Mirela Retegan este mamă, fost jurnalist, antreprenor și fondatoarea „Gașca Zurli”, cea mai cunoscută trupă de muzică și teatru pentru copii din România. De peste 15 ani, cei mici o cunosc pe Mirela drept „Tanti Prezentatoarea”, care dansează și cântă alături de personajele Găștii și de cei mici „Am o căsuță mică” sau „Aramsamsam”. Dincolo de veselia și de lumea roz de pe scenă, stau însă eforturi uriașe, povești grele de viață și încercări constante de a face viața mai ușoară unor mame greu încercate. În ultimii ani, „Zurli” înseamnă și proiecte precum „Adoptă o mamă!”, dedicate femeilor aflate în medii sau situații vulnerabile, celor ce stau la căpătâiul copiilor lor din saloanele de oncopediatrie sau celor ce își văd copiii doar printre gratiile închisorilor.
Am întâlnit-o pe Mirela în mijlocul pregătirilor pentru turneul „Promisiunea Zurli”. În Casa Zurli, actorii repetă cântecele pentru spectacolul din toamnă, norișori pufoși plutesc pe tavan, iar costumele și fustițe colorate ale Fetiței Zurli stau aliniate în garderobă. Însă, dincolo de scenă, dincolo de lumea plină de culoare pe care Mirela Retegan a imaginat-o, descoperi o femeie care poartă cu ea povești de viață adânci, lecții învățate cu lacrimi, dar și cu multe zâmbete. Ne-a povestit despre despre copilăria sa, care i-a antrenat spiritul ludic, dar și despre durerea de a fi fost un copil care s-a confruntat cu episoade de bullying. Și-a luat forța din toate experiențele sale de viață și a transformat-o în energie pentru tot ceea ce face.
Nu în ultimul rând, Mirela Retegan este mama Mayei Sorian (21 de ani), pe care a crescut-o singură și pentru care ar merge oricând până la capătul lumii. Maya a crescut în culisele spectacolelor Zurli, iar acum, adult fiind, urcă pe scenă, alături de mama sa, ca prezentator. Știind povestea Zurli și a proiectelor pe care Mirela Retegan le-a conceput de-a lungul timpului pentru copii și părinți, nu m-a surprins să-mi spună că abia acum, după 15 ani, își impune să lucreze doar 8 ore pe zi, iar 8 ore să le rezerve pentru sine. Așa că prima mea întrebare (deși pregătită pentru finalul interviului) a venit firesc:
Ce vis personal ți-ai pus pe pauză pentru că era nevoie de tine aici, în Casa Zurli, sau în altă parte?
Familia. Familia aceea tradițională, cu momente în care te duci acasă și te uiți la filme împreună cu soțul, în care cinați împreună și vă planificați concediile cu foarte mult timp înainte și mergeți în all-inclusive și nu faceți altceva decât să citiți, să stați la plajă… Genul ăsta de lucruri cotidiene le-am pus deoparte. Pentru mine, să mă relaxez înseamnă să fac ordine în sertare. Fac asta foarte rar! Sau să dau cu aspiratorul: e sărbătoare!
Dar ți s-ar fi potrivit stilul ăsta „familist” de viață?
Cred că aș fi putut să fac și asta. Cred că aș fi putut să fac orice. Aș fi putut să găsesc bucurie în orice aș fi ales să fac. Dar a fost o alegere foarte clară. Am știut foarte clar că nu poți să pui focusul 100% în două direcții. Sunt perioade în viață în care pui focusul pe familie și lași cariera în plan secund – nu neapărat o elimini, dar o lași în plan secund – dar energia principală se duce pe copil, pe soț, pe relația de cuplu. Și sunt perioade în care pui focusul pe carieră și rămâne în plan secund, la susținere, familia. În cazul meu, Maya a fost inclusă în viața mea profesională și totul s-a transformat într-o poveste în care n-am mai putut să separ cele două lumi. Dar simt că am făcut ceea ce trebuia.
Ai avut un moment de revelație în care ți-ai zis „Eu chiar schimb ceva pe lumea asta! Ăsta e harul meu!”?
Nu știu un moment anume în care să fi zis asta, dar dintotdeauna am simțit că treaba mea are legătură cu copiii. Familia mea e foarte numeroasă. Mama are opt frați și noi suntem foarte mulți verișori, vreo 50 cred! Și întotdeauna eu eram cu copiii, iar adulții stăteau liniștiți și ziceau: „Ah, e în regulă, e Mirela cu copiii!”. Eu îi organizam, le făceam spectacole, inventam scenete. Acolo unde locuiam, în cartierul de ceferiști al părinților mei, în spatele blocului, făceam medalii din capacele de la lapte și ne jucam, de-a Nadia Comăneci și competițiile sportive, căci asta vedeam la televizor. Dintotdeauna viața mea a avut legătură cu copiii.
