Povestea jurnalistei care s-a mutat cu copiii într-un sat din Spania. „Nivelul de cultură e mai redus, dar avem marea lângă casă și avocado pe marginea drumului”

Georgiana Mihalcea, redactor
emigrant in spania
Pentru ca acomodarea și adaptarea să fie ușoare, Georgiana și i-a făcut pe cei doi băieți ai ei, Tudor și Victor, coechipieri. FOTO: Arhiva familiei

După ce a locuit timp de 22 de ani în centrul Bucureștiului, jurnalista Georgiana Idriceanu s-a mutat împreună cu copiii ei într-un sat din Spania. Emigrarea a adus schimbări radicale în viețile lor. Redactor de reviste de femei, creator de conținut și instructor de fitness, pasionată de artă și cinematografie, Georgiana ducea în România un stil de viață cosmopolit și trăia într-o „bulă” radical diferită de cea întâlnită în satul Torrox-Costa, pe Costa del Sol (provincia Málaga).

Într-un interviu acordat Totul Despre Mame, Georgiana vorbește despre această provocare. Mamă singură, divorțată de tatăl celor doi băieți ai săi (de 11 și respectiv 9 ani), a luat viața de zero alături de cei mici, într-o țară nouă, cu un ritm diferit de viață și cu un job online, împărțită între sarcinile casnice și cele legate de activitățile copiilor. „Am fost tristă la început, nu rezonam cu nimeni în credințe, valori și pasiuni din această populație andaluză tipic «închisă», cum se descriu și ei înșiși, de multe ori”, spune ea. Nivelul redus de educație și cultură , frigul din casă iarna și nisipul care se strecoară peste tot i-au fost principalii inamici în procesul de acomodare. Însă viața simplă, cu soarele și marea la doi pași de casă, timpul liber petrecut pe plajă, bucuria de a se plimba cu copiii și de a culege lămâi, portocale și avocado de pe margine drumului, i-au adus o perspectivă nouă asupra vieții.

Totul Despre Mame: Când și cum ai luat decizia de a te muta în Torrox?

Georgiana Idriceanu: A fost o decizie care nu mi-a aparținut. I-a aparținut sorții… în ultimii doi ani, de când sunt aici, am ajuns la concluzia că astea sunt printre cele mai bune decizii în viață. Pe la sfârșitul lui ianuarie 2022 mi-a încolțit în minte ideea să schimb țara de reședință, iar coincidența a făcut ca un cuplu de prieteni să fie deja aproape mutați în sudul Spaniei, pe Costa del Sol, provincia Málaga. La invitația lor, am venit să văd zona, însă mă interesa – mai mult profesional – partea „fabuloasă” a coastei, cea din proximitatea Marbella. Însă viața a avut alte planuri cu mine: după aproape trei săptămâni de căutări, singurul apartament pe care l-am găsit să se potrivească bugetului și pretențiilor mele – pentru închiriat, nu pentru cumpărat – și pentru care să nu se ceară venituri obținute de la un angajator din Spania (majoritatea se închiriază cu această condiție) a fost acesta în care locuiesc, în Torrox-Costa.

Noi, majoritatea românilor, suntem obișnuiți cu așezări rurale sau urbane „adunate”. În Torrox lucrurile stau diferit: partea de centru administrativ – cu primăria și alte instituții ale statului – este în „pueblo”, adică în sat, pe munte, unde este și partea de „casco historico”, iar partea mai nouă a așezării este pe coastă, la câțiva kilometri de cea dintâi. De aceea menționez mereu că eu locuiesc în Torrox-Costa, nu în Torrox. Până la urmă, mi-am dorit să mă mut la mare și mi-a ieșit: o am la 400 de metri de scara blocului.

Cum a fost pentru tine, ca mamă, adaptarea și care au fost cele mai mari provocări?

Georgiana Idriceanu: Mi-am făcut coechipieri din copii. Tudor și Victor aveau 9 și, respectiv, 7 ani (neîmpliniți) când ne-am mutat din București la aproape 4.000 de kilometri, dar au înțeles foarte bine că am nevoie de ajutorul lor pentru a ne descurca, atât logistic, cât și emoțional în viața asta cu totul nouă. Cele mai mari provocări sunt de două tipuri: logistice și profesionale/financiare. Problemele de natură logistică pot fi rezumate astfel: eu sunt doar una la doi copii, iar ei au, în general, interese diferite și activități similare până la un punct.

Sincer, uneori mă resemnez cu faptul că niște ani voi mai face pe taxi-ul pentru dus copiii de colo-colo, la diverse activități, dar voi fi împăcată că am făcut tot ce-am putut pentru dezvoltarea lor intelectuală și emoțională. Pentru că nu vorbim doar despre cursuri, sporturi și ateliere diverse, ci și despre întâlniri cu prietenii lor, drumeții în gașcă, ieșiri la film cu alte familii, zile de naștere ale colegilor de clasă etc. Cât mă mai ține puterea de organizare, o fac cu dragă inimă. Mai greu e când am de gătit pentru prânz, dar n-am avut timp să fac cumpărături pentru a obține ingredientele, de exemplu. Nicio dramă, soluția de urgență „mămăligă cu brânză și smântână” funcționează și aici, iar mălai am mereu în casă.

Provocările de natură profesională și financiară rezultă din dorința mea de a fi alături de copii în timp ce încerc să țin pe linia de plutire o afacere la distanță, cea din care îmi obțineam veniturile și pe vremea când locuiam în România. Zona din sudul Spaniei unde mă aflu nu este deloc ofertantă din punct de vedere profesional pentru o persoană cu pregătirea mea, astfel încât am preferat să continui să lucrez online, cât pot, în timpul cât sunt copiii la școală, în loc să mă dedic unui job full-time care n-are nimic de-a face cu ceea ce-mi place să fac.

Cum a decurs procesul de adaptare pentru copii, ei lăsând în România prieteni, colegi, bunici… Cum au învățat limba?

Georgiana Idriceanu: Copiii nu erau atât de mari când am plecat și nu aveau relații extrem de strânse cu familia extinsă ca să le ducă dorul, nici cu colegii de școală, dat fiind că Victor abia terminase clasa 0, iar Tudor – pe a doua. Da, după prieteni a plâns Tudor cel mai mult, dat fiind că avea vreo 3-4 cu care fusese coleg și la grădiniță, și la școală, și vecini de cartier, au împărțit același loc de joacă încă din bebelușie. Despre Victor nu pot spune că a emis ceva regrete vizavi de dorul prietenilor din România, pentru că, de cele mai multe ori, era „coada” fratelui său mai mare în acțiunile de socializare, nu avea propriul grup.

Acum, Tudor și Victor se întâlnesc de câteva ori pe lună cu prietenii din România când joacă jocuri video în rețea. Nu e mult, dar le face plăcere de fiecare dată când le descoperă ID-urile online; îi abordează și s-a întâmplat de câteva ori ca Tudor, de exemplu, să facă echipă și cu prietenii spanioli, și cu cei români când sunt într-un joc de strategie. Iar el face pe translatorul fără probleme. Oricum, copiii absorb noțiunile de limbă colocvială extrem de repede! Asta s-a întâmplat și în cazul lor, când au început școala aici, în octombrie 2022. Și acum povestește Tudor amuzat despre prima zi, când, orice l-au întrebat colegii sau profesorii, răspundea „si!” („da!”). Acești copii nu știau nicio boabă de spaniolă când ne-am mutat pe Costa del Sol, iar în câteva luni au venit acasă cu note de 8 și 9 la „lengua” (limba spaniolă sau castellano – limba oficială a statului, singura care se studiază în Andaluzia, spre deosebire de alte comunități autonome ale Spaniei).

