Noi ne-am câștigat libertatea, însă copiilor le-am furat dreptul de a deveni autonomi. Ce facem rău cu intenții bune?

Copiii sunt, prin natura lor, proiectați să se dezvolte fizic, social, emoțional și intelectual în mare parte prin joacă și explorare alături de alți copii. Cum le-am furat acest drept cu bune intenții?

Laura Udrea, redactor
copil în lesă primii pași
Autonomia copiilor – adică putința de a se descurca singur în orice situație – se învață. Dar nu de la lungimea unei lese. FOTO: Shutterstock

Orice părinte își dorește un copil autonom. Care să lupte în viață. Însă experiențele de viață ale unui copil din zilele noastre sunt limitate, în comparație cu cele ale părinților și bunicilor lui. Cât de des vedem azi un grup de copii jucându-se în fața blocului fără un adult în preajmă? Câți copii au timp după ce vin de școală să facă ce vor ei până se apucă de teme? Distracția liberă a fost înlocuită de activitățile extra-școlare programate de părinții care stau în mașină așteptând să mute copiii de la șah la fotbal ori pian. Câți copii mai pot povesti despre masa de seară luată în familie? Discuțiile s-au mutat pe mediile de socializare, iar starea de bine pierdută se caută în cabinetele de psihoterapie pe bani grei. Unde am greșit? „Dacă vrei ca copilul tău să fie tot timpul în siguranță, să fie lângă tine, să-l poți controla, să știi ce face, atunci nu-ți dori să fie un om autonom”, spune profesorul Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea.

Părinții cheltuie sume enorme pentru a ocupa timpul liber al copiilor după școală. Ei au convingerea că, planificând în detaliu timpul liber al celor mici, îi vor ajuta să devină competitivi. Să răzbată în viață. Să „știe de toate” ca să aibă de unde alege.

După decembrie 1989, România a intrat într-o perioadă de tranziție dificilă, care a adus multe schimbări, inclusiv creșterea șomajului, sărăcia și lipsa de oportunități economice. Toate acestea au dus la o creștere a infracționalității. Pe lângă acești factori, schimbările în mentalitatea colectivă au avut și ele un impact. În perioada comunistă, spațiul public era extrem de supravegheat. În plus, comunitățile, în general, erau mai unite și mai implicate în viața cotidiană. După revoluție, acest simț al comunității a început să slăbească, iar părinții, confruntați cu mediatizarea tot mai frecventă a infracțiunilor și cu insecuritatea generalizată, au devenit mult mai protectivi. Odată cu dezvoltarea tehnologică, apariția mass-mediei și a internetului, infracțiunile au devenit mult mai vizibile, chiar dacă rata criminalității reale nu e, neapărat, mai mare.

„Unde se duce? Ce pățește?”

Părinții au început să perceapă lumea exterioară ca fiind mai periculoasă pentru copiii lor, limitându-le libertatea de a explora în mod liber. „Simplu fapt că a ieșit și a închis ușa după el te face, ca părinte, să tremuri din toate încheieturile și să te întrebi unde se duce? Ce pățește? Noi mergeam singuri la școală. Îmi amintesc că eram trei colegi din cartier care ne întorceam la școală pentru meditații și parcurgeam 5 kilometri într-o beznă totală. Ne țineam de mână, ca dacă unul cade, ceilalți să-l poate trage. Generația asta de copii nici nu-și poate închipui orașul în care locuiesc cufundat în întregime în întuneric!”, își amintește profesorul Mihai Maci.

În ciuda articolului 31 din Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului (CDO) care se referă la dreptul copilului la timp liber, recreere și activități culturale și artistice, copiii vremurilor noastre au simțit pe propria piele restrângerea drepturilor. Înarmați cu intenții bune, adulții au „colonizat” cultura copilăriei, ignorând preferințele copiilor. O spune și Utsa Mukherjee într-un studiu intitulat Beyond Work and Play: Decolonising Children’s Right to Leisure (n.red.: „Dincolo de muncă și distracție: decolonizarea dreptului copiilor la timp liber”), publicat în mai, 2024, în International Journal of the Sociology of Leisure.

De ce investesc părinții cu bani sume mari și timp în activități competitive extra-școlare pentru copiii lor?

În urmă cu câțiva ani, sociologul Hillary Levey Friedman – care este și profesoară de sociologie la Universitatea Brown, a cercetat viața ocupată a copiilor duși de părinți la activități competitive după școală. Cercetarea s-a făcut pe familii de americani, dar modelul românesc nu este departe de cel de peste ocean. Friedman a fost interesată de întrebarea de ce părinții cu bani investesc sume mari și timp în activități competitive extra-școlare pentru copiii lor. Ea a intervievat părinți din 95 de familii și, în unele cazuri, și copii. Acești părinți cheltuiau sume mari pe antrenamente și concursuri și petreceau mult timp plimbându-și copiii la activități, încurajându-i să muncească din greu și, în unele cazuri, studiind ei înșiși activitatea pentru a-și ajuta copiii să se descurce bine.