A fost o chemare?
Da, am știut dintotdeauna că lucrul pe care îmi place cel mai mult să-l fac pe lumea asta este să creez evenimente, acțiuni, instrumente care să facă mai frumoasă și mai ușoară viața copiilor.
Cum a fost copilăria ta?
Minunată. A fost o copilărie în care părinții mei, atât cât s-au priceput ei, au știut să îmi lase și spațiu de joacă, și libertate. Nici nu prea aveau de ales, pentru că astea erau vremurile. Dar cred că legătura cu copiii nu este doar despre mine, este transgenerațională, pentru că și părinții mei erau la fel. Tata era singurul din cartier care avea mașină, o Dacia 1310. O umplea de copii și-i plimba prin cartier, iar acela era „Disney-ul” copiilor. Mama aducea toți copiii fraților ei de la țară și vacanțele lor erau la noi la bloc (în Dej, județul Cluj – n.r.), și erau încântați să nu meargă cu vaca la păscut, ci să calce batiste. Îți dai seama ce însemna pentru verișorii mei de la țară să vină la noi la oraș, unde aveau WC în casă și cadă, să-i ducă mama la cinematograf, să se joace în spatele blocului fără să trebuiască să dea mâncare la găini, să ducă vaca la câmp, să meargă la fân și să ajute oamenii mari!
Bunica din partea tatălui, pe care eu cred că am moștenit-o într-o foarte mare măsură, aduna toți săracii satului la ea în curte și făcea de mâncare pentru toată lumea. Când a murit, preotul a citit lista cu peste 100 de nume de oameni care erau botezați sau cununați de ea. Bunica a botezat și a cununat pentru că era nevastă de pădurar și își permitea. Ajuta toți săracii pe care nu voia nimeni să-i cunune sau să-i boteze pentru că era o cheltuială.
Mama ne făcea la mașina de cusut haine pentru cele două păpuși pe care le aveam și inventa tot felul de lucruri. Tata ne aducea diapozitiv și ne uitam la desene împreună, citeam împreună, jucam Rummy, făceam foarte multe lucruri cu ei.
Ți-a fost naturală joaca, nu-i așa? Cumva ai moștenit asta…
Da. A făcut parte din viața mea joaca. Sigur că ne-au și bătut, stai liniștită, ca toți copiii acelor vremuri! Pe vremuri, mama cu prietenele ei, cu vecinele noastre se consultau: „Tu cu ce-l bați?”. „Cu bătătorul”. „Încearcă cu furtunul de la mașina de spălat…”. (râde) Mi le-am luat pe toate, dar dacă e să mă uit în urmă, pot să spun că am avut o copilărie fericită, cu joacă, cu libertate, cu grijă. Părinții erau acolo pentru noi.
Dacă ar fi să îi scrii un bilețel copilului Mirela, ce i-ai scrie?
Ah, mă faci să plâng (se emoționează). Copilul Mirela a avut parte de provocări și de bullying din societate, nu din familie. Eu n-am fost o frumusețe niciodată. Ca și copil eram destul de complexată, pentru că la șapte ani m-am lovit cu un leagăn în gură și în momentul acela mandibula s-a deplasat. Iar toată viața am fost așa, știi, precum copiii ăia de „le plouă în gură”. Ăsta a fost un complex foarte mare pentru mine și un motiv pentru care, copil fiind, am fost respinsă foarte mult. (îi tremură vocea și lăcrimează)
Îmi pare foarte rău…
E în regulă. E un subiect care mă emoționează. Dar știi de ce mă emoționează? Pentru că aș vrea să știe toți părinții care au copiii și trec prin genul ăsta de experiență că mai târziu de acolo îți iei forța să faci niște lucruri extraordinare. Pentru că toate ocaziile alea în care eu am fost respinsă, copil fiind, m-au îndârjit și m-au provocat să creez tot ceea ce am creat mai târziu. Și astăzi Zurli este o lume în care orice copil are loc tocmai pentru că eu am fost un copil respins.
Și ce i-ai spune Mirelei mici?
I-aș spune să aibă încredere, pentru că ce-i al ei este pus deoparte și steaua ei o să strălucească atunci când toată lumea se așteaptă mai puțin. Iar ea nu trebuie decât să facă ceea ce simte că trebuie să facă.
Dar mamei tale?