Înainte de toate, au învățat limba prin imersiune, mergând la o școală de stat cu predare, evident, în limba statului. Într-adevăr, au beneficiat, fiecare în parte, de un tip de „refuerzo” (sprijin didactic) în primul an de studiu aici: Tudor mergea de două ori pe săptămână, după-amiaza, de la 16:00 la 18:00, la ore dedicate copiilor „extranjeros” și/sau celor cu performanțe slabe la învățătură, ore oferite gratuit tot de școală. În câteva săptămâni, profesoara de acolo mi-a comunicat că l-a trecut la alt tip de exerciții, pentru că deja se ridicase peste nivelul la care se lucra în mod normal. Victor, fiind mai mic (a intrat direct în clasa a doua în Spania, unde repartizarea pe clase se face după anul nașterii, nu al studiilor parcurse deja în alte sisteme de învățământ), a beneficiat de „refuerzo” în timpul orelor de curs: un cadru didactic desemnat venea în clasă, îl lua deoparte și lucra special cu el (și cu alți copii în situații similare).

Deși eu – când ne-am mutat aici – aveam un nivel al limbii spaniole în jur de medie, iar ei absolut niciun nivel, am ajuns ca ei să mă corecteze pe mine în exprimarea de zi cu zi, când n-am la îndemână internetul să verific forma corectă a unui cuvânt sau a unei declinări de verb. Și e absolut normal, pentru că ei deja au parcurs în școală gramatica acestei limbi pe care eu am studiat-o foarte puțin în mod formal.

Cum arată o zi obișnuită pentru voi în Spania, comparativ cu viața din România?

Georgiana Idriceanu: Cu diferențe în proporție de 90%, aș zice. Mă trezesc un pic după ora șapte, le pregătesc pachetele de școală și micul dejun, ei se trezesc la ora opt, mănâncă liniștiți, se îmbracă, își fac paturile, iar la 08:33, aproape „ceas”, Tudor iese pe ușă ca să meargă în stația de autobuz de la stradă, face trei minute până acolo. Îl preia autobuzul școlii și îl duce la școală. La 9 fără 10 ies din casă cu Victor și, în șase minute de mers pe jos, ajungem la școala lui. După ce se sună de intrare, mă întorc acasă însoțită de vecina și prietena mea Nina, care are și ea un copil la aceeași școală. E momentul nostru de socializare care se întinde, uneori, și o jumătate de oră în fața scării, în tipicul stil spaniol de vorbă lungă în soare. O plăcere!

În continuare, ori merg la cumpărături – mai ales dacă e piața volantă la mine pe coastă, ceea ce se întâmplă lunea – ori fac diverse drumuri planificate, ori mă așez direct la laptop în ipostaza mea antreprenorială. Până la ora 13:50, când trebuie să ies să-l iau pe Victor de la școală, ziua îmi poate fi condimentată cu treburi ale casei sau gătit – și, sincer, astea mi se par cele mai time & energy consuming jobs. Îl iau pe Victor de la școală, îl las acasă, și merg în stația de autobuz ca să-l recuperez pe Tudor. Nu că n-ar putea veni singur, dar monitorii care se ocupă de transportul școlar nu îi dau voie să se îndepărteze de autobuz dacă nu observă un aparținător în stație.

Mâncăm de prânz în jur de ora 15:00, ne băgăm la o siestă mică ulterior – mai mult eu, după tipicul somnurilor de 15-20 de minute pe care le aveam și în România; copiii își fac temele, dacă au, iar în jur de ora 5 fără un sfert plecăm spre activitățile zilei: ori antrenamentele de înot – amândoi, ori cursul de matematică a lui Tudor, ori au de returnat cărți la bibliotecă, ori au stabilit să se întâlnească cu vreun prieten, ori avem de mers la mall pentru vreo cumpărătură mai specială – iar mall-ul e cam la 12 kilometri de noi, trebuie să ne urcăm pe autostradă pentru asta, nu ne pierdem vremea pe acolo chiar așa, în fiecare zi.

În general, când ei sunt la activități, eu mă antrenez la o sală din apropiere. Din lipsă de timp (și de rentabilitate) am renunțat să predau clase de aerobic la câteva luni după mutarea în Spania, dar să fac sport eu însămi nu am renunțat. Uneori, după activități, când mai am sarcini profesionale de rezolvat, copiii ies singuri afară, prin cartier, au locurile lor unde se întâlnesc cu prietenii din zonă. E o chestie mai nouă, de câteva luni, pe care am trăit-o cu grijă la început, normal. Însă acum e o ușurare să mai am parte de o oră de liniște pentru lucrat.

Acum, în sezonul rece, ajungem pe faleză mult mai rar, doar în week-end-uri, la miezul zilei, când încă e cald de stat în mânecă scurtă, eventual la o cafea pe terasă. Altfel, în restul anului școlar, profităm din plin de după-amiezi pentru ieșit la soare, iar eu aș sta tolănită pe nisip citind sau făcându-mi treburile pe telefon, în măsura în care pot fi făcute. Din fericire, copiii au în apropiere terenuri de fotbal, volei, baschet, locuri de joacă, dat fiind că nu sunt mari fani stat la plajă în afara lunilor de vară, când ies și prietenii lor cu familiile.

Week-end-urile sunt, de asemenea, pentru explorare. Că mergem în Málaga sau Nerja sau Granada, la vreun muzeu sau restaurant despre care am citit, că facem un traseu de drumeție, că participăm la vreo fiesta sau alte activități specifice zonei – mai ales în perioadele din proximitatea sărbătorilor, ca acum – cert este că la sfârșit de săptămână ieșim din Torrox, în general. Așadar, o mare diferență față de viața din București e că nu stăm în trafic zi de zi. În maxim 15 minute ajung cu mașina cam în oricare dintre punctele care mă interesează de luni până vineri. În general, la plimbare ieșim pe jos: în cartier, pe faleză, la terenurile de sport. Sunt zile în care nu mut mașina din loc și îmi convine de minune. Și stăm foarte mult afară – asta cu deosebire în sezonul cald, când serile de încheie la plajă în jur de ora 10, iar cina e și mai târzie.

Cum și-au făcut copiii prieteni și cum interacționează cu ei?

Georgiana Idriceanu: A fost un proces de transformare treptat, pe care l-am remarcat pas cu pas. Tudor și Victor au devenit mult mai lejeri în socializare și interacțiune interumană, în general. Nu mai au teama aceea de a aborda un alt copil sau un adult – atunci când îi trimit, de exemplu, să ceară nota la restaurant, să obțină informații de la un vânzător dintr-un magazin sau când vecinii se angajează în schimburi de replici cu ei când se întâlnesc pe stradă.

Și s-au obișnuit cu natura (relativ) turistică a locului în care trăim, astfel încât, când nu apare niciun prieten de-ai lor prin parc, nu au nicio problemă să socializeze cu vreun copil străin – și la propriu, și la figurat – doar pentru că are o minge sau arată dorința de a se juca cu ei. Indiferent ce limbă vorbește acel copil. În general, reușesc să se înțeleagă în engleză cu copiii turiștilor străini, copii care, de obicei, nu vorbesc spaniola.

Ce facilități pentru copii există în zona voastră și ce activități extra-școlare fac băieții tăi?

Georgiana Idriceanu: Ca în toate satele prin care am ajuns – de dimensiuni medii, ca al nostru – și în Torrox există un pavilion sportiv care include: piscină semi-olimpică acoperită, stadion de fotbal, sală de sport unde se desfășoară antrenamentele și competițiile locale de baschet, patinaj (pe role), gimnastică. La acestea ai acces prin înscriere în cluburile sportive respective și plata unei taxe anuale sau lunare. Și e valabil și pentru adulți, nu doar pentru copii.

