În ultimii zece-cinsprezece ani am deschis rareori televizorul – în mare parte, doar pentru că juca Simona Halep. Îmi amintesc cum puneam alarma ca să ne trezim în miez de noapte pentru meciurile de la Australian Open. Stăteam, și eu, și soțul meu, cu ochii lipiți de ecran, cu pumnii strânși de emoție și cu Extraveralul aproape. Toate mingile, reverele, toate out-urile și mai ales toate punctele câștigate se jucau cu intensitate la turneele care o aveau pe „Simo” pe tabloul principal. Dar și în sufrageria noastră se trăiau la fel de intens.
Apoi, am devenit părinți și nopțile albe au fost mai dese, din cu totul alte motive. În continuare ne uitam la meciurile Simonei, dar ne bucuram în surdină să nu trezim nou-născutul abia adormit. Nu ne mai permiteam luxul de a urmări toate partidele jucate pe continente cu decalaj mare de fus orar, însă eram nelipsiți din fața televizorului la orice turneu european. Era suficient să o vedem intrând pe teren, ca să se activeze fluturii din stomac. Și pentru un ceas-două, și noi, și bebelușul, „aveam program”.
La primul Grand Slam câștigat de Simona, copilul era prea mic să înțeleagă „momentul istoric”. Și nici nu părea să priceapă de ce părinților le dau lacrimile privind un ecran. Însă la Wimbledon, în 2019, deja se transmisese „microbul”. N-o fi știut exact ce greutate poartă numele Serenei Williams, și nici nu cred că reușea prea bine să țină scorul. Însă știa deja că „fata noastră” e pe teren. Și striga cu toată inima de copil: „Hai, Simona!”
Pe măsură ce-au trecut anii, Simona Halep a devenit motiv de mare bucurie în familia noastră, indiferent de rezultat. Aveam ritualuri precise pentru serile petrecute în fața televizorului, aveam stegulețe și bannere desenate – ca s-o încurajăm. Urmăream meciurile împreună, cu religiozitate. Și nu era vorba doar despre sport, despre turnee sau despre un mare campion. Simona Halep făcea parte din familie, devenise „a noastră”. Face și acum parte din viața copilului meu.
Copiii noștri au crescut cu Simona
Când copilul era mic, am jucat tenis cu mingi și palete de ping-pong pe asfalt, pentru că nu putea ține cu mânuțele o rachetă adevărată. Am imitat împreună reacțiile Simonei la câștigarea vreunui punct și pumnul sus, ca atunci când reușea un lung de linie sau un as. Ne plăcea la nebunie balansul ei, de pe-un picior pe altul, în așteptarea serviciului advers. Și pe acela îl imita perfect copilul meu.
Ne bucuram să găsim o bucată de asfalt liberă în parc, de parc-am fi jucat pe terenurile de la US Open. Uneori, meciurile se terminau în doar 10 minute, dacă apăreau alte distracții sau alți puști la locul de joacă. Alteori, ne apuca noaptea și abia mai ghiceam de unde vine mingea din terenul advers. Simona era mereu prezentă în joaca noastră, nu era zi să nu-i pomenim numele. Am învățat de la ea, toți trei, nu doar gesturi și mișcări. Am învățat reziliența, bucuria și pasiunea, indiferent de rezultat. Urmărind-o pe Simona, copilul nostru a câștigat un erou.
Sunt mii de familii în țara asta (sunt convinsă că și în lumea largă) care au trăit povestea Simonei la fel ca noi. Mii de copii au crescut cu „Haide, Simo!”, mii de familii și-au făcut programul de vară în funcție de parcursul Simonei la Roland Garros. Copiii acestei generații au învățat să iubească tenisul nu de la ora de educație fizică, nici de la cluburi sportive. Ci pentru că au urmărit-o cu sufletul la gură pe Simona Halep, la televizor.
Noi am avut Generația de Aur. Copiii noștri, pe Simona
Noi am crescut cu Hagi și Duckadam, cu Generația de Aur. Știm toată povestea acelui 10 plin, câștigat de Nadia Comăneci, dar nu l-am trăit „în direct”. Le-am moștenit legendele acestor mari sportivi, dar nu i-am avut atât de aproape. Copiii noștri chiar au avut noroc! Au crescut odată cu Simona și au văzut-o pe Simona crescând odată cu ei. Au pierdut odată cu ea finalele de la Roland Garros și au văzut-o revenind pentru a ridica trofeul de la Paris. Copiii noștri au aflat cât efort înseamnă să fii „number one”. Au văzut cât de mare poate fi bucuria rezultatelor muncite, dar și cât de greu e să rămâi acolo, sus. Au înțeles toată greutatea trofeelor de Grand Slam, alături de Simona. Și au învățat și să se ridice după înfrângeri, odată cu ea.