Ooo, mamei mele i-aș spune că o iubesc și că îi datorez faptul că astăzi am grijă să am 5 lei în portofel, așa cum îmi spunea ea. Ea m-a învățat că puterea e în mine. Mama îmi spunea tot timpul: „Cel care a reușit de ce a reușit, că nu e altfel decât ești tu, n-are nimic în plus față de tine? Înseamnă că a muncit foarte mult, înseamnă că și-a dorit foarte tare și că a făcut tot ce a putut!”. Mama avea această întrebare, de fiecare dată când exista o situație: „Ai făcut tot ce puteai să faci?”. Ziceam „da”. „Păi uite, aia n-ai făcut, aia n-ai făcut, aia n-ai făcut”. Și m-a învățat cum să privesc din toate perspectivele și ce înseamnă „să faci tot ce poți să faci” într-o anumită situație.
Asta i-aș spune – că îi mulțumesc. Pentru că dacă astăzi eu îmi plătesc facturile din ceea ce-mi place cel mai mult să fac, dacă am plătit școlile copilului și salarii pentru 30 de oameni de peste 30 de ani, e pentru că ea m-a învățat să fac tot ce pot să fac dintr-o anumită situație.
De multe ori, maternitatea nu e așa cum ne-am imaginat-o. Și ne surprinde pe fiecare în parte. Cum te-ai redescoperit din momentul în care ai ținut-o pe Maya în brațe?
În momentul în care am avut o în brațe pe Maya am conștientizat că este singura minune la care eu am luat parte. Atunci am înțeles că nu-i a mea, că eu n-am făcut nimic să intru în burta mea, să-i pun ochi, să-i pun urechi, să-i pun nas, să-i pun degețelele. Că ea singură s-a construit acolo cu harul divin și că eu sunt doar un intermediar, că eu sunt co-creator și nu trebuie să uit nici o secundă că ea nu-i a mea și că am o datorie față de Tatăl Ceresc să fac tot ce ține de mine ca ea să poată să-și împlinească menirea. M-am simțit binecuvântată și norocoasă să fiu parte din povestea asta și i-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a ales să aduc pe lume un copil.
Am citit într-un interviu pe care l-ai dat cândva că ai învățat să te gândești la Maya „în lumină”. Cum vine asta?
M-a învățat cineva, să știi. M-a învățat o femeie foarte specială, un parapsiholog, care din păcate nu mai e printre noi. Mă întreba „Te gândești la Maya? Cum te gândești la ea?”. Și am zis: „Da, mă gândesc. Mă gândesc dacă a mâncat, mă gândesc dacă n-a supărat-o cineva. Mă gândesc dacă nu e într un pericol. Mă gândesc în permanență la ea”. „Dar frumos te gândești la ea?”, m-a întrebat. Mi se părea că e de datoria mea să mă gândesc îngrijorată la ea. Și atunci mi-a zis: „Închide ochii și imaginează-ți-o pe Maya mergând fericită pe un câmp verde și deasupra capului ei încearcă să vezi un cer albastru cu nori, cerul ăla de primăvară, iar tu s-o vezi alergând pe câmpul ăla fericită”. Mi s-a părut un exercițiu fantastic! Și mi-a spus: „Încearcă să faci asta în fiecare zi, în timp ce bei cafeaua, când stai în stația de autobuz, când stai la semafor și aștepți să se facă verde. Îți ia câteva secunde să închizi ochii și să te conectezi cu copilul tău. E cel mai ușor, ieftin și simplu lucru mare pe care tu poți să-l faci pentru copilul tău!”.
Ce îndemn frumos!
Da, și, din fericire, eu am aflat asta foarte devreme, pentru că Maya era mică când am început să fac asta. Atât de puternică s-a creat legătura dintre noi, încât Maya avea zile în care spunea: „Astăzi te-ai gândit la mine? Nu-i așa?”. Și-i spuneam: „Da, de unde știi?”. „Am simțit!”, răspundea ea. Ne-a fost ușor pe urmă, chiar dacă a fost la Londra sau la Barcelona, ea în capătul lumii sau eu în capătul lumii. Am antrenat legătura dintre noi. Ne-am antrenat să o simțim în permanență.
Cum să facem noi, părinții, să scăpăm de „drobul de sare” și de toate fricile?
Conștientizând că nu sunt ai noștri. Copiii noștri au propriul lor destin, propria lor soartă, iar noi trebuie să fim binele din viața lor, și nu răul. Pentru că eu îi spuneam de multe ori: „Maya, aș vrea să nu te atingă nici măcar o boare de vânt!”. Și ea îmi spunea: „Și atunci de ce ești furtuna din viața mea?”. „Aș vrea să nu las pe nimeni să-ți facă nici cel mai mic rău”. „Și de ce-mi faci tu răul pe care n-apucă să mi-l facă toți ceilalți?!”. De fiecare dată când îi facem să sufere din incapacitatea noastră de a ne îmblânzi fricile, vinovățiile și așteptările, să ne gândim că le facem mult mai mult rău decât le fac toți cei de care noi zicem că îi păzim.
