Fiica mea este la un liceu din București nici prea-prea, nici foarte-foarte. E vorba de o școală la care se intră cu medii peste 9, însă odată ajunși acolo, elevii și părinții constată că exigențele nu sunt foarte mari. Mai degrabă se încearcă păstrarea unei imagini bune pentru cei din exterior, de dragul vremurilor în care era o mândrie că înveți în acel loc. Situație care, de altfel, se regăsește și la „case mai mari”, respectiv în licee unde media de intrare e aproape 10. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că la clasa fiicei mele există cadre didactice care nu știu cum să facă să scape de responsabilități. Iar pe lângă delăsarea acestora, ceea ce mă îngrijorează la fel de mult este atitudinea unora dintre copii: „Nu contează că pierdem vremea la școală, ne plătesc părinții meditații!”
În clasa a IX-a, când am văzut că ritmul de învățare este unul lent, am zis că poate profesorii nu vor să îi sperie pe boboci. Aproape că m-am bucurat de această abordare blândă. Auzeam de la alți părinți că în alte licee copiii au teme de nu au timp să respire, teste peste teste, iar ritmul de predare este unul foarte alert. După un timp, am observat că nu e vorba de nicio strategie a școlii și că pur și simplu unii profesori sunt puși pe treabă, alții merg aproape degeaba la școală: fie nu fac efectiv nimic, fie fac orice altceva în afară de a-și preda materia.
Primul pas: reclamația
La începutul clasei a X-a, a venit un nou profesor de Matematică. Nu aveam mari așteptări, mai ales că profilul clasei nu e real. Totuși, discursul lui de la clasă era departe de ceea ce ar trebui să audă copiii de la un dascăl. Proful le-a spus elevilor că nu are rost să-și bată capul cu lectura, pentru că dacă ies cu gagica/gagicul la terasă nu o să discute despre Enigma Otiliei. Că nu e mare lucru să ajungă adulți, că pot avea un copil care să moară. Că nici călătoriile prin lume nu le fac bine, pe motiv că „tot prost te întorci din ele”.
Sunt doar câteva exemple, pentru că la fiecare oră ținea să le împărtășească din înțelepciunea lui. Și asta la orele la care se prezenta, pentru că, deși orarul era clar stabilit, apariția lui era o necunoscută. După o discuție în grupul de părinți, am hotărât să facem o sesizare la direcțiune. De asemenea, am decis tot atunci să o reclamăm și pe doamna de Istorie, care nu lucra absolut nimic cu ei la clasă, deși Istoria este materie importantă a profilului lor.
„Dacă vreți să învățați, mergeți la Lazăr!”
Când copiii au aflat de demersurile părinților, au început să se certe între ei. Cei mai vocali erau cei care nu doreau sub nicio formă să se schimbe cei doi profesori pentru că lor le era bine așa. Le plăcea să nu facă absolut nimic la Matematică și Istorie. Argumentul lor suprem a fost: ”Oricum o să facem meditații!” Și-au trimis mesaje vocale pe grupul clasei în care strigau pe mai multe voci: ”Dacă vreți așa de tare să învățați, mergeți la «Lazăr» sau la «Sava»!/ Eu nu vreau să fiu olimpic!/ De ce să vină cineva acum să ne pună să învățăm?/ Eu oricum o să fac meditații pentru Bac!”. Pe măsură ce auzeam ce gândesc, îmi dădeam seama că este o luptă pierdută. Am realizat atunci că acest obicei al meditațiilor este atât de înrădăcinat încât copiii au ajuns să vadă școala ca pe ceva opțional.
- CITEȘTE ȘI: Oana Moraru: „Meditațiile sunt o necesitate. Un paravan grotesc, după care ascundem impostura la clasă”
Meditațiile se fac oricum, de la clasa primară, la liceu
Îmi imaginam, în naivitatea mea, că fac meditații elevii care vor să aprofundeze sau cei care, din motive obiective, au rămas în urmă cu materia. În niciun caz nu mi-a trecut prin cap că trebuie făcute oricum, în orice circumstanțe. Nu sunt împotriva meditațiilor. Și copilul meu a făcut în clasa a VIII-a, pentru că mi-am dorit să ia o notă mai mare la Evaluarea Națională. Nivelul de la clasă era foarte scăzut și știam că nu va obține o medie foarte mare dacă nu se pregătește suplimentar.
Am totuși cunoștințe care au avut avut meditatori pentru copiii lor din clasa I și nu s-au oprit nici în liceu. Iar aceasta nu este o practică de azi, nici măcar de ieri. În blocul părinților mei locuiește o învățătoare care făcea meditații și acum 30 de ani cu elevi de școală primară. Intrau și ieșeau de la ea din apartament grupuri de 2-3 copii, la interval de două ore, de la prânz până seara.
Sistemul a pervertit mintea tuturor
A respinge, ca elev, ideea de a învăța în clasă și de a-i scuti pe părinți de o cheltuială uriașă mi se pare inadmisibilă! În cazul Istoriei, vorbim totuși de o materie care se poate asimila fără prea mari eforturi. Până la urmă, cu toate meditațiile din lume, dacă elevul nu învață, nu o să se întâmple o minune.
Practica aceasta a lecțiilor particulare a pervertit mintea multora: mulți părinții și din ce în ce mai mulți elevi au ajuns să nu se mai bazeze pe ceea ce se face la școală! Pornind de la premiza că oricum, pentru orice examen, indiferent de materie, e nevoie de pregătire în privat, copiii și-au pierdut încrederea că pot învăța și aprofunda exclusiv la școală și acasă, singuri, bazându-se pe profesorul de la clasă. Dascălii știu și ei mersul lucrurilor și mulți aleg calea cea mai ușoară: se prefac că predau! Este un cerc vicios, ce se perpetuează de la o generație la alta, și din care prea puțini părinți au curajul să iasă (și asta mai mult din cauza constrângerilor financiare). Până la urmă, cine riscă, atunci când în joc e viitorul propriului copil?
