult. Prin urmare, cred că de acolo vine speranța mea – din comunitate și din oameni. Nu o să stăm inerți la tot ceea ce se întâmplă. Oricât de fără speranță poate părea situație – și asta își doresc ei să credem! – nu este totul pierdut. Ne adunăm laolaltă, ne sprijinim unii pe alții cât putem de bine, ne ajutăm să ne ridicăm și le ținem piept. Și asta se simte. Nu au reușit să ne calce în picioare. Și gândiți-vă, că dacă n-au putut să ne facă nouă asta, cum rămâne cu celelalte planuri ale lor? Pentru ei, faptul că avem aici o comunitate și spirit de incluziune și întrajutorare li se pare o vulnerabilitate. Dar se înșală!
Dacă ar fi să transmiteți ceva celor din România, ce ați vrea să știe despre situația în Minnesota acum?
James: Minneapolis și St. Paul sunt ocupate de către forțele federale și nu din motive legale, nu pentru aplicarea legii, ci din motive politice. Asta este esența pe care oamenii ar trebui să o înțeleagă. Nu este rezultatul vreunei fărădelegi sau al unei situații concrete. Motivele oferite de către administrația Trump pentru prezența ICE aici sunt pretexte și nimic din ceea ce fac acești agenți nu e menit să ajute sau să instituie legea și ordinea. Ei subminează siguranța publică și fac doar rău. Și toate astea se întâmplă în mod intenționat – din motive politice. Asta este – pe scurt – ceea ce se întâmplă, mai ales în cele două mari orașe.
Alina: Aș încuraja oamenii (și spun asta și familiei mele din România) să se informeze din sursele corecte și să fie selectivi cu ceea ce citesc, legat de ceea ce se întâmplă acum aici. E foarte ușor să cazi pradă narațiunii care se propagă acum, care nu e deloc una reală. Viața de zi cu zi e cu totul diferită față de ce este propagat în media și față de ceea ce spun autoritățile, la nivel național. Nu toate statele trec prin chestiile prin care trece Minnesota, dar statele care sunt mai mult democrate sunt supuse exact lucrurilor care se întâmplă acum în Minnesota. Situațiile sunt similare.
În plus, aș vrea să se știe că ideea de comunitate și simțul civic în aceste vremuri chiar excelează. Comunitatea este absolut fenomenală. Fenomenală! Sunt niște oameni buni, calmi și cu un suflet enorm de mare care își ajută vecinii. Eu sunt foarte, foarte impresionată de ce se întâmplă, sincer. Și mă bucur că sunt aici. Și, da, rămâne frica. Frica este foarte mare. Ăsta este adevărul. Dar oamenii nu se lasă călcați în picioare.
