Ne naştem rasişti?

Sanda Watt
copiii-rasisti-totul-despre-mame

Sunt sau nu copiii rasiști din naștere?

Sunt sau nu sunt copiii rasiști șn mod natural? Și, mergând un pic înapoi, noi, adulții, ne-am născut cu o respingere instinctuală a ceea ce este diferit? Este un argument foarte des întâlnit printre scepticii multiculturalismului.

Dar discuția nu este nici pe departe atât de simplă. Haideți, deci, să vedem cu ce vin copiii pe lume și ce le dă lor lumea.

Este nevoie de un sat pentru a crește un copil

La două curți de ograda bunicii mele trăia o familie de geambași. Caii pe care îi creșteau acești geambași au rămas pentru mine cele mai frumoase creaturi pe care le-am văzut vreodată. Tot în acea familie numeroasă am cunoscut cei mai veseli, mai liberi și mai frumoși copii. Îi iubeam cu adevărată evlavie și stăteam toată ziua bună-ziua la poarta lor. Până într-o zi, când m-au găsit cu păduchi, iar maică-mi i s-a năzărit că de la ei am luat și mi s-a interzis să mă mai joc la ei. Mare fiind, le-am menționat etnia într-o discuție cu bunica mea care s-a făcut foc și pară: sunt oameni de toată isprava, cum să spun despre ei că sunt romi?

La fel și cu tătarul Cadâr, care a vândut toată copilăria mea cea mai cremoasă înghețată pe care mi-a fost dat să o mănânc și cel mai aromat șerbet de pe toată planeta. Abia în adolescență, când am auzit de piesa cu Take, Ianke și Cadâr am pus problema etniei consăteanului nostru. Am fost la fel de aspru mustrată: femeia lui a fost doică vărului meu, nu se cade să spun despre el că este tătar.

Vă recomandăm carte despre acceptare Cum să crești un copil energic

Dincolo, la oraș, fiica unor vecini se căsătorise, cu mari peripeții înainte de 1990, cu un fost student la medicină, originar din Burkina Faso. Fiul lor, Mamadi, își petrecea verile la noi, printre liota de copii fascinată de el, învățându-ne să numărăm în franceză, iar noi învățându-l să joace Omul negru, în scara blocului, pe întuneric și cu frica în sân: „Ora unu a sosit, omul negru n-a venit, ora două…” și tot așa până la nouă, când sosea omul negru, iar noi fugeam urlând în toate părțile, de fiecare dată sincer speriați că ne-ar putea prinde omul negru.

Ne naștem doar cu încredere și curiozitate

Copilul percepe diferența încă de foarte mic. Așa cum ochelariștii au mare succes la bebelușii care privesc insitent și fascinați instrumentele de vedere cocoțate pe nasul câte unui adult, așa cum pielea zbârcită de pe brațul străbunicii devine subiect de studiu intens pentru degetele mici, la fel de multă curiozitate va trezi și o piele de culoare diferită sau o fustă veselă și înflorată, cum nu prea a văzut copilul în designul interior și vestimentar al familiei. Studiile, foarte puține la număr, de altfel, pe acest subiect, susțin că începem să percepem diferențele etnice, sociale și culturale etc. încă din primul an de viață, percepând, în același timp, foarte acut la această vâstă foarte fragedă, semnificația pe care familia și societatea o atribuie acestor diferențe.

Totodată, copilul vine pe această lume cu o nesfârșită încredere în semenii săi umani și, în general, în celelalte vietăți. Este premiza fundamentală a teoriei atașamentului și a psihologiei dezvoltării. Când copiii cresc într-o familie iubitoare și neabuzivă, când nu sunt speriați de bau-bau ori șantajați cu alte existențe supranaturale, vor îmbrățișa această lume cu încredere și iubire egale. Nediscriminatoriu! Pentru că nu venim pe lume însoțiți de vreun set de prejudecăți despre un grup etnic, social, medical ș.a.m.d.

De la umanitate la umanism

Până destul de recent, diversitatea în care am crescut mi-a lăsat iluzia unei societăți foarte deschise și tolerante. Mai târziu, confruntându-mă eu însămi cu diverse forme de discriminare ca emigrantă în diverse țări, am reușit să îmi dau seama că am crescut într-o societate de un rasism feroce, în care orice era diferit căpăta aura terifiantă a jocului de-a Omul negru, un mediu în care nu erai acceptat decât dacă te aliniai, dacă renunțai cu totul la vreo identitate paralelă. Cu toții am crescut în această societate care a suprapus prejudicii și norme culturale injuste peste curiozitatea și încrederea cu care se naște fiecare copil. Nu este vina noastră și nu este vina părinților sau bunicilor noștri. Este poate vina istoriei, dacă putem spune așa.