De exemplu, anul trecut ai mei au fost înscriși la fotbal: antrenamente de trei ori pe săptămână, meciuri în ligă la sfârșit de săptămână, echipament de antrenament, două echipamente de joc – în jur de 200 de euro taxa pe an. Anul acesta merg la înot, de două ori pe săptămână – 23 de euro pe lună taxa pentru fiecare. Altfel, ar fi putut să meargă la înot liber la aceeași piscină, adică fără antrenor, dar mereu cu rezervare prealabilă. Tariful pentru acest serviciu este de 3 euro / o oră de folosit un anumit culoar al piscinei, care este disponibil în momentul respectiv.

Iar pentru accesul la sala de fitness despre care aminteam mai sus – pe care o frecventez cât ei sunt la înot, de exemplu – sală care se află în incinta aceluiași complex sportiv, plătesc 2 euro de fiecare dată. Mi se par niște tarife absolut decente, accesibile oricui își dorește să facă sport nu neapărat în cadru organizat, dar într-o facilitate dedicată, nu în aer liber.

În același complex, în scop recreativ au mai fost instalate un skate-park și piste de petanque (un joc cu bile de metal, foarte popular aici printre seniori). În rest, în multiple puncte ale localității există terenuri de fotbal și de baschet deschise publicului zilnic. Faptul că acestea din urmă nu stau cu lanțul pe poartă și sunt accesibile mereu în timpul zilei a făcut ca populația – și, mai ales, copiii – să privească sportul drept una dintre formele principale de petrecere a timpului liber. Atenție: toate facilitățile despre care am povestit sunt proprietatea statului, nu private.

Aici, copiii parcă se nasc cu mingea legată de picior. Și ai mei au devenit dependenți de acest „accesoriu” la scurt timp după mutare. Am mereu două mingi în mașină și vreo cinci pe-acasă, de diverse dimensiuni, durități și scopuri: fotbal, baschet, handbal, volei, chiar și fotbal american.

Pe lângă sporturi, Torrox oferă tot felul de centre de cursuri pentru copii: de limbi străine, de muzică și instrumente muzicale, de științe – Tudor, de exemplu, este în al doilea sezon de cursuri de matematică la „Academia de las Ciencias” pentru că am descoperit că are o pricepere deosebită în acest domeniu și ar fi fost păcat să nu vedem dacă ar putea face ceva mai mult decât se face la școală.

Cum este sistemul de învățământ din Spania? Ce crezi că îl face diferit față de cel din România?

Georgiana Idriceanu: Este o discuție atât de lungă… – și cred că irelevantă pentru vreo analiză comparativă, pentru că în România mergeau la școală în centrul Bucureștiului (unde și locuiam, de altfel), iar aici vorbim despre o școală de sat dintr-o zonă preponderent agricolă, așadar – bănuiesc eu – cu un alt focus și cu alt grad de determinare în ce privește procesul educațional față de școlile din marile orașe spaniole.

Însă pot menționa schematic niște diferențe ușor de observat:

  • Mult, mult, mult mai puține teme.
  • Mult mai multe proiecte practice: de la cele de „manualidades” (lucru manual, de fabricat diverse) până la expoziții tematice la care participă chiar și toată școala.
  • Mult mai mult focus pe gestionarea emoțiilor: prin unele ore din curriculum (cum sunt cele de „valores” – etică); prin unele activități – de exemplu, să aibă grijă în pauza de prânz de elevii cu probleme de dezvoltare, prin rotație; prin prelegerile care li se țin de către reprezentanți ai diverselor instituții.
  • Multe acțiuni de educație civică: îngrijirea grădinei de legume din curtea școlii, vizite ale poliției, pompierilor, paramedicilor pentru tot felul de prelegeri, prezentări și exerciții cu copiii, activități pentru marcarea unor zile speciale de educație civică, precum Ziua Împotriva Violenței de Gen.
  • Mult sport: în afară de faptul că aici orele de educație fizică se fac cu sfințenie și, de cele mai multe ori, durează o oră și jumătate, nu o oră (împărțirea materiilor în orarul de curs nu se face întotdeauna pe ore fixe, durata unei materii poate fi variabilă de la o zi la alta), activitatea fizică este intens promovată și prin excursiile sportive pe care le fac cu clasa pentru a participa la competiții între școlile din localitate sau pentru întreceri sportive în localități învecinate.
  • Multe excursii de-a lungul anului școlar, în perimetrul localității (la teatru, la complexul sportiv, la plajă, drumeții locale) sau către destinații mai îndepărtate, la diferite obiective turistice. Între cele mai „tari”, despre care vorbesc și acum, se numără excursia la Sierra Nevada pentru jocuri de zăpadă. Având în vedere că noi locuim la plajă și că mulți dintre colegii copiilor mei nu mai văzuseră zăpadă până atunci – deși Sierra Nevada e la o oră și jumătate de mers cu mașina – îți închipui ce bucurie a fost pe capul lor!
  • Se mănâncă mult „în familie” la școală. Să ne înțelegem: spaniolilor le place să socializeze și să mănânce împreună, iar asta se inculcă din copilărie, din familie și din școală. După serbarea de Crăciun se face un mare „desayuno” (mic-dejun) în fiecare dintre clase, nu numai cu copiii și cu cadrul didactic, ci și cu părinții. Ne punem de acord pe grupul de WhatsApp cu ce aduce fiecare la această masă, se scot toate gustările și băuturile și ne punem pe ciugulit și socializat între noi și cu învățătoarea, în timp ce copiii se bucură de ultima zi de școală dinaintea vacanței zbenguindu-se prin incinta școlii, între două guri de „bizcocho” (checurile spaniolilor) și de suc. În afară de asta, mai sunt zilele în care au desayuno cu „churros & chocolate”, în care vin cei cu castane coapte, în care mănâncă „pan con aceite” (pâine cu ulei de măsline, micul dejun tipic din Andaluzia – asta se întâmplă chiar în ziua în care este sărbătorită obținerea autonomiei acestei provincii – 28 februarie), zilele în care li se împart fructe și așa mai departe.
Cadoul făcut de băieți pentru mama lor, de ziua onomastică. FOTO: Arhiva familiei

Crezi că viața la țară le oferă băieților ceva ce nu ar fi putut avea într-un oraș mare?

Georgiana Idriceanu: Absolut! Conexiunea cu natura, cu obiceiurile populare, cu autenticitatea spaniolă, apartenența la o comunitate mult mai extinsă decât cea de pe scara blocului pe care, în cel mai fericit scenariu, o dezvolți într-un oraș mare, sentimentul de siguranță – și mie, dar și lor – că pot avea o copilărie „cu cheia de gât”. Și astea doar la o primă trecere în revistă.

Iarna culegem lămâi, portocale și avocado, toamna culegem rodii, primăvara culegem migdale, apoi smochine – și când spun culegem, mă refer nu numai la acțiuni organizate, în care mergem la cineva în curte și îi dăm o mână de ajutor, ci despre plimbări în natură și copaci roditori încărcați de pe marginea drumului, din care ne luăm o gustare. Cum ai parte de asta într-un oraș mare?

În fiecare luni iau produse locale proaspete de la piața volantă, în funcție de sezon. La zece minute de mers cu mașina pe coastă, într-un alt sat, e portul pescăresc, cu o mulțime de terase în jur unde mănânci pește super bine.

Te-ai gândit vreodată să vă întoarceți în România? Ce ar trebui să se schimbe ca să luați această decizie?