În urma cercetării, Friedman a descoperit că părinții era convinși că activitățile competitive sunt o bună pregătire pentru viața de adult. Aceștia susțineau că trăim într-o societate extrem de competitivă și că succesul necesită o atitudine și abilități care încurajează competiția. Trebuie să vrei să câștigi, să te concentrezi pe câștig, să muncești din greu pentru a câștiga și să faci sacrificii în viață.

Pentru copii, contau mai mult prietenii pe care și-i făceau la aceste activități

Pentru majoritatea părinților, activitatea la care își duceau copiii nici nu conta. Nu se așteptau ca micuții lor să devină dansatori ori jucători profesioniști de șah. Tot ce-și doreau era să le cultive spiritul competitiv, să le dezvolte dorința de a câștiga și o disciplină care i-ar ajuta să câștige în orice domeniu. Să intre într-o facultate bună, să obțină un loc de muncă bine plătit și să promoveze în carieră. Pentru a-i încuraja, unii părinții le răsplăteau victoriile cu premii materiale care depășeau cu mult diplomele și panglicile oferite de organizatori. Alții îi mituiau. Intenționat sau nu, părinții nu numai că le întăreau copiilor dorința exclusivă de a câștiga, dar îi și învățau că recompensele materiale sunt mai valoroase decât interesul intrinsec.

Copiii intervievați de Friedman spuneau că ceea ce le-a plăcut cel mai mult la competiții a fost șansa de a se împrieteni cu copii pe care altfel nu i-ar fi întâlnit. Unii chiar au spus că se simt prost dacă înving un prieten, pentru că asta ar însemna că prietenul pierde. Alții erau încântați de premiile câștigate, dar foarte puțini au vorbit despre plăcerea activității în sine. Rezultatele cercetării au devenit subiectul unei cărți publicate de University of California Press în 2013 – Playing to Win: Raising Children in a Competitive Culture (n.red. „Joaca pentru a câștiga: creșterea copiilor într-o cultură competitivă”). Friedman a cuprins în carte interviurile și cercetările din teren, analizând modul în care parentingul modern, educația și presiunile pentru performanță din societatea contemporană afectează identitatea viitorilor adulți.

Joaca noastră era despre cooperare, nu despre competiție. „Acum copiilor le lipsesc testele creșterii interioare”

Îți mai aduci aminte cum te simțeai când te jucai pe străzile copilăriei alături de alți copii? Chiar și atunci când jocul presupunea o competiție, copiii erau mai interesați să se distreze decât să câștige. Uneori, uitau să țină scorul. Dacă vreunul, mai supărăcios, considera că i s-a făcut o nedreptate când nu se respectau regulile și țipa „Eu nu mă mai joc!”, preferau să o ia de la capăt și să șteargă cu buretele victoriile acumulate. Prietenia și veselia contau mai mult decât competiția.

„Când noi eram copii, creșteam la țară, în fața blocului, mergeam în tot felul de tabere care, pe de o parte erau foarte stricte, pe de altă parte ofereau suficient timp liber. Și în toate mediile astea, firește că existau probleme între noi. Iar problemele astea se rezolvau între noi și se stabileau, astfel, ierarhii. În ziua de astăzi, orice părinte ar zbiera până la ceruri dacă ar auzi că îi e implicat copilul într-un conflict serios în spatele blocului sau la școală. Ce vreau să spun este că acum copiilor le lipsesc testele creșterii interioare. Ei trăiesc la adăpost de orice probleme. Știu că orice se întâmplă, plâng un pic, se simt traumatizați, vin părinții și rezolvă problema, eventual îl duc la psiholog ș.a.m.d. Și lucrurile astea durează, în principiu, atâta timp cât sunt acasă sau atâta timp cât sunt sponsorizați de părinți”, spune profesorul Mihai Maci.

Joaca noastră presupunea cooperare, nu competiție. Competiția distruge distracția, cel puțin pentru cel care pierde în mod constant, iar când nu mai este distracție, nu mai este joacă. Libertatea fundamentală în joc este libertatea de a renunța, iar aceasta este o forță care îi determină pe jucători să coopereze. Dacă vrei să continui să joci, trebuie să-ți faci colegii de joacă fericiți. Să-i învingi, mai ales în mod repetat, nu îi face fericiți. Copiii știu acest lucru și, dacă uită, li se amintește asta când prietenii lor renunță la joacă. Și când se întâmpla asta, se termina și distracția.

