O serie de materiale video publicate recent de Golazo au scos la lumină tratamentele dure la care ar fi fost supusă în copilărie gimnasta Sabrina Voinea de propria mamă și antrenoare. Înregistrările, care sunt din perioada în care Sabrina avea 8-9 ani, au stârnit reacții puternice și numeroase interpretări în spațiul public. În tot acest zgomot, rămâne însă momentul în care Sabrina a spus, cu o sinceritate pe care adulții rar o au: „Nu mai pot! Să vină cineva lângă mine!”. De acolo pornește mesajul nostru de mai jos, un braț întins către Sabrina de azi, o fată care a crescut prea repede, prea singură și prea sub presiune. Ne-am dori ca încurajările noastre să fie, pentru ea, un strop de blândețe în tot ceea ce trăiește acum.
Sunt mulți adulți care rostesc astăzi opinii despre tine, Sabrina, despre ce ai trăit și ce ai spus. Eu nu vreau să vorbesc despre tine, ci cu tine. Ca un adult care știe ce înseamnă să fii lăsat singur într-un loc în care trebuia să fii în siguranță. Scriu aceste cuvinte pentru tine, fata care va citi, zilele acestea, tot felul de interpretări, acuzații, proiecții și analize. Pentru fata care încearcă, probabil, să se agațe de sens într-un moment în care totul pare să se răstoarne. Scriu pentru că știu ce înseamnă să nu ai un adult lângă tine care să îți spună: tu n-ai greșit cu nimic! Și mai știu ceva: e în regulă să simți că în sufletul tău lucrurile se bat cap în cap. E în regulă să îți iubești mama și, în același timp, să te doară ce ai trăit. Asta nu te face un copil rău. Asta te face un copil sincer.
Nu e nevoie să revii acum asupra unor lucruri care te apasă. Nici să analizezi fiecare detaliu din ce a fost. Nu ești obligată să răspunzi la întrebări, să dai detalii, să lămurești nimic. E dreptul tău să te oprești, să respiri și să te ocupi doar de tine. Ai făcut deja ceva ce necesită o forță pe care mulți adulți nu o au: ai spus „Nu mai pot!”. Iar asta este o formă de curaj.
Vreau să îți spun asta clar, de la început: nu tu ai făcut rău. Nu tu ai provocat nimic din ce s-a întâmplat. Tu ai fost doar un copil care a încercat să facă bine. Atât. Și nu e nimic în neregulă cu tine. Reacțiile tale sunt normale pentru cineva care a dus prea mult, prea singur, prea devreme.
Ți s-a cerut prea mult, prea des, fără spațiu să respiri
Într-o situație în care mulți adulți nu au văzut, nu au înțeles sau nu au știut să intervină, tu ai fost singura care a spus adevărul: „Nu mai pot!” Ai idee câți oameni ajung la maturitate fără să aibă puterea de a rosti asta? Știi câți trăiesc ani, poate zeci de ani, în situații care îi rănesc și nu au curajul să ceară o pauză, o limită, o respirație? Tu ai făcut deja cel mai greu pas: ai recunoscut în tine o limită reală. Nu ai fost slabă, ai fost sinceră. Nu ai abandonat, te-ai protejat. Nu ai făcut un pas înapoi, ai făcut un pas către tine.
Un copil nu ar trebui să fie pus niciodată în situația de a se apăra singur. Dar uneori se întâmplă ca adulții din jur – fie din teamă, fie din obișnuință, fie din propriile lor răni – să nu vadă ce se întâmplă. Și atunci copilul rămâne singur în fața unui tip de „duritate” care e prezentată ca necesară pentru performanță, dar care, de fapt, ajunge să apese prea tare pe umerii lui.
Ai dus multe momente singură. Momente în care ai cerut ajutor, ai spus că te doare, că e prea mult, iar răspunsul nu a fost liniște sau sprijin, ci încă o apăsare, încă o cerință, încă un pas peste puterile tale. E greu să accepți că tocmai mama ta n-a știut să te oprească din durere. Dar asta nu spune nimic despre tine, ci doar despre rănile și limitele ei ca adult. Mama ta a greșit. Iar un copil nu ar trebui niciodată să plătească prețul neputințelor unui părinte. Tu ai avut dreptate să spui „mă doare”. Tu ai avut dreptate să spui „Nu mai pot”. Și ai avut dreptate să aștepți protecție. Așa ceva ți se cuvenea, Sabina.
Ai trăit ani într-un mediu în care exigența a depășit granița firească a disciplinei sănătoase. Ți s-a cerut prea mult, prea des, fără să ți se ofere spațiu de respirat, de greșit, de crescut în ritmul tău. În loc de sprijin, ai primit presiune. În loc de ghidaj, ai primit duritate. Și totuși, ai mers mai departe. Ai muncit, ai strâns din dinți, ai încercat să fii copilul «bun», cel care «rezistă». Dar și rezistența are o limită. Și când ai atins-o, ai spus-o. Asta te face umană. Te face reală. Și, cel mai important, te pune pe drumul spre vindecare. Vindecarea începe exact în clipa în care spui: „Nu mai pot!”
Performanța nu cere duritate. Performanța adevărată cere grijă, respect, încredere și stabilitate emoțională
Adevărul e că n-ai avut în jur adulți care să recunoască la timp că ai nevoie de protecție. N-ai avut pe cineva care să pună limite ferme în numele tău. Nu e vina ta că ai navigat singură un labirint emoțional pe care niciun copil nu ar trebui să îl traverseze fără sprijin. Nu e vina că atunci când ai spus „Să vină cineva lână mine!” nu a venit nimeni să-ți șteargă lacrimile. Deși mama ta era acolo.
Pe măsură ce oamenii vor continua să vorbească despre povestea ta, să o analizeze, să o disece, vreau să ții minte ceva: responsabilitatea pentru reacțiile lor nu este a ta. Tu nu trebuie să porți în spate sentimentele altora. Nu trebuie să îți fie teamă că ai «dezamăgit», că ai «trădat», că ai «provocat scandal». Astea sunt interpretări, nu adevăruri despre tine. Tu ai făcut ce face orice copil care ajunge la capătul puterilor: ai strigat după ajutor. Și e normal.
Performanța nu cere duritate. Performanța adevărată cere grijă, respect, încredere și stabilitate emoțională. Iar tratarea unui copil cu severitate excesivă nu este disciplină. Tu ai fost victima unei mentalități care a confundat presiunea cu progresul. Și încă o confundă. Dar, totuși, uite-te la fetița de atunci! Uite cum se ține pe picioare și spune ce simte chiar dacă tremură. Asta înseamnă forță. Asta înseamnă caracter. Nu ești singură, Sabrina!”