Georgiana Idriceanu: Amplasarea geografică. N-am plecat pe Costa del Sol nici pentru făcut bani, nici din cauza că am fi dus-o rău în România. Am plecat pentru soare și mare. Aici, datorită faptului că am ajuns într-o localitate micuță, am descoperit și liniștea, și siguranța, și confortul de a avea totul la îndemână, asta a fost un mare bonus. Cât despre titlul pe care Torrox îl are – bazat pe un studiu meteorologic – „Mejor clima de Europa” (cea mai bună climă din Europa), pot garanta că se probează prin ierni blânde și veri nicidecum atât de arzătoare precum se plâng locuitorii din Valencia, Sevilla, Cordoba sau chiar Málaga, care e la numai 40 de minute de mers cu mașina. După 22 de ani de București super aglomerat, poluat, haotic, înverșunat, viața aici este incomparabil mai lejeră. De asta nici nu înțeleg de ce or vrea cineva să se mute în Barcelona, Madrid, Valencia. Sau în nord, unde e mai mereu frig sau vânt…

Ce sfat ai da altor familii din România care se gândesc să se mute în Spania?

Georgiana Idriceanu: Dacă ar avea cum, din punct de vedere logistic, financiar etc., să închirieze un apartament pentru câteva luni în zona în care își doresc să se mute pentru a simți, la prima mână, cum e viața acolo. Ce ritm are, ce nivel economic și de educație, să se analizeze pe ei înșiși și să-și dea seama dacă pot fi toleranți cu aspectele care nu le plac, astfel încât să se bucure de îmbunătățirea calității vieții din multe alte puncte de vedere. Și să se mute între spanioli, nu între englezi, nemți etc., pe considerentul că știu mai multă engleză decât spaniolă și or avea cu cine socializa.

Ca să te integrezi în Spania, să rezolvi mult mai ușor formalitățile legate de mutare și stabilirea aici, să prinzi un cheag și în comunitate, și din punct de vedere profesional, să intri cu capul sus – în sensul de curaj, de lipsă de stânjeneală – peste tot unde ai nevoie să mergi și să rezolvi lucruri, atunci trebuie să înveți limba. Și cu cât vei deveni mai „de-al lor”, cu atât vei simți mai mult și spiritul spaniol de bucurie a vieții.

E ceva ce nu-ți place acolo?

Georgiana Idriceanu: Frigul din casă! Deși ar trebui să fiu obișnuită cu el – așa cum presupun prietenii mei spanioli, care au o vagă idee despre vremea din România, dar consideră că iernile sunt aprige, însă, în mod real, ar trebui să fiu obișnuită cu el pentru că și-n apartamentul din centrul Bucureștiului, racordat la RADET, aveam în jur de 17-19 grade iarna în casă, dat fiind că nu făceau deloc față caloriferele suprafeței de încălzit, ei bine, nu! Fiecare iarnă „mă ia prin surprindere” (moștenire românească, sigur) cu frigul din apartamentul în care locuim pe Costa del Sol.

Acum avem 17,5 grade în casă și nu e de mirare, având în vedere că, aici, locuințele nu au încălzire, în general. Nu există un sistem de încălzire centralizată, nu există centrale de bloc sau de apartament. „Nu există” în sensul că nu este în tipicul zonei să se instaleze așa ceva, nu merită având în vedere profilul meteorologic. Nici nu există o rețea de distribuție de gaz metan în zonă, toate electrocasnicele funcționează pe curent electric. Pentru încălzire, populația mai folosește „sobe mobile” cu butelie de propan, pe care o reîncarcă periodic, tot felul de calorifere electrice sau aparatele de aer condiționat, cum facem și noi. Vara, abia le dăm drumul, pentru că apartamentul în care locuim este foarte răcoros prin poziționarea lui, însă iarna chiar le folosim pe toate trei, mai ales în ianuarie și februarie, cele mai reci luni ale anului.