Tot competiție le-am oferit și la școală, confiscându-le bucuria descoperirii

Mai tragic e că facem același lucru și cu educația copiilor. Știm teoria care spune că un copil învață în joacă, dar nu reușim să o aplicăm în realitate. La școală, tot adultul e la conducere. Și totul este despre competiție, motivată de recompense și laude pentru câștigători, critici și rușine pentru învinși. Cine vrea un FB, cine vrea să stea în banca de onoare, cine ia cel mai mult la Comper? Și toate acestea distrug ceea ce școala ar trebui să ofere – descoperire și învățare. Pe prima am sacrificat-o când le-am furat jocul liber și plăcerea de a alege.  

Și, la fel cum renunță la distracție când îi punem să concureze, copiii renunță și la educație. Nu în sensul că pleacă acasă, pentru că majoritatea nu au voie să facă asta. Dar renunță mental. Nu mai găsesc drumul spre educație. Sigur că învățarea nu este un proces care generează plăcere, dar educația lor e lipsită și de creativitate.

Copiii de azi muncesc ore întregi la ceea ce numim „educație”. Treptat, am crescut durata anului școlar, am eliminat cea mai mare parte a jocului și a timpului liber la școală și am crescut foarte mult cantitatea de teme, în special pentru copiii mici. Copiii de azi petrec mult mai mult timp cu temele pentru școală decât părinții lor care muncesc să-și câștige existența. Școala este o slujbă aproape total sedentară, care nu se potrivește naturii active a copiilor.

Mai mult, este o slujbă care nu le cere creativitate, este incredibil de plictisitoare, o slujbă pe care niciun adult care ar avea de ales nu ar fi dispus să o accepte. În majoritatea școlilor, practic toate drepturile omului pe care le considerăm „inalienabile” sunt luate copiilor – dreptul la liberă întrunire, liberă mișcare, libertate de exprimare, proces echitabil dacă este acuzat de comportament necorespunzător și, cu siguranță, dreptul de a-și alege propria cale spre fericire.

Le-am îngrădit dreptul de a circula liber în spațiile publice

Bicicletele copiilor nu mai au aceeași utilitate pe care o aveau în copilăria noastră. Cei mici stau și așteaptă ca un adult să-și găsească timp pentru a-i însoți la o plimbare. Nu-i mai lăsăm să meargă singuri spre școală, nici în parcul de lângă casă, convinși fiind că pericolele străzii au devenit tot mai mari. Cel mai mare pericol realist derivă din creșterea traficului și tendința continuă a orașelor de a face din ce în ce mai dificil mersul pe jos sau cu bicicleta în siguranță. 

Le-am confiscat până și dreptul la viață privată

Înainte, joaca liberă din copilărie ne pregătea pentru nevoia de intimitate de care aveam nevoie la adolescență. Puteam fi singuri sau cu prietenii noștri departe de ochii părinților. Alegeam singuri unde să mergem și nu eram obligați să ne justificăm în fața părinților. Căci părinții noștri aveau încredere în noi. Iar noi așa învățam despre lumea largă, așa socializam și tot așa intram în buclucuri pe care singuri ne străduiam să ne rezolvăm.

Această oportunitate a dispărut pe măsură ce opțiunea de a ieși afară fără un paznic adult a scăzut și, apoi, a scăzut și mai mult când adulții au descoperit că pot folosi tehnologia GPS pentru a urmări fiecare mișcare a copiilor lor. În zilele acestea, aproape singurul mod în care copiii pot comunica între ei, departe de urechile adulților, este pe smartphone-urile lor.

„Omul autonom este omul care se luptă cu contextul”

În timp ce copiii erau cândva văzuți ca duri și competenți (deși, adesea, enervanți și uneori delincvenți), ei au ajuns să fie văzuți din ce în ce mai mult – de adulți și, din păcate, de copiii înșiși – ca prețioși și fragili. Nu este de mirare că ratele de anxietate, depresie și sinucideri au crescut continuu și dramatic pentru adolescenți.

„Dacă vrei ca copilul tău să fie tot timpul în siguranță, să fie lângă tine, să-l poți controla, să știi ce face, atunci nu-ți dori să fie un om autonom. Că nu se poate să fie om autonom. Omul autonom este omul care se luptă cu contextul, care își dobândește sensul în această luptă”, conchide profesorul Mihai Maci.

„Să-i lăsăm mai liberi, prin asta înțelegând să-i lăsăm și pe ei să-și spună cuvântul, după ce vom face tot ce putem pentru a-i asculta, înțelege și arăta că ne pasă ceea ce cred”, este provocarea pe care Alfie Kohn ne-o aduce cu cartea „Iubire necondiționată pentru copilul tău”. Poate ar trebui să reflectăm din nou asupra trecutului care ne-a format pe noi ca adulți pentru a înțelege ce facem rău, cu bune intenții, copiilor noștri.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa