Apelul telefonic din 31 august 2025 a schimbat totul. „Mamă, vorbești cu noul jucător al lui Rayo!”, i-a spus Mihai mamei lui, Iuliana. În spatele acestor cuvinte – aparent simple – se ascund ani de muncă, zeci de e-mailuri trimise la academii din Europa, filmări făcute pe marginea terenului, o viză refuzată pentru Anglia și un copil care nu a renunțat. Povestea lui Mihai Moga, acum jucător în echipa de juniori a clubului Rayo Vallecano din Spania, nu e despre noroc. E despre perseverență, răbdare și o mamă care a crezut că orice ușă închisă poate deschide o alta.
„Mihai a început să joace fotbal la 9 ani. Era în clasa a treia. Și nu s-a mai oprit de atunci. În ultimii cinci ani, nu cred că a lipsit la cinci antrenamente, și atunci din motive foarte serioase”, spune Iuliana, mama lui. Drumul lui nu a fost spectaculos, dar a fost constant. A început la o echipă mică, iSport, sub îndrumarea lui Ion Frâncu, apoi a continuat cu același antrenor la echipa liceului sportiv „Mircea Eliade”. „Era cel mai mic din echipă, dar a avut norocul să fie încurajat. E mare lucru. Colegii lui erau cu doi ani mai mari”, își amintește mama.
În 2020, în pandemie, s-a mutat la alt club, unul care nu suspendase antrenamentele. Din acel moment, până anul acesta, antrenor i-a fost Lucian Zoicaș, la NFC Arena Academy. „Nu a jucat la echipe cu notorietate mare. Și cred că a fost mai bine așa. A jucat constant, a învățat, a ascultat de antrenori”. Mihai a făcut și pregătire fizică individuală cu cel care îi fusese profesor de sport în clasele primare. „Au o relație foarte frumoasă. Cred că a contat enorm în dezvoltarea lui Mihai”, spune Iuliana.
De la copilul care „căra pianul pentru artiști” la tânărul care și-a construit caracterul pe teren
„Când era mai mic, își dorea să joace mai în față. În general, de la mijloc în sus sunt «vedetele», pentru că de acolo se dau goluri. Cei care joacă în apărare sunt cei care cară pianul pentru artiști. El a fost (și este și acum) fundaș central. Ani de zile s-a rugat de antrenor să îl lase să joace mai sus. Bine că nu l-a înduplecat! Îi place foarte mult poziția lui, zice că vede mai bine tot ce se întâmplă în teren”, povestește Iuliana.
Pentru Mihai, fotbalul n-a fost doar un joc, ci un stil de viață. A traversat adolescența cu toate capcanele ei – corpul care se schimbă, oboseala cronică, nopțile lungi, tentațiile ecranelor și ale „ieșirilor” – alegând, de cele mai multe ori, drumul dificil: trezit devreme, antrenament, școală, iar antrenament, apoi teme. Și-a construit rutina ca pe un baraj împotriva haosului vârstei, a învățat să spună „nu” lucrurilor care îl trăgeau în jos și „da” celor care îl făceau mai bun.
„La 16-17 ani este perioada în care cei care aleg să facă performanță fac performanță. Cine nu, renunță de tot”, spune Iuliana. „Adolescența este o vârstă mai complicată și din punct de vedere sportiv. Presupune extrem de multă disciplină și voință. Or, asta se întâmplă exact când tentațiile sunt mai mari și libertatea pare mai la îndemână ca oricând. În plus, e greu să faci performanță și la școală, și în sport. Nu imposibil, dar foarte greu. El voia să le facă pe ambele”.
Pentru Mihai, performanța sportivă pe care și-o dorea era la un club din afară. „În 2024, a început să aplice la mai multe cluburi și academii. Multe, serios!”, zice Iuliana, pregătindu-ne pentru continuarea poveștii.
Când s-a închis drumul spre Anglia, s-a deschis poarta Spaniei
„În mintea noastră, ar fi fost minunat să fie o academie din Anglia, dacă se poate mai pe lângă Londra. Acolo e și David, fiul meu cel mare, care a rămas în UK după ce a terminat facultatea”, povestește Iuliana. În scurt timp, minunea s-a întâmplat, iar Mihai a fost acceptat la probe la o academie de lângă Londra. „Doar că fericirea n-a durat decât trei zile. Era prea frumos…”, își amintește Iuliana. Mihai nu a putut obține viza de studii. „Poveste lungă, dar ideea e că după Brexit s-au schimbat multe. Nu mai e chiar simplu să ajungi în UK altfel decât ca turist”, lămurește mama.
Apoi recunoaște: „Sincer îți spun, eu cred că în locul lui aș fi renunțat. El nu. A zis că începe să caute cluburi în UE”. Așa au început zilele și nopțile cu mail-uri și speranțe. „Am căutat cot la cot cu el, am scris zeci de e-mailuri, am trimis CV-uri și demo-uri. I-am filmat majoritatea meciurilor, și-a editat filmulețele de prezentare. Mi-au trecut prin cap și prin suflet milioane de emoții, de gânduri… nu răspundea nimeni și mi se părea atât de nedrept…”
Apoi, o coincidență a schimbat totul. Iuliana i-a scris unei foste colege stabilite în Italia, al cărei fiu făcea fotbal de performanță. „Iuli, fără agent nu prea faci nimic”, i-a spus aceasta. „Momentul acela a schimbat povestea”, recunoaște Iuliana. Mihai a început să caute și să le scrie și agenților. La un moment dat, cineva a răspuns. A urmat o corespondență, apoi o discuție cu părinții. „Știam că se deschide o portiță pentru un club din Spania, dar în acea convorbire telefonică ne-au spus că ar avea șanse la Rayo. Am rămas muți. Nici cu gândul nu gândeam la așa ceva”. Era luna mai. Probele aveau să urmeze în august, la Madrid. Două luni mai târziu, Mihai era la Madrid, cu bagajul de vise în spate și două săptămâni de probe decisive în față.
Două săptămâni, o mie de emoții, un raport de vis
„Am fost cu el la Madrid, am stat trei zile și m-am întors acasă. Am văzut doar un antrenament și un meci-test”, răspunde Iuliana la întrebarea cum au fost probele. Restul e filmul trăit de la distanță de orice părinte care trăiește emoțiile alături de copil – gândurile de peste zi, telefoanele scurte, „cum a fost azi?”, și așteptarea aceea care îți bate în tâmple când știi că fiecare detaliu contează.
Ritmul probelor a fost intens: antrenamente zilnice, exerciții tactice, meciuri-test, evaluări succesive. Un proces riguros. „Cert este că la finalul celor două săptămâni, a primit un raport de evaluare extrem de consistent, semn că o armată de antrenori a fost cu ochii pe ei”, spune Iuliana. Fiecare pas, fiecare duel, fiecare interceptare au fost notate, comparate, cântărite.
Fondat în 1924, Rayo Vallecano de Madrid este unul dintre cluburile cu tradiție din Spania. Echipa joacă în La Liga, prima ligă spaniolă. De-a lungul timpului, Rayo Vallecano a format și lansat numeroși tineri jucători, mulți ajungând ulterior în loturile echipelor mari din Spania. În prezent, clubul are și o puternică academie de juniori. România este deja reprezentată acolo: Andrei Rațiu, fundaș dreapta al naționalei, joacă în prima echipă. „Sonic”, cum i-au spus fanii la Euro 2024, este unul dintre modelele care arată cât de departe poți ajunge dacă muncești cu seriozitate – un exemplu pe care Mihai îl are zilnic în față.
Deși trăiește la Madrid și se pregătește ca fotbalist profesionist, Mihai e tot licean
„Cu școala, lucrurile au fost puțin mai complicate. El mai are doi ani de liceu, este clasa a XI-a. Dacă era vorbitor de spaniolă, era totul extrem de simplu. Dar nu e, așa că ni s-au recomandat trei școli internaționale cu predare în engleză. Însă, de fapt, erau cu predare și în engleză, nu exclusiv în engleză. Asta însemna că trebuia să știe totuși și spaniola ca să poată face față exigențelor de acolo. Deci, pentru el, nu era o variantă ok niciuna dintre școlile recomandate”, spune Iuliana.
Pentru Mihai, cea mai bună variantă a fost o școală on-line din România. „Da, va învăța singur, își va face singur programul și am încredere că va fi la fel de responsabil și muncitor ca până acum”. Soluția din România i-a dat lui Mihai flexibilitatea de care are nevoie: învață în ritmul lui, între antrenamente și recuperare, își planifică orele astfel încât să nu piardă nici școala, nici pregătirea sportivă.
Clubul la care se pregătește Mihai se ocupă de tot. „Cu cât copilul este mai bun, cu atât clubul acoperă mai mult din costuri”, spune Iuliana. Există un tutore care are grijă de toate astea.
Planul pe termen scurt? Să crească din punct de vedere sportiv constant pentru a deveni jucător profesionist și să-și ducă liceul la bun sfârșit. „Probabil că cel mai greu va fi SAT-ul (bacalaureatul american) de anul viitor”, crede mama.
Dorul, încrederea și lecția celor două plecări
În urmă cu cinci ani, Iuliana se despărțea de fiul cel mare, David, care pleca la facultate în Marea Britanie. Între timp, el a terminat studiile și a rămas acolo, unde și-a început cariera în cinematografie. „Mi-a fost extrem de greu când a plecat la facultate. Mult timp nu am putut intra în camera lui. Același lucru mi se întâmplă acum cu plecarea lui Mihai”, mărturisește Iuliana.
FOTO: arhiva personală
Acum, cu amândoi băieții plecați, viața pare uneori ireală. „Îmi este nu dor, ci extrem de dor de ei. Dar nu sunt nici prima și nici ultima. Probabil că așa s-au simțit și părinții mei când am plecat de acasă. La fel alte mii de părinți aflați în situații similare. Povestea mea nu e cu nimic mai presus de a altora. Cred că e în legea firii. Învățăm să trăim cu dorul, să ne organizăm plecările, sărbătorile.”
David e cineast, Mihai e fotbalist. Doi tineri care și-au urmat pasiunile și au muncit pentru ele. „Nu le-a picat nimic din cer nici unuia, nici celuilalt. Amândoi au muncit să ajungă unde sunt acum. Iar eu sunt aici, la susținere. Ei știu în orice moment că îi sprijin necondiționat. Nu sunt vorbe goale. Băieții mei știu asta și cred că le dă un soi de siguranță. Dar și reciproca e valabilă: sunt puține persoane în care am mai multă încredere ca în copiii mei”.
Lecția de pe marginea terenului: ce înseamnă, de fapt, să-ți susții copilul
Întrebată ce i-ar spune unui părinte cu un copil talentat, Iuliana răspunde simplu: „Am stat foarte mulți ani pe marginea terenului, la sute de antrenamente și de meciuri, indiferent de vreme sau de oră. Am văzut foarte mulți copii talentați. Am văzut și foarte mulți părinți. Unii înțeleg prin «susținere» altceva decât înțeleg eu. Este trist ce se întâmplă în tribune la echipele de copii și juniori. Ce îmi e foarte clar este că copiii au nevoie de susținere, iar susținere nu înseamnă nici urlete, nici injurii la adresa celorlalți copii care le sunt adversari, nici la adresa arbitrilor sau antrenorilor.”
Și mai e ceva ce nu vrem să vedem, spune mama lui Mihai: importanța orelor de educație fizică. „Da, știu, sunt importante româna, matematica, toate. Dar uităm cât de important e să facă și sport. E o mare greșeală a noastră, ca societate.” Pentru Iuliana, profesorii de sport sunt eroi tăcuți. Ei nu doar că învață copiii să alerge, ci îi învață să se ridice atunci când cad – pe teren, dar și în viață.
