Numele Mirunei Ioani (38 de ani) este aproape sinonim cu sintagma „Și blondele gândesc”, așa cum și-a numit blogul lansat acum 18 ani. Stomatolog de profesie, mama lui Victor (6 ani) și a lui Tudor (9 ani), soția neurochirurgului Horațiu Ioani, Miruna și-a format o adevărată comunitate pe canalele de social media, acolo unde povestește cu vulnerabilitate și fără ocolișuri despre ce înseamnă cu adevărat viața de părinte, necosmetizată, cu bucurii mari, dar și cu oboseală, vinovății neliniști.
Este una dintre vocile au susținut normalizarea alăptării în public (prin lege) și care a pledat constant pentru un stil de parenting „de bun simț”, „imperfect”, fără „shaming” la adresa mamelor. De câțiva ani, Miruna a creat comunitatea The Sisterhood Society, un spațiu unde femeile învață să se sprijine între ele, să evite judecățile și comparațiile, să ceară (și să ofere) sprijin real atunci când simt că le apasă prea tare grijile care vin la pachet cu viața de părinte.
Miruna a renunțat pentru o vreme la viața de medic dentist pentru a se putea dedica creșterii copiilor, în contextul în care soțul său, neurochirurg, are un program mai puțin previzibil. Este mamă și „influencer” cu normă întreagă și nu se ferește să spună că – măcar din când în când – orice mamă are nevoie să-și acorde atenție, la fel cum are nevoie de o binemeritată pauză.
În interviul pe care ni l-a acordat, Miruna Ioani ne dezvăluie cum arată viața alături de cei trei bărbați (doi copii și un adult) din viața sa, cum duce pe umeri „încărcătura mentală” a unei familii și cum a învățat să ceară ajutor. Miruna vorbește despre autenticitate în online, dar și în propria viață. Despre cât de greu – și cât de eliberator – poate fi să renunți la masca „mamei perfecte” și să îți crești copiii „după inimă”, nu după standarde tot mai greu de atins.
- CITEȘTE ȘI: Prințesa urbană: „Văd toată iarna copii pe biciclete, la 3 grade, pe vânt sau ploaie, fără căciulă”
Ce înseamnă pentru tine „parenting de bun-simț” și cum se diferențiază de parentingul „după manual”?
Nu aș desființa parenting-ul „de manual”, eu mi-am luat multă inspirație de acolo. Nu îmi pot crește băieții după cum m-au crescut ai mei pe mine în totalitate, iar unele lucruri diferite mi-au fost de folos. În sensul că am primit o direcție, de exemplu „poți fi un părinte bun și când copilul e nemulțumit” sau „două lucruri pot fi adevărate în același timp: n-am chef să mă joc și îmi iubesc copilul nespus”.
Dar tu știi că eu am învățat o carte de parenting pe de rost? Pe cea a Laurei Markham, cu frați fericiți, e o parte cu scenarii și dialoguri – pe de rost! Ca să îți imaginezi cam cât de disperată eram. Ei bine, nu mi-am folosit la nimic. De ce? Nu c-ar fi cartea de vină, dar copiii mei niciodată nu răspundeau ca în scenariul ei. Eroare îmi dădeau: 404 direct. Însă, după ce stabilim că nu lovim copiii și nu îi pedepsim, cred că e bine să nu îi creștem după manual, ci după simț. Că e bun sau nu, rămâne de văzut, dar mereu am zis: să nu-i creștem după cărți, ci după inima noastră. E cel mai autentic mod.
Cum ai ales să îți crești băieții pentru a fi bărbați mai buni? Știu că pledezi pentru empatie și respect și faci parte dintre mamele care doresc să schimbe paradigma „masculinității” în România…
Stai, că abia au 6 și 9 ani, sunt departe de a-mi fi dat teza de doctorat pe acest subiect! Mai avem până să vedem ce a ieșit. Ce pot să te asigur, însă, e că mă străduiesc. De câteva luni, muncesc cu intenție la dusul farfuriei la chiuvetă, de exemplu, iar zilele trecute am primit o reclamație de la cel mic: „Mami, de ce nu ne putem întoarce la să ducă părinții farfuria, că era mai distractiv?” (râde)
Dar, legat de întrebarea ta, cred că e foarte greu. Văd cât de diferiți sunt băieții de fete, am o tonă de exemple. Dacă sunt lângă băiatul meu și cade ceva pe jos, lângă noi, reflexul e să te apleci să ridici, nu? Noooooo, nu el! Băieții nu se apleacă – e ceva de speriat! Sau, de exemplu, se jucau cu o fetiță la noi: au intrat în cămară, ai mei au ieșit, iar ea a rămas să stingă lumina și să închidă – ușor, nu trântit! – ușa.
Cred că mai important decât ce le spun, e ce le arăt. Respectul pe care eu mi-l ofer, apropo de lucrurile casnice, de timpul pe care mi-l dedic mie… Astea contează. Nu mă laud cu prea multe, nu asta zic, dar mă străduiesc. De exemplu, când ei plâng, nu îi opresc. Nu le zic „fii puternic, ești bărbat!”. Mai degrabă o să mă auzi spunând „dacă nu poți singur, e ok să ceri ajutor”. Am doi băieți, iar asta îmi schimbă mult perspectiva și văd tot mai bine și cât de greu e să fii bărbat.
Care e cea mai mare lecție pe care ai învățat-o tu, ca mamă, de la copiii tăi?
Că ei merită orice sacrificii și renunțări. Poate mâine mă răzgândesc, dar acum sunt în acest film. Ține minte, însă, că ai mei sunt deja măricei, poate pentru o mamă de copii mici e greu să citească așa ceva. De asta menționez, că eu sunt cu un picior ieșită din greu, ai mei se îmbracă singuri amândoi, fac duș, nu mai sug țâță – e diferit. Dar am învățat că și cele mai grele renunțări au meritat. Deși au fost niște decizii care pe moment m-au sfâșiat. „Cât să mai tot renunț? De ce mereu eu am de renunțat? Dar nu mai vreau!”. Asta îmi spuneam. Și aveam dreptate, așa simțeam.
Astăzi, însă, când băiatul meu cel mare mi-a spus prima dată niște secrete cu care, în mod, evident nu poți ca părinte să fii de acord, i-am mulțumit că mi-a împărtășit și el a răspuns: „Normal, mami, că ți-am zis. Doar niciodată nu m-ai trădat”. Măi, în momentul ăla, am simțit un plin în burtă, un fel de „totul a meritat”.
Cât de greu a fost pentru tine să gestionezi „mental load-ul” în primii ani cu copiii?
Dar e greu și acum, parcă tot mai greu. Acum avem de cumpărat mape cu găuri pentru istorie, de confirmat că mergem la petrecerea de sâmbătă, avem programe diferite, activități, preferințe, nevoi, de gătit, de mers la dentist, la tuns, „stai, că am un pic de țipat”, „sunt nemulțumit”, „am o personalitate”, „nu înțeleg de ce sunt supărat”, „acum vreau să te iubesc cu mâinile, uneori cu picioarele”, „stai să mă lovesc de ceva” – nu se termină, cum ar veni.
E și „fun”. Dar e mult, pentru că nu e numai asta în fiecare zi. Sunt o mie de gânduri în capul unei mame. Am lipsit 3 zile în weekend, am fost într-un retreat, ce am găsit când m-am întors n-a fost deloc distractiv! I-am certat pe toți, e inacceptabil!
Dar adevărul care nu-mi convine e că – ba da! – mama e cea care ține hățurile. Mama e cea care pune limită la bomboane și cola, fiindcă mama e cea care te duce la dentist când faci carie. Totul e în capul ei. Sunt și tați excepție, nu îi cunosc, dar am citit prin cărți că există (râde).
Oricum, soțul meu e neurochirurg. De asta e și mai complicat la noi. Ultimul lucru din cauza căruia vreau să nu doarmă el noaptea înainte de o operație pe creier e că nu avem lapte-n frigider. Viața alături de el e un privilegiu și o misiune în același timp. Nu e întotdeauna ușor, dar mereu îmi amintesc. Și tot cu el m-aș mărita de încă de o sută de ori.
Cum ai reușit să creezi un parteneriat sănătos în familie astfel încât să nu duci singură tot greul?
Deja am răspuns, cumva. Să știi că a devenit mai ușor după al doilea copil. Surprinzător, ceva în foarte bine s-a schimbat. Poate fiindcă nu mai puteam, efectiv, să le fac doar eu pe toate, habar nu am. Dar țin minte exact prima noapte cu nou-născutul acasă la noi: l-au luat colicile, urla ca din gură de șarpe în două camere la bloc. L-am plimbat, l-am alăptat, l-am golit de aer, măi, nimic nu funcționa! Și a venit soțul meu, „dă-l încoa’!”. L-am dat, că nu mai puteam. Ce crezi? S-a liniștit bebelușul imediat. Nu-mi venea să cred! „Dar și bărbații se pricep la așa ceva?!” Aproape nu-mi convenea. „Dar ce, eu ce am, nu-i place de mine acestui copil nou, după 9 luni în care a locuit în burta mea?” Râd, dar învăț. Ca să accepți ajutor, e nevoie să-ți ajungă cuțitul la os. Iar în timp, am învățat să nu mai aștept atât și să cer. Cu doi sâni inutili, rolul tatălui e foarte important.
Ce le-ai spune mamelor care simt că sunt la capătul puterilor, dar nu au curajul să ceară ajutor?
Că nu sunt la capătul puterilor. Știu, poate sună dur. Soțul meu mi-a zis o poveste: era un cerșetor pe o bancă. Câinele lângă el, schelălăia. Vine un trecător și-l întreabă de ce schelălăie câinele. „Stă într-un cui”, zice cerșetorul. „Și de ce nu se mută?”, întreabă trecătorul. „Probabil nu-l doare destul”, vine răspunsul. E dur, dar e adevărat. Confirm și din experiența mea. Când am fost cu adevărat pe fundul lacului, deja nici nu mă mai puteam certa. Primeam orice oricine îmi oferea. Ai o ciorbă rece? Primesc. Ai o vorbă bună? Accept. Ai 2 minute la telefon? Răspund.
Ai scris mult, cu asumare, despre vulnerabilitate. Cum ai învățat să fii sinceră cu tine însăți și să nu porți masca „mamei perfecte”?
Să porți măști e un efort. Pentru mine, cel puțin. Când sunt supărată, sunt supărată, când sunt veselă, sunt veselă. Uneori, toate în aceeași zi. Cei care mă urmăresc știu asta. Vulnerabilitatea naște punți. E suficient ca primul om să-și deschidă sufletul și, gata, se încheie discuția despre vreme. E păcat să irosim respirații pe discuții inutile. Vulnerabilitatea ne hrănește, ne arată că nu suntem singure.
Cred că am învățat din copilărie, din familie, să fiu sinceră cu mine. Tata mereu invita prieteni la noi, indiferent dacă era ordine în casă sau nu. Mama nu aprecia neapărat asta, dar ce bine ne distram până la urmă toți! Adevărul a fost și este o valoare principală în familia mea inițială, e un liant foarte puternic. Uneori, să stăm cu adevărul la masă poate fi greu, dar să știi că e mai greu să recunoști lucruri față de tine însăți. După ce-ai făcut asta, cu ceilalți e destul de ușor.
Care a fost cel mai neașteptat lucru pe care l-ai descoperit despre tine, după ce ai devenit mamă?
Că nu pot face lucrurile ca mama mea. Credeam că să ai un model în copilărie gata, aranjează tot. Iei examenul, practic trebuie doar să te prezinți. Ei bine, surpriză! Nu e așa. Cred că ăsta e cel mai neașteptat lucru. Eu nu sunt ea, am povestea mea, copiii mei. E și ceva empowering în asta, dar și neașteptat.
Cum a luat naștere ideea de „Sisterhood” și ce nevoie profundă ai simțit în jurul tău când ai pornit-o?
Erau zile întregi în care singurul adult cu care vorbeam, în afară de soțul meu, era portarul de la grădiniță. „Bună ziua!” – „Bună ziua!”. Distractiv, nu? Apoi, făcusem parte dintr-un cerc de femei, care mi-a făcut mult bine, dar acela era un curs plătit cu multe mii de lei. Pe de altă parte, ne-am adunat 4 fete într-un grup de Whatsapp și ne vedem în fiecare luni de la 1 la amiaz’ să facem ascultări empatice. A fost senzațional. Doar că, la un moment dat, una n-a mai intrat că avea programare la ceva, alta avea copiii de luat, tot câte ceva. Grupul s-a dizolvat. Fiindcă nu era al cuiva, nu avea un păstor. Momentul în care mi-am dat seama cum ar putea funcționa un club de femei a fost salvator. Știam deja ce pot face femeile. Pe mine, nu pastilele, ci femeile m-au salvat. Când mi-a fost mai greu. Așa că putem repeta și pentru alte femei aflate pe același fund de lac.
Ce ai descoperit despre solidaritatea dintre femei de când ai creat această comunitate?
Nu există limite la bunătate. Sigur că femeile nu sunt perfecte, dar am primit lecții absolut fantastice din Sisterhood. Nu e doar o vorbă. Sisterhood există în fiecare dintre noi, trebuie doar s-o activăm, să-i dăm voie și să-i dăm context.
Cum crezi că putem trece, ca societate, de la competiția dintre mame la sprijin reciproc?
Nu știu dacă ne poate ieși 100% din timp. Dar, crescând încrederea fetițelor în ele însele, stima de sine, mușcându-ne limba când vrea să iasă vipera din noi, mângâind scorpia când nu mai poate și dă semne să se manifeste. Să ne uităm, ce butoane ne-au fost apăsate, de reacționăm? Ce urmează să zicem sau să facem ajută cu adevărat pe cineva? Construiește sau doboară? Nu e deloc simplu, dar asta nu înseamnă că ne resemnăm.
Care este cel mai emoționant mesaj sau moment primit ori trăit în cadrul Sisterhood?
M-au impresionat multe, dar de anul trecut am început să mergem într-un retreat. Nu ieftin. Câteva mii de lei. Trei fete au plătit pentru alte trei fete. Unele, în mod anonim. Sau alt exemplu: o fată a divorțat, iar ca sprijin alte fete făceau cu rândul să se plimbe cu ea (o dată era să le mănânce câinii într-un parc, asta e aproape banc). Dar e impresionant. S-au legat prietenii, s-au făcut vizite, concedii, avem și o nașă chiar a unui bebeluș. Cred că unele prietenii legate aici vor dura 50 de ani. Știi de ce? Fiindcă niciodată viața femeilor nu se va mai schimba atât de mult ca în decada asta. Te-ai măritat sau ai divorțat, ai făcut probabil copii, cam asta e. Te așezi. Așa că eu ne văd fix ca în reel-urile alea cu băbuțe la malul mării, poate stăm pe zoom, poate pe nisip și vorbim. Facem review-uri la lipici de proteze, dacă e! (râde)
Cum îți faci loc pentru „self-care” într-o viață de mamă, influencer, medic și fondatoare de comunitate?
Greu. Pentru mine, orice e un task pe lista cu lucruri de făcut. Spălat pe cap? Pe listă. Unghii? Pe listă. Epilat? Tot așa. De asta mă și vopsesc acasă, la salon doar mă tund. E mult mai eficient din punct de vedere timp. Dar lucrez la asta. Însă funcționez pe bază de priorități. Copiii sunt momentan o prioritate, iar momentul ăsta ține de câțiva ani și nu se termină prea curând. Dar sunt sigură că unde pui atenție, acolo crește. Și fac ce știu că am de făcut. Să stau în oglindă pot și peste câțiva ani.
Ai momente de îndoială în care îți spui: „Nu fac destul”? Cum le gestionezi?
Zilnic nu fac destul. De asta, listele ajută. Ele nu mint, cum o face, uneori, propria minte. „Uite, câte ai făcut azi!” Păi, nu e grozav?!
Cum reușești să rămâi autentică, într-o lume digitală în care se poartă să fii „influencerul perfect”?
Rămân autentică fiindcă asta atrage oameni autentici. Cine se aseamănă se adună. De asta eu nici nu sunt vreo mondenă. Rar ies din casă altundeva decât în parc. Nu vorbesc despre vreme. Sar peste introducere. Astea sunt principii din „Sisterhood”. Nu facem „small talk”. Toate suntem femei ocupate, nu avem timp de pierdut. Deci, pentru mine, să atrag perfecțiune e irosire de energie. Știu că nu există așa ceva, deci nu-mi pierd vremea. Iar asta nu mă scutește de critici, stai liniștită. Dar măcar orice devine mai simplu de dus, când tu stai pe două picioare în adevărul tău. Ești de neclintit. Asta sunt!
Ce îți dă energie în zilele grele și te face să mergi mai departe?
Înghețata. Uneori sunt atât de obosită, încât aș ucide pentru încă un strop de energie. În București avem niște gelaterii senzaționale, cele mai multe livrează. Nu știți de la mine, că vi l-am băgat „pe dracul” în casă (râde). Și conectarea cu copiii mă încarcă. Știi, când ești cu ei pe covor, râzi cu dureri de burtă și uiți de tot? Ești doar acolo și parcă ai și tu 5 ani din nou? Aia e, doar că nu-mi iese mereu…
Care sunt valorile cu care ai vrea să rămână băieții tăi, indiferent de vremurile prin care vor trece?
Iubirea. Adevărul. Flexibilitatea. Adaptabilitatea. Curiozitatea. Răbdarea. Atenția. Cred că toți copiii se nasc cu lucrurile astea, iar lumea le distruge prin „pune-ți căciulă, că-i frig afară”, „mănâncă tot din farfurie”, „stai că face mama pentru tine” și ecrane cu nemiluita.
Cum arată, în familia voastră, granița sănătoasă între autoritate și libertatea copiilor de a se exprima?
Foarte diferit, în funcție de cât durează livrarea la înghețată! (râde) Glumesc! Copiii au libertate să se exprime, le mulțumesc că fac asta, dar uneori poate fi mult pentru mine. Când îmi sunt rănite sentimentele, spun asta. Când reacționez nepotrivit, repar cât de repede îmi adun forța.
Dar știu foarte bine și că aceiași copii liberi au nevoie să fii farul lor într-o furtună. Și atunci e bine să îți păstrezi fermitatea. Sunt lucruri pe care nu le negociem, mai ales cele legate de sănătate. Nu interzic dulciuri, dar nu am în casă cola. Și desertul nu e mâncare! Deci, întotdeauna înainte trebuie să mănânci o mâncare adevărată. Cel mic, care e topit după ciocolată, nu mă întreabă dacă poate un biscuit, ci „ce pot mânca înainte, mami, că vreau un biscuit cu glazură?”
Dacă ar fi să le lași băieților tăi o scrisoare pe care să o citească atunci când vor deveni părinți, ce ai scrie în ea?
Să mă ierte.
Ce reguli sau sfaturi din cabinetul de stomatologie merg aplicate și în parenting?
Ce mi-aș dori să aibă în vedere toți părinții când aleargă după copii seara și ei nu vor să se spele pe dinți e următorul lucru: că nu spălăm un dinte, ci construim un obicei pe viață. Se schimbă perspectiva, nu-i așa!? Nu-i îmbrăcăm în pijama, ci construim o relație.
Și mai e ceva foarte important. În stomatologie, regula la orice extracție e așa: dacă tragi de dinte 20 de minute și nu iese, oprește-te! Ori chemi pacientul altădată, ori îl trimiți la un chirurg mai experimentat. Cred că asta se aplică uneori și în viață. E foarte bine să ai multe încercări, dar e foarte important și să știi când se te oprești. Iar, în relația cu copiii, cred că e esențial să îți alegi bătăliile. Citeam într-o carte că, în iernile japoneze, cu multă zăpadă grea, cei mai rezistenți copaci nu sunt cei cu crengile groase și solide. Ele cedează și se rup sub greutatea zăpezii. Cei mai rezistenți copaci sunt sălciile, cu crenguțele lor suple, care lasă zăpada să alunece. Vezi? Două lucruri pot fi adevărate deodată: să fii părinte e cel mai greu și cel mai frumos lucru din lume.