Ai fost mamă singură, iar asta nu-i niciodată ușor. Care a fost tribul tău? Știu că ai un grup de prietene foarte bune…
Da, ele au fost tribul meu și sunt în continuare. Noi ne spunem „Margarete”. Un prieten comun ne-a dat această denumire – era cu noi și a zis că se simte așa, ca la o pensiune de nu știu câte margarete. Suntem șapte în total, împrăștiate în toate colțurile lumii. Astăzi una trăiește în Los Angeles, alta trăiește în Calgary, în Canada, alta trăiește în Scoția. Ele au fost tribul meu, pentru că eu eram singura care avea copil și ele toate erau femei libere. Trebuia să vină ele la mine dacă își doreau să stăm la povești. Joia era ziua noastră (râdeam de multe ori că servitoarele pe vremuri aveau liber joia) și noi ne întâlneam la masa mea din bucătărie.
Trăiam într-o casă foarte modestă, undeva pe lângă Hala Traian, dar era cel mai iubit loc bucătăria mea de pe strada Vișinilor. Acolo, în jurul mesei, ne spuneam toate nespusele. Ele au fost cele cu care eu m-am ajutat când am avut nevoie, care veneau să stea cu Maya, dacă era cazul. Ina a învățat-o despre Beatles și a dus-o la teatru, cu ea a descoperit povestirile lui Habarnam. La un moment dat, era foarte la modă un Pegasus magic și Maya își dorise acest unicorn de la Moș Crăciun și Donna, care trăiește în State, l-a căutat în toată America și i l-a trimis. Moni îi aducea din Scoția cele mai frumoase rochițele pentru serbare. Crina, care trăiește în Canada și care e nașa ei, este destul de spirituală și o învăța să facă tot felul de ritualuri. Cu Alexandra, care era colega mea la radio, am fost în vacanțe și ne distram foarte tare, căci eu aveam o mașină mică care se umplea de colace din astea umflate și le căram împreună pe plajă. Mihaela a învățat-o cum să facă baie în petale de trandafir… Toate prostiile le-a învățat Maya de la ele! Spune că sunt mătușile ei.
A fost norocoasă Maya să aibă asemenea mătuși!
A fost foarte importantă prezența lor în viața mea. Dincolo de faptul că am putut să mă sfătuiesc cu ele, când am avut crize financiare strângeau bani de la prietenii lor și mă ajutau să-mi plătesc chiria. Nu o s-o uit niciodată pe Ina cum a venit cu un pumn de bani (5 dolari, 10 mărci, nu știu câți lei), pentru că eram într-o perioadă foarte grea financiar. Aceste femei au fost întotdeauna prezente necondiționat și ne-am acceptat una pe alta. De exemplu, dacă una avea probleme cu un bărbat, noi trebuia să știm doar atât: „Astăzi îl urâm sau îl iubim?”. Ca să știm cum ne poziționăm față de el. Îi spuneam: „Cum vrei tu, noi așa ne așezăm! Important e ca tu să fii fericită”. Și ținem legătura în continuare. Anul ăsta am fost în vacanță împreună în Grecia, pentru că Dona a făcut 50 de ani și a dorit să petrecem împreună. Iar la anul vrem să mergem în Toscana (deja visăm toate la vacanța asta!). De peste 20 de ani noi suntem „trib” unele pentru celelalte.
Din vremea copilăriei Mayei ce amintiri ai vrea „să înrămezi” în sufletul? Sau ai deja „un perete” întreg?
Sunt foarte multe și, da, chiar am avut un perete întreg! Pentru că noi am făcut foarte multe lucruri împreună. Am văzut toată lumea împreună. Am fost din Las Vegas până în Laponia, în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Mi-am dorit foarte tare să trăim împreună cât mai multe experiențe și în continuare facem asta. Maya mi-a spus foarte clar pentru la anul: „Vreau după Revelion să plec undeva cu tine!”. Și am ales pentru ianuarie să ne ducem în Africa, pentru că eu am mers, dar ea n-a fost. Mi-a zis: „Vreau și eu să trăiesc cu tine experiența aia”. Da, încă vrea să meargă cu mine și facem multe city-break-uri împreună. De când avea ea vreo șase ani, în fiecare primăvară ne-am dus trei zile undeva împreună. Trei zile în care noi eram două prietene, lăsam deoparte toate toate corecțiile pe care eu ca mamă aș vrut să le fac, și așa am văzut aproape toate capitalele Europei. Trei zile, atât. Știu că într-una din ele, acum de curând, mare fiind, am fost la Pisa și Florența și ne-am cumpărat haine la fel și ne-am făcut poze… (râde). Reușim să ne distrăm noi două într-un fel în care mai reușesc doar cu cei mai buni prieteni să o facă. Prin urmare mi-e greu să aleg o singură imagine, pentru că sunt atât de multe și foarte frumoase.
Ea ți-a spus vreodată ce amintire dragă are din copilărie? Cum își amintește copilăria lângă tine?
Să știi că nu am întrebat-o. Și sunt sigură că sunt foarte amestecate și la ea. Desigur, am avut și foarte multe momente în care ne-am certat! Chiar vorbeam zilele trecute despre o posibilă ieșire la Madrid (pentru că mulți dintre colegii de facultate din Barcelona s-au stabilit acolo) și mi-a zis: „Mama, Madridul ăla merită și o vacanță cu noi două fără să ne certăm!”. Încă din preadolescența ei, până pe la 20 de ani, noi două ne certam pornind de la poze: fie nu-i plăceau ei pozele pe care i le făceam eu, fie mă enerva pe mine că ea nu dorea să facă poze cu mine sau să-mi facă poze… Dar ne certam rău de tot! Și uite-așa am ratat niște orașe! (râde)
Pentru că aveați conflicte de la lucruri banale.
Da, pentru că ea era în adolescență, eu eram nepregătită să gestionez toate emoțiile alea…
Suntem vreodată pregătiți până la capăt?
Nu, nu. Dar tocmai asta e ideea, că nu trebuie să fim pregătiți, ci trebuie să învățăm și să creștem împreună cu ei. Și eu am înțeles ceva extrem de important:. cu cât ei cresc în înălțime, noi trebuie să creștem în înțelepciune. Și, dacă noi creștem în același ritm în înțelepciune, cum cresc ei în înălțime, noi rămânem la același nivel spiritual și emoțional cu ei. Dacă nu creștem, noi ne gârbovim, ei se înalță – și nu se înalță doar fizic! – și atunci se creează discrepanța. Între mine și Maya nu este acel „conflict între generații”, pentru că eu am avut grijă să mă înalț și să țin ritmul, chiar dacă eu acum sunt cu două capete mai mică decât ea.
Învățăm multe de la copiii noștri. Maya ce te-a învățat?
Pfoai! O grămadă de lucruri! De exemplu, când era mică de tot, ne uitam la „Super Nanny”, iar eu am comentat ceva în genul „uite copilul ăla ce rău e!”. Și ea a zis: „Pe mama lui ai văzut-o? Ea e problema lui!”. Până în trei ani avea Maya! „O să-ți facă o mărturisire” – mi-a zis. „Eu, înainte să vin pe Pământ, te-am văzut și eu L-am întrebat pe Dumnezeu: e ok femeia asta? Și Dumnezeu a zis că ești ok și așa am venit la tine. Copilul ăla de ce nu s-a consultat cu Dumnezeu înainte? Trebuia să vadă cum e mama lui”. Și a fost pentru prima oară când eu am stat să mă uit cu adevărat la cum sunt mamele, pentru că până atunci mă uitam doar cum sunt copiii.
Tot Maya m-a învățat să mă relaxez și să mi dau seama că are nevoie de foarte puține lucruri. După ce eu m-am dus cu ea în toate destinațiile exotice, făcând niște eforturi financiare foarte mari, la un moment dat am întrebat-o (cu aroganța părintelui care știe că a făcut tot ce putea pentru copilul lui), care sunt cele mai importante trei lucruri pe care le-am făcut noi împreună. Și ea mi-a zis așa (că tot m-ai întrebat mai devreme de amintiri): „Când am mers în Vama Veche și am stat la cort și a venit furtuna, așa că am dormit în mașină și mi-ai citit povești la lanternă. Când am mers la Dej de Paște și tot drumul am cântat amândouă cântece românești din playlistul tău și când ne-am dus la Poiana Brașov și am jucat cărți și ne-a fost rece, iar doamna de acolo ne-a dat niște pături, mie mi-a adus un ceai, iar ție un vin fiert”.
Atunci am întrebat-o: „Păi, Las Vegas, New York, Laponia, Disney, Los Angeles, Maroc, Bali… unde sunt?!”. Mi-a răspuns simplu: „Ah, alea au fost niște vacanțe! Dar în toate excursiile tu erai mai stresată să ajungem peste tot și să bifăm tot ce aveam de bifat”. Și atunci am înțeles că pentru ei nu contează destinația, contează disponibilitatea pe care noi o avem să fim alături de ei în locurile respective.
Crezi că i-ai învățat pe părinți, prin proiectele tale, să facă și ei asta?