Mai târziu însă, peste deprinderile și reflexele sociale pline de prejudecăți ce ne-au fost inoculate în copilărie, s-au suprapus , pentru foarte mulți dintre noi, principii și idei umaniste, de echitabilitate și toleranță, poate prin filmele pe care le-am văzut, cărțile pe care le-am citit, muzica pe care am ascultat-o și, mai ales, oamenii pe care i-am cunoscut. Ca adulți, baleiem chinuit între cultura intolerantă în care am crescut și cultura dobândită a toleranței. Facem eforturi, la nivel individual, de a deveni mai buni sau măcar mai corecți politic. Ne-am însușit ideile tolerante, de echitabilitate, dar vechile tipare ne urmăresc la fiecare gest, prin expresiile pe care le folosim, atitudinea în societate sau reținerea față de anumite persoane – toate reprezentând mesaje indirecte către copiii noștri.

Să creștem copii fără rasism și discriminare

Contrar opiniei generale, la naștere avem un simț înnăscut al moralității, altruismului și al justiției. Studiile arată că, pe lângă încrederea iubitoare acordată celorlalți, tendința noastră naturală este aceea de a protesta în fața nedreptății. Datoria noastră principală este așadar să nu intervenim și să nu modificăm aceste porniri înnăscute. O educație în spiritul toleranței și echitabilității trebuie în primul rând să protejeze aceste calități date.

Un copil crescut cu respect și empatie îi va respecta și trata empatic pe ceilalți. Atunci când nu se simte tratat ca o ființă umană incompletă din cauza stadiului incipient de dezvoltare în care se află, nu va simți niciodată nevoia de a fi superior altora prin artificii cum ar fi rasa ori superioritatea de a te afla în categoria majoritară. Majoritar nu trebuie să însemne și dominant. Un copil care crește într-un mediu cald și primitor, care nu este speriat și șantajat cu amenințări imaginare: „Vine Bau-bau.”, „Vine țiganul și te ia dacă nu ești cuminte.”, „Nu-ți arunca jucăria pe jos că ți-o ia alt copil.”, nu va dezvolta o teamă față de ceilalți și, mai ales, față de ceea ce este diferit.

Pe lângă aceste modalități indirecte și subînțelese de a proteja deschiderea firească față de lume în copiii noștri, trebuie să le vorbim despre realitățile sociale fără teamă și fără menajamente. Este bine să îi pregătim cu căldură și să le povestim încă de mici, când oricum percep aceste diferențe, că trăim într-o lume în care diversitatea te înconjoară în cele mai subtile forme.

Rasismul pe înțelesul copiilor

Când fiica mea a văzut la metrou o doamnă purtând hijab, m-a întrebat în gura mare de ce poartă doamna basma. Cel mai comod ar fi fost să-i spun că „nu este frumos” ori acceptabil social să comentezi în gura mare aspectul celorlalți, dar atunci i-aș fi indus ideea că aceste subiecte sunt rușinoase, inadecvate, tabu. Deși nu a fost ușor să țin o mică prelegere în fața unui întreg vagon de metrou, i-am explicat că doamna este probabil musulmană, iar religia ei îi cere să își acopere capul, uneori chiar fața. La fel cum străbunica poartă basma nu doar ca să își prindă părul, ci pentru că, la cei 100 de ani ai ei, a crescut într-o formă de creștinism ortodox care cere femeilor căsătorite să poarte capul acoperit. Da, probabil că nu a înțeles și nu a reținut nimic din conceptele exprimate, dar cu siguranță că, dincolo de stinghereala mea, a perceput existența unei realități comune, explicabile, tolerabile.

Nu este ușor să te dezbari de atitudinile deprinse și, mai ales, de cuvintele până recent uzuale și să accepți că sunt împotriva respectului și bunei conviețuiri, dar pe cât putem, ar trebui să încercăm să nu transmitem copiilor noștri moștenirea unor secole de injustiții. Așa cum ne-am deprins să nu folosim cuvinte murdare în fața copiilor noștri, același autocontrol ar trebui să îl exercităm și în ceea ce privește diferența, evitând folosirea termenilor derogatorii ca țiganii, bozgorii, jidanii. Numele cu care ei se prezintă sunt romi, maghiari, evrei și, dincolo de corectitudinea politică, este o chestiune de politețe și bună-creștere să le spunem pe numele lor.

În studiile specializate dedicate copiilor se vorbește despre „rasismul internalizat” al copiilor din minorități, care cresc în umbra unei majorități superioare și dominante. Dar aceeași internalizare are loc și în cazul celor din grupurile majoritare prin desconsiderarea importanței pe care o au aceste probleme. Este așadar necesar să exteriorizăm, să le vorbim copiilor cu responsabilitate, sinceritate și deschidere. Le datorăm șansa de a-și păstra deschiderea și toleranța, de a fi mai buni decât noi.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa