Mi-am petrecut toată copilăria și adolescența la mine în sat. Am crescut lângă părinți și bunici cu frica de Dumnezeu, foarte atenți cu lucrurile sfinte. Nu mergeam în fiecare duminică la biserică, dar nu lipseam de la marile sărbători creștine. Îmi plăcea să cânt Prohodul și să spun „Tatăl nostru” cu voce tare la slujbe. Mă bucuram să o ajut pe mamaia să care, sâmbăta, coșul cu colivă pe drumul lung către biserică.
Tot de la bunica mea am învățat să mă închin în fiecare dimineață, după ce mă spăl pe față. Și să fac cruce pernei în fiecare seară, înainte de culcare. Nu spălam Duminica, nu lucram în zi de sărbătoare. Nu aveam voie să spunem „dracul”, căci fugeau îngerii păzitori de lângă noi. Nici măcar „la naiba” nu era permis la noi în casă!
Când am trecut de copilăria mică, țineam măcar o săptămână postul, mai ales în Săptămâna Patimilor. Atunci mă străduiam să fiu cuminte și cât mai „curată” la suflet: adică încercam să nu fac boacăne prea mari, să nu ies din cuvântul mamei sau să mint legat de vreo notă din catalog. Cam astea erau marile „păcate” când am ajuns la adolescență. Televizorul n-avea cum să fie instrument al pierzaniei – căci n-aveam cablu, și abia dacă prindeam reluările cu topuri muzicale de pe MTV sau de pe SuperChannel pe care le difuza TVR-ul la miezul nopții. Internetul era încă de domeniul science fiction, n-aveam telefoane mobile, deci nici TikTok sau Instagram. Să nu mint! Ar mai fi fost de scris pe listă și ocheadele trimise băiatului cu un an mai mare de la clasa vecină sau declarațiile stângace de dragoste scrise sub anonimat în oracolul vreunei prietene (vă mai amintiți?!?).
Acum, că v-am prezentat contextul adolescenței mele, am de făcut o mare mărturisire: da, la 14 ani mi-au dat voie ai mei să merg la discoteca din sat! Și când spun „discotecă”, trebuie să vă imaginați un fost salon de nunți, cu podele de lemn, cu două boxe mari. Și un DJ trecut de prima tinerețe, care punea, de pe casete, cam prea multă muzică din anii ‘80. Ne rugam de el (și-l mituiam cu banii de alocație) să ne pună câteva „dedicații”: doar așa se puteau strecura Metallica, Guns’n’Roses sau Prodigy în programul serii (vă dați seama că nu toți consătenii erau pregătiți sufletește pentru asemenea treceri bruște, de la formația „Azur din Brăila”, la solo-uri de chitară rock!).
Să ne înțelegem, în săptămâna de dinaintea Paștelui discoteca era închisă. Nimeni, dar nimeni, nu și-ar fi imaginat un asemenea păcat. Doar birturile comunale rămâneau deschise, dar acolo, nici dacă te pica cineva cu ceară, n-aveai ce să cauți, adolescent fiind.
Așa am ajuns eu, o fetișcană de vreo 14-15 ani, legată cu eșarfă pe cap, la rând la spovedanie în Vinerea Mare. Eram cuminte și smerită, pregătită sufletește, ca pentru un eveniment major. Ținusem aproape tot postul – căci eram mare de-acuma! Preotul mă cunoștea destul de bine, venea la pomeni și la sfințiri la noi în casă. Mă mai trimitea și mama să îi duc ouă sau verdețuri înainte de sărbători. Îmi vine rândul la spovedanie, mă închin și m-așez în genunchi. Spun „Sărut mâna, părinte! Am venit să mă spovedesc”. Îmi pune patrafirul în cap, face o cruce și spune o rugăciune în șoaptă, apoi mă întreabă dacă am păcătuit.
Ca orice copil smerit, crescut cu frica lui Dumnezeu, convinsă că n-am mari păcate, îngaim un „da, am mai mințit și mi-am mai supărat părinții”. Văzând că nu enumăr prea multe lucruri de pe „lista neagră”, începe să mă întrebe într-o limbă aproape arhaică pentru mine: „dac-am uneltit, dacă am învrăjbit…”. Eu – nimic!
„La discotecă, mergi, fata mea?”, întreabă preotul în ultimă instanță. Eu, uimită de schimbarea bruscă a registrului, aproape bufnesc în râs pe sub patrafirul popii. Și zic, „da, am mers de vreo două ori!”, convinsă fiind că e în firea lucrurilor de la o vârstă încolo. Dar n-apuc să-mi termin, nici vorba, nici gândul, că mă trezesc cu lovitură în frunte. „Mare păcat, fata mea! Mare păcat! Uneltirea diavolului!”, zise preotul, dându-mi cu crucea lui de argint în cap. Apoi îmi face semnul crucii pe creștet, tot cu „unealta divină”, dar mai moale de data asta. Mă stropește cu busuioc și îmi dă canonul: „Să faci mătănii în fiecare seară și să vii mâine, după slujbă, să-ți dau Agheasmă mare!”
M-am ridicat de la spovedanie năucită de-a dreptul. Lovitura crucii nu mă durea prea tare. Însă mi se întunecase dinaintea ochilor și abia-mi puteam stăpâni lacrimile. Așa mare nedreptate nu mai întâlnisem până atunci! Pentru cine nu știe, Agheasma mare este un substitut al împărtășaniei în practica ortodoxă. Spre deosebire de licoarea sfântă, pe care ți-o dă preotul cu lingurița, ca un dar al bucuriei, Agheasma mare se ia ca un fel de „pedeapsă”. E licoarea pe care te duci singur și ți-o iei de lângă altar, în văzul lumii, la sfârșitul slujbei. Este licoarea păcatelor mari, a preacurviei, a celor care mai au de postit și de făcut canoane până să li se ierte greșelile…
După „cruciada” din Vinerea Mare, am ieșit din biserică – nu cu sufletul ușurat -, ci cu un început de cucui și cu o mare întrebare: „Oare Dumnezeu e așa ranchiunos? Chiar ține El evidența discotecilor sau o fi având treburi mai urgente pe listă?”. Așa am aflat că spiritualitatea e uneori mai mult despre oameni decât despre Cer. Că un gest mic poate rupe un fir invizibil între sufletul tău și o tradiție care părea sfântă.
Nu, nu m-am dus a doua zi să iau Agheasma mare. A fost și mama de acord că acest „canon” a fost cam absurd (deși n-a îndrăznit să zică „a înnebunit popa!”). Apoi n-am mai fost niciodată să mă spovedesc. Am mai vorbit cu Dumnezeu și i-am cerut iertare pentru greșelile mele. I-am mai trimis rugăminți și mulțumiri. Dar am căutat să evit „mijlocirea” rugilor mele. Mi-am dat seama că , uneori, Dumnezeu nu e foarte bine reprezentat de oamenii Lui pe pământ. Sunt prea impulsivi, prea habotnici sau prea dramatici, cel puțin. Nu toți – sunt convinsă de asta – dar n-am mai avut ocazia să găsesc un preot în fața căruia să-mi pun sufletul pe tavă.
Însă, chiar dacă n-a mai mers niciodată la spovedanie, chiar dacă a ales să nu facă ce zice popa și să își pună întrebări, copilul din mine mai crede în Dumnezeu (acela bun și blând). Eu încă mă pot bucura de Prohod și de slujba de Înviere, încă știu „Tatăl nostru” și încă mai fac cruce pernei (așa cum m-a învățat mamaia) – măcar din când în când.