În martie am fost în mai multe penitenciare în campania „Adoptă o mamă”. (În cadrul acestui proiect, am încercat să identific categorii de mame aflate în situații speciale: mame ai căror copii sunt bolnavi, mame bolnave, mame care s-au refugiat cu copiii în brațe din calea soților agresivi, mame de la țară, care o duc greu cu banii pentru că viața nu le-a așezat într un context în care ele să poată câștiga mai mult…) Am identificat mamele din penitenciare și m-am dus acolo cu un scop foarte clar: să le amintesc că ele sunt mamele copiilor lor și dincolo de ziduri și că, energetic, pentru copiii lor, ele sunt sursa de „combustibil”. Copiii, când au nevoie să se ancoreze cu o emoție puternică și să-și ia energie se gândesc la mama. Ei nu văd zidurile. Și le-am învățat să facă niște lucruri prin care să rămână conectate cu copiii lor. Le-am învățat să „dea jos” sentimentul ăla de vină a faptelor pentru care au fost deja judecate de oameni. Dumnezeu o să te judece în primul rând pentru felul în care ai avut grijă de sufletul tău – ca el să hrănească sufletul copilului tău. Vreau să-ți spun că la una dintre închisori, la final, a venit un gardian și mi-a zis plângând: „Doamna Mirela, eu mă duc acasă să fac cu copilul meu ce le-ați spus lor să facă, pentru că eu nu fac asta, deși nu mă despart niște ziduri de el!”. Mi s-a părut foarte puternică această conștientizare.
Cum de ți-ai îndreptat atenția nu doar spre copii, ci și spre mame?
Pentru că le-am văzut. Pentru că, mergând în oncopediatrii pentru copii, de fapt, mi-am dat seama că cel mai greu e să mă uit în ochii mamelor. Căci eu pe copii îi iau cu joaca, dar când mă uit în ochii unei mame și îi văd tristețea și frica… îmi dau seama că acolo e greul. Și mi-am dat seama că mi-a dat Dumnezeu această capacitate de a le da putere și de a le ajuta să-și amintească faptul că numărăm fiecare zi.
Le spuneam „Astăzi e aici, e viu, e cu tine. Are nevoie de tine să zâmbești și are nevoie de tine să fii bucuroasă că îl ai, așa cum îl ai!”. Și le vedeam cum se îndreaptă de spate și-și amintesc, pur și simplu. Îi întrebam pe copiii din saloane: „Mama e ok? – Da. Mănâncă? – Da. Doarme? – Da. Are grijă de tine? – Da. E prezentă când ai nevoie? – Da. E amuzantă? – Nu!”. Întrebam asta de față cu ele. Era singurul moment în care copilul se întrista de-adevăratelea.
Și atunci am realizat că eu am o treabă: dacă până acum alții n-au observat acest lucru, înseamnă că e treaba mea și că eu trebuie să identific acele mame care nu-și dau voie să fie amuzante, pentru că se simt atât de vinovate de ceea ce li se întâmplă lor sau copiilor lor, încât uită că ele rămân „benzinăria de energie” a copiilor.
Când ai pornit acest proiect?
„Adoptă o mamă!” are deja 10 ani, timp în care i-am tot adăugat componente. Am pornit de la un cadou pe care orice mamă care are mai mult decât îi trebuie poate să îl facă pentru o mamă aflată într-o situație specială. Nu pentru că ea n-ar putea să-și cumpere o perie de păr sau o cremă de mâini, ci pentru că nu-i stă capul la așa ceva. Dar o să se bucure dacă-i duci o cremă de față sau un șampon, pentru că ai ajutat-o cu ceva ce nu mai trebuie să-și cumpere ea, căci are de cumpărat medicamente. I-ai dat ceva la care nu mai trebuie să se gândească. Pe urmă, am dezvoltat componenta „Cu mama la psiholog” și am convins sute de psihologi să doneze ore gratuite pe care mamele pot să le primească, să aibă un prim contact cu ceea ce înseamnă psihologul. Și sunt mii deja care, de-a lungul timpului, au descoperit asta și apoi au ales ce fac mai departe. Iar pe urmă pe urmă ne-am dus cu cadouri la mamele din oncopediatrii și apoi ne-am îndreptat privirea către mamele din penitenciare, acolo unde ne-am dus pentru prima dată anul trecut. Am luat o pe Ana Maria Brânză la Craiova, pe Amalia Enache la Târgșor. Și am decis că o să facem asta și la anul.
Dacă ai putea să schimbi ceva în societate legat situația mamelor, de condițiile în care își cresc mamele copiii, de unde ai începe?
De la educația emoțională, de aici aș începe. Nu cred că în societate e problema, ci în nivelul de educație emoțională. Educație pe care noi nu o avem. Aș face niște cursuri la care copiii să meargă cu părinții de mână și să înceapă clasa zero la educație emoțională. Suntem guvernați de frici, de vinovății, de rușine, de toate emoțiile alea joase, negative, pe care le-am preluat de la părinții noștri.
Sunt foarte puține mame care trăiesc în curajul de a fi mamele copiilor lor și de a înțelege că principala lor responsabilitate este pentru acel copil. Căci, atunci când o să murim, Dumnezeu o să ne întrebe: „Ți-am dat un suflet, ce ai făcut cu el, tu, mamă? Căci tu ai fost însărcinată să-l aduci pe lume și să ai grijă de el. Nu maică-ta, nu soacra ta, nu bărbatul, nu societatea, nu țara… Tu ai această obligație, fie că ai fost în închisoare, că ai fost în spital, că ai fost în centrul de recuperare, că ai fost la CEO sau măturătoare de stradă. Tu, mama, a trebuit să faci tot ce ai putut să faci, din poziția pe care ai avut-o pentru sufletul acela.. Ai făcut tot ce ai avut de făcut?”. Atât aș face
Și în toată schema asta a lucrurilor, locul tatălui unde e?
Hm! Uite că aș face ceva concret: le-aș face loc taților în viețile copiilor lor și le-aș învăța pe mame că în mâinile lor stă relația copilului cu tatăl. Căci de mamă depinde ce relație are copilul cu tatăl. Mama este cea care trebuie să-și crească și copilul și „să-l crească” și pe tatăl copilului ei. Dar n-avem chef de multe ori și nu ne convine asta, și nu ne place, și le luăm de-a gata pentru că nu ne asumăm propria noastră responsabilitate. Dacă ești o mamă responsabilă de tot ceea ce înseamnă viața copilului tău, o să fii conștientă că și relația lui cu tatăl e tot în responsabilitatea ta. Atât cât poți și unde poți, dar fă tot ce ai putut tu!
Cum vrei să plece acasă copiii și părinții după ce iau contact cu „lumea Zurli”?
Știi care este valoarea principală a brandului Zurli? Vulnerabilitatea! Este singurul spațiu din România, un spațiu „safe”, creat și construit atât de sigur încât părinții și copiii se simt liberi să fie vulnerabili. Se simt liberi să cânte, să plângă, să râdă, să danseze, să se maimulțărească, să se ia în brațe, să și spună te iubesc, să spună iartă-mă, să spună „nu vreau soare, nu vreau lună, vreau pupici de noapte bună”. Sau ce o să spună acum în cântecul nou din turneul Promisiunea Zurli: „Promite-mi, tată, că de dragul meu o să rămâi puternic mereu. Promite-mi, mamă, că rămâi frumoasă și arunci tristețea de la noi din casă. Promiteți-mi că orice s-ar întâmpla, voi veți rămâne mereu familia mea”. Cu asta vreau să plece. Vreau să plece copiii cu conștientizarea faptului că au doi părinți, indiferent că ei se mai iubesc sau nu, că mai trăiesc sub același acoperiș sau nu, dar că sunt la fel de importanți amândoi pentru că inima lui este împărțită între cei doi. Și noi asta spunem mereu în în spectacolele și în cântecele noastre. Îi punem pe aceeași poziție, iar părinții să plece amintindu-și că copilul este prin prima lor responsabilitate în lumea asta și probabil cea mai importantă din punct de vedere spiritual, după responsabilitatea pe care o avem față de noi înșine.
Ai un fel de a spune cuvinte foarte puternice, care ajung la inima unui părinte.
Dar tu știi că eu o să citesc și o să zic „Eu am zis asta!?”. Știi că m-ai întrebat dacă am avut un moment în care am înțeles că am har. Uite, eu am înțeles un lucru: la un moment dat, când am recitit un text scris de mine și nu mi-a venit să cred că eu am spus lucrurile alea, am înțeles că sunt doar „un canal” și că prin mine Dumnezeu își face treaba. Din momentul ăla eu nu mai editez nimic. Scriu textele cu energia aia creatoare care vine din inspirația divină și le dau unui editor care „traduce” din Mirela Retegan în română. N-ai cum să crezi că-i despre tine când tu scrii: „Nu vreau soare, nu vreau lună, vreau pupic de noapte bună, nu vreau să mă îmbraci în stele, vreau s-asculți visele mele”. Este cântecul care a marcat, de 15 ani, atâtea generații și care vindecă părinții, și copiii interiori ai părinților. N-ai cum să ai un impact atât de mare și să îți imaginezi o secundă că-i despre tine. Nu, nu e despre mine! Eu spun, orice lucru așa începe: „Doamne, dacă este și voia Ta, atunci eu mă duc până la jumătate, dar acolo aș vrea să mă întâlnesc cu Tine, ca să știu că e bun drumul pe care merg”. Și dacă nu mă întâlnesc cu el, mă întorc și accept că a fost doar o ambiție, o dorință…
Adică nu le privești ca pe niște eșecuri?
Niciodată! Eșecul este cel mai bun mod prin care viața îți spune că nu e treaba ta acolo, că nu ăla-i omul cu care tu o să te îmbătrânești, că nu ăla e omul cu care o să râzi la bătrânețe când nu mai aveți altceva de făcut, că nu ăla e jobul care te face să crești, că nu ăla e prietenul pe care poți să te bazezi atunci când o să ai nevoie. Nu! Este cel mai bun prieten eșecul. De regulă, ajungi la eșec după multe semnale pe care nu le-ai văzut. Eșecul e ultimul. Eu văd eșecul ca pe un zid în care tu tot dai cu capul și nu înțelegi, pentru că nu sunt răni fizice. Dacă ar fi chiar un zid, te-ai învineți, și ai vedea. Dar pentru că e un zid invizibil, toate se duc în corp, și noi ne îmbolnăvim pentru că rămânem acolo. Pentru că nu vrem să acceptăm că e gata. E gata relația, jobul, proiectul. E gata! Treci la nivelul următor! Du-te mai departe, du-te înapoi și ia-o pe altă cale!
Și ce e succesul pentru tine?
Eu îmi imaginez că e un munte și în vârful lui stă succesul. Acela va fi pentru mine succesul: când eu o să ies din viață și bat palma cu el, pentru că am știut cum să mă duc pe toate drumurile, să mă întorc, să sar dintr-o parte în alta, să-mi găsesc calea care să mă ducă spre succes. Pentru mine acela e succesul. Restul sunt încercări.
Mi se pare foarte frumos cum vezi tu lucrurile.
Mulțumesc. Da, e, dar dar nu mi se datorează. Dacă mi se datorează ceva e faptul că am fost tot timpul deschisă și atentă și prezentă în permanență. Mă întrebam „Ok, care-i treaba mea aici?” Și am făcut tot ce am putut să fac din fiecare situație. Mi-am antrenat această capacitate de a vedea lucrurile bune. Aveam la Național FM, acum 15 ani, o emisiune care așa se numea, „Partea bună”. Intram în direct și le spuneam oamenilor „Nu, nu mă interesează nici cum te cheamă, nici de unde ești. Spune mi o poveste adevărată! Hai să vedem care-i partea bună!”. Și o întorceam până vedeam care-i partea bună din ce li s-a întâmplat. Și-i făceam să vadă partea bună.
Nu mulți dintre noi avem această capacitate. Îți trebuie un pic de exercițiu să poți „suci” lucrurile ca să poți vedea partea bună.
Eu cred că are legătură cu cu neamul meu, cu familia mea, cu bunicii, cu părinții mei. Ai mei n-au înțeles niciodată ce fac, dar m-au susținut, m-au acceptat. Mi-am amintit de curând și număram vreo 20 de destinații în care tata a zis că eu n- o să ajung niciodată. Dar nu m-a zis-o nicicând la modul „nu te cred în stare”. El nu credea, dar își dorea ca eu să pot să fac asta. Pentru tata, măsura succesului era să ai jeep. Dacă aveai jeep, însemna că ai reușit în viață. Și în ultimul an, an în care știam că se duce, am făcut leasing și mi-am luat un jeep și m-am dus acasă. Iar tata a murit liniștit că eu am jeep. De-atunci conduc o astfel de mașină, pentru că vreau să se uite de acolo și să stea liniștit că sunt ok (râde).
Mi-am făcut o filozofie de viață, de-asta foarte simplă: „N-ai ce să-mi iei! Ia-mi banii, ia-mi sediul ăsta! Fac altul!”. Asta nu vedem de fapt, că bucuria mea din suflet și din minte n-ai cum să mi-o iei. Ce știu eu n-ai cum să-mi iei. Dar, când vine mâine moartea și zice: „Mireluța, cam atât a fost!”, eu o să zic: „Doamne, îți mulțumesc pentru tot ce am trăit!”. Pentru că eu nu am trăit! Eu am mușcat din viață! Am luat, pur și simplu, și am mâncat-o cu toată bucuria!
Gașca Zurli pornește în toamnă în turneul național „Promisiunea Zurli”. Noul spectacol este o poveste plină de emoție, dedicată promisiunilor pe care ni le facem unii altora: între copii, părinți și bunici, dar și promisiunilor pe care ar trebui să ni le facem nouă înșine. Cântece noi, precum „Astăzi vreau îmbrățișare”, „Promite-mi” și „Îmi place viața mea”, se vor alătura celor deja consacrate – „Am o căsuță mică”, „Aramsamsam” sau „Pupici cu sclipici”. Noi actori vin pe scenă să întruchipeze celebrele personaje – Fetița Zurli, Clopoțel, Zână Bună, Bucatarașul Lulu, Truli, Mulțumesc, Vrăjimăturica și Zdrăngănel. Biletele, programul complet și lista orașelor incluse în turneu, disponibile pe zurli.ro/program.