Să ne înțelegem, însă: vorbim despre „cele mai reci luni ale anului” la interior, prin prisma acumulării frigului în urma săptămânilor de iarnă. Însă afară este, în cele mai multe dintre zile, mai cald decât în casă. Este încă unul dintre motivele pentru care spaniolii petrec foarte mult timp afară: la terase, la plimbare sau pe terasele proprii (aici, să ai o terasă sau o curte sau un patio este un „must”, rar vezi locuințe fără un petic de exterior unde să te bucuri de soare). „En España, la gente vive en la calle!”, cum se zice. Și de aceea nu suferă de frigul din casă. Stau și cu geaca pe ei în „salon” și se uită la televizor și cu ușa deschisă înspre stradă, de poți să-i vezi dacă treci pe trotuar; și nu le pasă nici de frig, nici că te uiți la ei în casă.

Și al doilea lucru care mi-a dat de furcă aici: NISIPUL este peste tot. Cum aveam praf în casă la București, aici am nisip. Mai grosier sau mai fin, îl vezi sau nu, îl aducem de la plajă, îl aduce vântul, intră pe căi numai de el știute, dar cert e că îl am în casă. Și în mașina de spălat, cu care nu o dată am avut probleme din această cauză. Până la urmă, locuim la 400 de metri de plajă, e normal să ajungă. S-a învățat și cu asta gospodina din mine, am dezvoltat tehnici de prevenție și combatere a nisipului din familia noastră.

Însă lucrul cel mai surprinzător în sens negativ a fost nivelul de educație și cultură al populației locale. Repet: am ajuns într-o zonă agricolă după 22 de ani de locuit în centrul Bucureștiului, ducând un stil de viață extrem de cosmopolit, cum îi șade normal unui jurnalist, fost redactor de reviste de femei, creator de conținut, instructor de fitness, pasionat de artă și cinematografie și așa mai departe, cu o viață socială diversă și complexă. Normal că bula de aici e total diferită de cea pe care am lăsat-o în urmă. Normal că am fost tristă la început, că nu rezonam cu nimeni în credințe, valori și pasiuni din această populație andaluză tipic „închisă”, cum se descriu și ei înșiși, de multe ori. Mulți dintre ei n-au ieșit nici măcar din Andaluzia, darămite să călătorească în străinătate. Și nici nu consideră că asta ar fi vreo problemă, ei sunt foarte mulțumiți cu viața lor.

Însă acest drive de explorare pe care l-am avut mereu, și prin prisma formării de jurnalist, m-a ajutat să descopăr oameni tot mai deschiși, cu educație formală, mai potriviți intereselor mele de socializare. Totodată, m-am redescoperit pe mine ca parteneră de acțiuni culturale – cum prind câteva orele libere de copii, dau o fugă până în Málaga la un muzeu, la un spectacol, la o expoziție. Dacă vrei să rămâi informat, să-ți continui dezvoltarea personală, profesională, a culturii generale, ai totul la dispoziție: Internet, cursuri gratuite de la primărie, spectacole, biblioteci cu acces gratuit, numeroase obiective turistice și o gamă largă de activități care să-ți îmbogățească sufletul și cunoștințele. Doar că efortul de a le descoperi și utiliza este la tine, nu-ți mai vin de-a gata prin prisma mediului în care îți duci viața.

Iar în ce privește majoritatea prietenilor, amicilor și cunoștințelor între localnici, m-am obișnuit să-mi iau de la ei alte lucruri, mai practice: „știrile” sau „ce se mai întâmplă prin târg”, să deprind elemente de vocabular, obiceiuri și tradiții, trăsături de stil de viață (cum ar fi tehnici de gătit sau ingrediente tipice zonei) și, tot cu ajutorul lor, să mă conectez de fiecare dată cu lucrurile care contează în mersul comunității. Până la urmă, dacă vrei să te integrezi în societatea spaniolă reală, trebuie să stai între spanioli.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa