Dacă spui că nu îți iubești părintele, oricare dintre ei, dar mai ales mama, societatea te pune la stâlpul infamiei. Te acuză de răutate, te cataloghează ca nerecunoscător/nerecunoscătoare. Te însemnează cu o cruce neagră sau roșie, cum se însemnau casele în care erau bolnavi de ciumă sau de lepră. Și toate astea fără să știe nimic despre tine.
Nimeni, niciun om nu te va întreba „De ce?” înainte să te ardă cu fierul înroșit, ca pedeapsă pentru așa o blasfemie. Pentru încălcarea celei de-a cincea porunci dumnezeiești. Nimeni. Cel mult vor întreba, oarecum retoric: „Dar ce rău atât de mare poate să facă încât să nu îl poți iubi pe cel care ți-a dat viață, din al cărui sânge este și sângele tău?!”
Nu, nu este obligatoriu să-l iubești. Dragostea nu poate fi impusă, sentimentul acesta se construiește în funcție de relația dintre părinte și copil. Nu poți să iubești dacă n-ai fost iubit. Dacă n-ai fost dorit. Dacă în copilărie ai auzit de multe, multe ori: „Decât să te fi făcut, mai bine făceam un rahat la gard!”. Durerea e atât de mare încât nu poți nici măcar să scrii despre asta la persoana I.
- CITEȘTE ȘI: Iartă-mă, mamă, pentru ceea ce nu sunt!
Zi de naștere niciodată serbată
Nu ai cum să iubești un părinte absent emoțional, un părinte abuziv, un părinte toxic. N-ai cum să iubești un părinte care ani în șir te-a învinovățit pentru că nu trăiește viața pe care și-a dorit-o. Care îți pune pe suflet povara cuvintelor „Mi-am sacrificat viața pentru tine/voi.” Care ți-a repetat nu o dată, nu de zece ori, de zeci de ori, că atunci când se uită la tine îl vede pe celălalt părinte. Pe cel proscris. Și că prezența ta e o nedorită aducere aminte.
Nu ai cum să iubești un părinte care nu te-a îmbrățișat niciodată. Care nu te-a sărutat niciodată. Niciodată de când ai devenit conștient și ți-ai fi putut aduce aminte. Un părinte care te-a acuzat de lucruri pe care își imagina, pe care presupunea el că le-ai făcut. Un părinte care nu te-a serbat niciodată de ziua ta și care nici nu te-a lăsat niciodată să mergi la ziua altui copil. „N-am nevoie de balamuc în casă, asta îmi mai lipsea!” și ”Ce să cauți tu în casele oamenilor?” Care nu ți-a permis să-ți primești colegii sau prietenii în vizită nici când erai deja adolescent.
Dragostea nu e datorie
Nimeni n-ar trebui să se simtă obligat să-și iubească părinții. De fapt, nu trebuie să se simtă obligat să iubească pe nimeni. Dragostea nu e obligație, nu e impunere și nici datorie. Înțeleg cei care au fost în pielea copilului de nici 6 ani care trăia cu bunicii și își vedea mama de două ori pe an, timp de câte o săptămână-două. Un copil care, în compartimentul unui tren Accelerat care îl aducea înapoi în București, își lipea fruntea de geam ca să o vadă stând pe peron. Și plângea tăcut, fără zgomot, doar lăsând lacrimile să-i curgă și să i se înnoade în bărbie. Un copil care în acele una-două săptămâni petrecute în casa mamei se simțea un musafir. În care chiar era un musafir, un intrus într-o familie rotundă, cu o mamă, un tată și un băiat. O familie care avea propriile ritualuri, propriile preferințe alimentare, propriile glume și secrete.
Nu o iubesc, dar o întrețin
Sunt multe lucruri nespuse, care așa vor rămâne, pentru că au fost îngropate. Nu pot să o iubesc, dar îmi fac cu vârf și îndesat datoria de fiică. Nu o iubesc, dar o întrețin. Nu de un an, nu de zece. De mulți. Am grijă să nu îi lipsească nimic. Să nu facă aproape nimic în casă, să nu depună eforturi pentru mărunțișuri zilnice, pentru că nu vrea să iasă, nu pentru că nu poate. Să cumpăr ce îi place ei, nu mie, să gătesc întotdeauna cu carne pentru că fără nu îi place. Să îi servesc masa pe tavă, în living, unde stă de dimineață până seara la televizor. Să aibă rufele spălate, curate, pentru că nu știe nici de unde se pornește mașina de spălat. Să îi plătesc abonament la telefon.
Se iubește destul pe sine, ce nevoie ar mai avea de dragoste și de la mine…
Am grijă să aibă mereu țigări și cafea, pentru că fără astea ar fi sfârșitul pământului. Am grijă să nu fac niciun zgomot după ora 21.30, când se culcă, și nici dimineața până în 8.30, când se trezește. Am învățat să merg în vârful picioarelor și să închid ușa de la intrare ca și cum ar fi o coajă de ou. Am grijă să pun telefonul pe „mute”, ca să nu sune și să o deranjeze, deși între camerele noastre este un hol lung și un living. Mă duc și îi cumpăr ștrudel cu brânză sau cu mere de la patiserie ori pandișpan cu vișine de la cofetărie când îi este poftă, indiferent de oră și de ce alte treburi am. Am grijă să îi cumpăr protectoare hepatice, pentru că ia destule medicamente. Nu pentru că ar fi foarte bolnavă, ci pentru că are grijă să nu devină așa. Pentru că a știut dintotdeauna să-și poarte sieși de grijă înainte de oricine și orice altceva. Și să se iubească pe sine mai presus de oricine și orice altceva. Și se pare că îi este suficient.
