M-am săturat să trăiesc cu senzația că viața mea „e pe hold”. Am obosit și să mai sper, și să mai lupt și să mai citesc titlurile ziarelor cu sufletul la gură. De câțiva ani resimt fiecare „cutremur” de pe scena politică direct în viața familiei mele. Și nu vorbesc doar despre aspectele financiare, ci și despre nesiguranță, anxietate, frustrări. De-o vreme încoace nu mai facem planuri. Spunem din ce în ce mai mult „mai vedem”. „Când mergem în vacanță?”, „Când schimbăm mobila din dormitor?”, „Când ne cumpărăm nu-știu-ce?”. Mai vedem! Am început să răspund copilului meu cu jumătăți măsură, evitând adevărul. Și mă tot bântuie acest șir interminabil de promisiuni amânate. De fiecare dată când pare că ne așezăm, că putem să respirăm și să spunem „gata, acum construim”, mai e o fractură, un război, o criză. Și o luăm de la capăt. La fel simt și azi.
Nu vreau să fac politică. Nu mă pricep să număr voturi și să calculez scenarii după moțiuni de cenzură. Vreau doar să spun cum se simte criza aici, în bucătăria mea, în planurile noastre, în viața copilului meu. Am obosit să trăiesc cu viața pe pauză. Am obosit să stau pe margine, și să am senzația că nu pot schimba nimic.
Viața pe „hold” nu e o strategie de parenting
Nu mai cumpărăm casa „anul ăsta sigur” (cum ziceam acum un an), pentru că „poate nu e momentul”. Nu mai rezervăm vacanța din timp, ca să fie mai ieftină și mai liniștită, pentru că „mai vedem cum stăm”. Nu mai spun „la anul o să fie mai bine”, pentru că nu mai am convingerea aceea din spatele cuvintelor. Spun, din ce în ce mai des, „mai vedem”.
Pentru mine, ca adult, „mai vedem” e o formă de prudență, o adaptare. Pentru copilul meu, e confuzie. E nesiguranță. E senzația că nimic nu e stabil, că nimic nu e sigur și că nici măcar părinții nu știu exact încotro merg. Nu mă întreabă despre criza economică sau politică, nu știe ce e aia inflație și nici cum arată bugetul nostru în excel.
Copilul mă întreabă dacă mai mergem la mare anul ăsta, dacă ne mai cumpărăm mașină vreodată sau dacă va putea să-și facă ziua și câți copii poate invita. Prinde din zbor îngrijorările noastre și, oricât am promite noi „că o să fie bine”, știm prea bine că, de fapt, nu mai știm sigur nimic. E o senzație care apasă, zi de zi.
Nesiguranța financiară nu e despre bani. E despre liniște
Nu suntem o familie care trăiește la limită, dar nici una care își permite să ignore realitatea. Avem rate, avem cheltuieli, avem planuri care depind de o minimă stabilitate. Și exact stabilitatea asta pare că dispare, încet, dar constant.
Dintr-o dată, fiecare decizie financiară devine o negociere cu frica. Te uiți de două ori înainte să faci un pas, amâni lucruri care înainte erau firești, te întrebi dacă e momentul pentru orice: pentru un credit, pentru o schimbare, pentru o investiție în copilul tău. Și, de multe ori, răspunsul nu mai e „da”, ci „mai bine nu acum”. Nu pentru că nu îți dorești. Ci pentru că nu mai ai încredere că planul tău va funcționa.
Și, uite-așa, începi să reduci. Nu doar cheltuieli, ci și visuri. Renunți la lucruri care nu sunt esențiale, dar care făceau viața frumoasă, mai ușoară, mai așezată. Lucrurile care vă aduceau puțină bucurie – dincolo de toate greutățile prin care trecem toți. Degeaba spun studiile că trebuie să avem grijă și de noi înșine ca să putem fi prezenți și „întregi” pentru copiii noștri. Pentru plăcerile și bucuriile noastre nu mai e loc. Nici bani, nici timp, nici spațiu mental.
Copiii noștri înțeleg cifrele, dar nu și contextul economic. Înțeleg atmosfera casei, dar nu înțeleg de ce. Îi apasă și pe ei poverile noastre, chiar dacă nu înțeleg de ce privim în gol un tabel cu cheltuieli, intrări și ieșiri, datorii.
Frica se transmite, chiar dacă nu o numești
Eu nu vorbesc despre bani sau despre crize politice în preajma copilului. Sau, cel puțin, încerc. Nu vreau să-l încarc, nu vreau să-i dau motive de teamă. Dar copiii nu au nevoie de explicații ca să înțeleagă că ceva nu e tocmai ok. Ne citesc din priviri, din ton, din tăceri. Și interiorizează – vrem nu vrem – trăirile noastre.
Se simte că sunt mai obosită și tracasată, cu mintea în altă parte, chiar dacă încerc să fiu „prezentă” cât de mult pot. Și atunci, copilul începe să pună întrebări. La care, sincer, nu prea mai am răspuns. Cel mai mult mă sperie că a înțeles cât de greu ne e, fără să i se explice asta cu subiect și predicat. Se adaptează la această stare de perpetuă nesiguranță. Învață că nu e momentul să ceară prea mult, că nu e momentul să insiste, că nu e momentul să viseze prea tare. Și asta mă doare cel mai mult. Mă lupt din răsputeri să nu îmi învăț copilul – fără să vreau – să-și ciuntească visurile, să „se micșoreze” ca să încapă în realitatea asta instabilă. Nu asta îmi doresc pentru el. Nu e normal!
Sentimentul că nu tu îți conduci viața
Nu lipsa banilor, nu lipsa planurilor, ci lipsa controlului mă ciuntește și pe mine în fiecare zi. E senzația aia pe care o simți până în plăsele, că indiferent cât muncești, cât planifici, cât încerci să fii responsabil, viața ta poate fi dată peste cap de decizii luate undeva, departe, fără tine. Că familia ta depinde de lucruri pe care nu le poți influența. Că viitorul copilului tău se joacă într-un spațiu în care tu nu ai acces. Și că, oricât ai încerca să ții lucrurile în ordine la tine acasă, se decide ceva peste capul tău.
Și atunci te întrebi, inevitabil, ce mai poți face, concret, ca părinte. Îl protejezi, îl ții aproape, îi oferi stabilitate în lucrurile mici (rutină, prezență, siguranță emoțională, iubire). Încerci să construiești un „acasă” stabil, chiar dacă lumea de afară nu mai e deloc. Dar, în același timp, începi să te gândești la planul B. Din nou. Nu pentru că vrei să pleci, nu pentru că nu îți iubești viața de aici, ci pentru că nu mai vrei să fii prins, iar și iar, în aceeași stare de așteptare. În aceeași viață trăită „pe hold”.