Poate că de aceea retragerea ei doare atât de tare. Pentru copiii noștri, Simona nu este o legendă despre care vor citi într-o carte. Este primul mare campion român pe care l-au urmărit în timp real. Decizia ei ne-a înfrânt mai rău decât orice rezultat. „Rămânem fără Simona!”, mi-am zis. „Copiii noștri rămân fără erou”.
- CITEȘTE ȘI: De la ce vârstă se dau copiii la fotbal sau la alt sport? Profesor:„Se poate, teoretic, de la 3 ani”
Curajul de a visa
Dar tot Simona ne-a oferit, prin cuvintele sale de retragere, motive să mai sperăm. În seara aceea, în 2025, Simona nu a vorbit despre trofee. Nu despre Roland Garros. Nu despre Wimbledon. Nu despre locul 1 mondial. A vorbit despre copii și i-a încurajat să își urmeze visurile: „Vreau să le doresc copiilor multă ambiție, multă dorință să ajungă în vârf, pentru că este minunat acolo. Am jucat mulți ani, este obositor, este epuizant, dar este cel mai frumos”. Apoi ni s-a adresat nouă, adulților. Și pe noi ne-a încurajat: „Doresc tuturor părinților să sprijine copiii, să aibă încredere în ei și să nu-i certe niciodată. Pentru că noi facem întotdeauna tot ce putem și vrem să facem bine, dar uneori nu ne iese”. A fost o lecție de parenting de manual.
La un moment dat în cariera ei, Simona a început să vorbească tot mai puțin despre următorul turneu și tot mai mult despre cei care îi vor călca pe urme. În 2019 și-a lansat fundația, construită în jurul educației, sănătății și sportului, și s-a implicat în proiecte prin care mai mulți copii să aibă acces la activități sportive. După Wimbledonul acela minunat, când toată lumea vorbea despre trofeu, Halep vorbea despre generația următoare. Spunea că își dorește să contribuie, să-i ajute pe copii să se apropie de acest sport și lansa chiar ideea unui milion de copii care să joace tenis.
Simona știa mai bine decât oricine că moștenirea unui sportiv nu stă doar în cupe și medalii. E în generațiile următoare, în copiii care aleg să intre pe teren după ce l-au văzut pe eroul lor jucând.
Simona se retrage din tenis. Dar e tot „Simona noastră”
În acest weekend, la Sports Festival, în Cluj-Napoca, Simona este celebrată de o lume întreagă. Evenimentul oficial de retragere din tenis din 13 iunie este de multă vreme sold-out. Vor fi acolo părinții ei, desigur, și Darren Cahill, alături de care a ajuns campioană de Grand Slam. Vor fi tenismeni și sportivi cunoscuți din întreaga lume, vor fi mii de fani în tribune. Și noi vom fi acolo pentru meciul demonstrativ, chiar dacă îl vom urmări la televizor.
Se va vorbi mult zilele astea despre Simona Halep. Despre ambiție, muncă, încredere, sprijin, curaj. Sunt exact lucrurile pe care le-am văzut ani la rând pe teren, când juca Simona, și pe care copiii noștri le-au învățat odată cu ea. Tocmai de aceea spun că că Halep nu se retrage din tenis, de fapt.
Copiii noștri au fost norocoși să o aibă pe Simona Halep – o jucătoare minionă din Constanța, care a intrat mereu singură în arenă. A jucat în fața a mii de oameni și s-a luptat cu cele mai mari tenismene din istorie. Această tânără a crezut în visul său și a luptat ani întregi ca să-l împlinească. În tot timpul ăsta, în care s-a luptat cu pasiune, a dat speranțe unei țări întregi, a făcut milioane de puști să creadă cu tărie că un copil din România poate ajunge sus de tot.
„Haide, Simona!” o să strigăm din nou în acest weekend. Și o să ne gândim la ea de fiecare dată când un copil intră pe teren cu o rachetă prea mare pentru mânuțele sale, de fiecare dată când se ridică după o înfrângere, când nu renunță după un eșec. Simona se retrage din tenis. Dar, pentru copiii care au crescut urmărind-o, ea va rămâne mereu în joc.
