În ultima dimineață la mare, copiii s-au mai întâlnit o dată pe plajă. Cu o zi înainte petrecuseră ore întregi împreună; acum, unul aștepta să plece mașina, celălalt ținea încă prosopul pe umeri. „Cerem numărul de telefon al părinților?”, mi-am întrebat soțul. L-am cerut, firește. Așa facem când copilul nostru găsește pe cineva care îi place: încercăm să nu lăsăm sfârșitul vacanței să rupă o prietenie abia închegată. Dar oare chiar e nevoie să facem asta?
Am mai trecut prin experiența asta. Vom face schimb de mesaje o vreme, pe telefoanele părinților. Vom încerca un apel video, însă copiii vor fi stingheri. Ne vom strădui să planificăm o călătorie în orașul în care locuiesc ei. Apoi va începe școala, programele copiilor vor fi greu de sincronizat, iar conversația noastră va coborî tot mai jos în lista de WhatsApp. Treptat, „mi-e dor de prietenul meu de la mare” se va auzi tot mai rar în casa noastră. Și nu pentru că cei mici au uitat. Nici pentru că prietenia lor n-ar fi fost reală. Ci pentru că s-a schimbat complet contextul. Cum să mai fie la fel când lipsesc zilele fără griji de pe malul mării, jocurile inventate din mers și întâlnirile inopinate la taverna „noastră”?
Noi, părinții, ne grăbim să „lungim” prieteniile de-o vară ale copiilor. Încercăm astfel să-i ferim de dezamăgiri și despărțiri. „Sunt doar prietenii de-o vară”, ar putea spune cei pragmatici. Și poate au dreptate. Dar poate o prietenie să fie importantă chiar dacă nu durează? Mă întreb dacă le facem, de fapt, vreun bine străduindu-ne atât să ținem prietenia în viață. Oare ei au nevoie de asta? Sau ne e nouă greu să acceptăm că un lucru frumos se poate termina fără să fi eșuat?
Copiii se împrietenesc. Noi deschidem agenda
Prieteniile de vacanță au viteza lor. Doi copii se întâlnesc dimineața pe plajă, în tabără sau pe ulița bunicilor și până seara au deja un joc pe care numai ei îl înțeleg, două secrete și un dușman comun – de obicei copilul care trișează ori nu respectă regulile stabilite cu cinci minute înainte. Noi abia am reținut cum îl cheamă pe noul prieten, iar ei sunt deja de nedespărțit.
Jeffrey A. Hall, profesor de comunicare la University of Kansas, a încercat să afle cât timp le trebuie oamenilor pentru a deveni prieteni. Cercetarea sa a fost făcută cu adulți și studenți, nu cu copii mici, dar ne poate oferi o explicație validă: apropierea are nevoie de ore petrecute împreună, iar timpul liber, glumele și activitățile comune contează mult. Știm cu toții, se leagă mult mai ușor prietenii la joacă, decât la ore, în bancă. Hall estimează că tranziția de la „cunoștințe” la prietenie ocazională poate cere 40–60 de ore, iar pentru ca cineva să-ți devină prieten e nevoie, în medie, de 80–100 de ore.
Vacanța de vară comprimă toate aceste ore până când o săptămână începe să semene cu o mică viață comună. Copiii se caută de dimineață, mănâncă împreună, se joacă, se ceartă și se împacă fiindcă altfel n-ar avea cu cine intra în apă sau n-ar avea cu cine să cutreiere satul. Însă, la finalul zilelor de vacanță, părinții deschid agenda. Dacă cei mici au făcut prietenia să funcționeze, adulții simt că trebuie s-o transfere în viața de zi cu zi.
Relația lor, proiectul nostru
Copiii mici au nevoie de noi ca să se revadă. Nu au telefoane, nu pot călători singuri și nu pot spune: „Mă duc până la prietenul meu din Brașov”. Suntem, vrând-nevrând, „asistenții” relațiilor lor. Însă trecerea de la asistență la management se face ușor: trimitem primul mesaj celorlalți părinți, ne amintim că n-au mai vorbit de două săptămâni și propunem un play-date sau un apel.
Dacă răspunsul întârzie, îi bănuim pe ceilalți că nu sunt la fel de interesați. Sau credem că s-a răcit prietenia. Copiii se jucaseră fără griji în vacanță, noi avem impresia că «proiectul» are nevoie de follow-up. Într-un sondaj realizat în 2024 de C.S. Mott Children’s Hospital, 45% dintre părinții copiilor de la grădiniță până în clasa a IV-a spuneau că le organizează întâlniri ca să-i ajute să-și facă prieteni. Aproape o treime încercau chiar să se împrietenească și cu părinții acelor copii.
Uneori, implicarea în viața socială a copiilor își găsește justificare (sau motivație) chiar în propria copilărie. Dacă am fost copilul neinvitat la petreceri, putem simți că de orice întâlnire la locul de joacă depinde fericirea lui. Dacă propriul copil își face prieteni mai greu, bucuria că „și-a găsit, în sfârșit, pe cineva” vine la pachet cu hotărârea de a nu lăsa relația să se piardă.
O mamă recunoștea, într-o scrisoare publicată de The Guardian, că starea ei emoțională ajunsese să depindă de viața socială a copiilor. Se temea că ceilalți părinți nu vor răspunde, că vor accepta o întâlnire doar din politețe și făcea tot posibilul ca vizitele celor mici în propria casă să fie un succes. „Îmi doresc să pot separa viața socială a copiilor mei de propriile mele experiențe”, mărturisea femeia. În spatele acestei griji stă și o socoteală foarte adultă: dacă o prietenie durează, înseamnă că a contat.
O prietenie nu trebuie să dureze ca să lase ceva în urmă
O prietenie poate fi importantă fără să devină una „pe viață”. În zilele petrecute împreună, copilul a avut cu cine să inventeze jocuri, să negocieze reguli, să se certe și să se împace. Poate a intrat în vorbă cu un necunoscut, a găsit curajul să se alăture unui grup sau a descoperit că se poate simți apropiat de cineva foarte repede. Toate acestea rămân valabile chiar dacă, după vacanță, cei doi nu se mai aud.
O asemenea întâlnire îi oferă copilului ocazia de a exersa felul în care se apropie de ceilalți. Un studiu realizat cu 167 de copii cu vârste între 6 și 15 ani a analizat abilitățile lor sociale după două săptămâni petrecute într-o tabără de vară. Copiii și părinții lor au raportat îmbunătățiri în privința inițierii unei prietenii, ascultării celuilalt și înțelegerii emoțiilor sale. Cercetarea s-a bazat pe propriile lor evaluări și nu i-a urmărit pe copii pe termen lung, însă sugerează că valoarea unei asemenea experiențe nu stă numai în numărul prieteniilor care rezistă după întoarcerea acasă. Copilul pleacă și cu dovada că poate crea o legătură într-un loc nou, printre oameni pe care nu-i cunoștea.
Faptul că un copil știe să-și facă prieteni nu înseamnă însă că îi poate și păstra aproape – mai ales la sfârșitul vacanței, când dispare contextul care i-a apropiat. Psihologii Jeffrey G. Parker și John Seal au urmărit dinamica relațiilor dintre 216 copii cu vârste între 8 și 15 ani, aflați într-o tabără de vară: cum se formau prieteniile, cum se pierdeau, se reluau sau erau înlocuite. Studiul publicat în Child Development arată că formarea unei prietenii și stabilitatea ei sunt două lucruri diferite. Un copil poate ști să creeze o legătură, chiar dacă împrejurările nu-i permit să o păstreze.
Încheierea unei prietenii sezoniere nu anulează ce a existat înainte. Poate aduce dor, tristețe sau dezamăgire, dar și o experiență pe care copilul o va întâlni, în multe forme, de-a lungul vieții: oamenii se apropie, împart o vreme jocuri, secrete și întâmplări, iar uneori merg mai departe în direcții diferite. Nu trebuie să provocăm asemenea despărțiri ca să-i „călim” pe copii, dar nici nu le putem preveni pe toate. Uneori, este suficient să recunoaștem că prietenia a contat și să-i lăsăm pe cei mici să ne arate dacă și cât își doresc să continue.
Putem ajuta fără să hotărâm noi ce urmează
Uneori, copilul ne cere în repetate rânduri să sunăm la prietenul lui de-o vară, plănuiește revederi și numără lunile până la vacanța următoare. Atunci e firesc să trimitem mesajul, să facem drumul ori să aranjăm întâlnirea. Alteori spune că îi este dor, dar nu vrea să facă nimic mai mult. Și e ok. Dorul nu cere neapărat „o intervenție”.
Scriitorul spaniol Juan Gómez Bárcena își amintește în articolul din El País că, în copilărie, nu prea ținea legătura peste an cu prietenii din Toñanes, locul în care își petrecea vacanțele. Când se revedeau vara următoare, exista la început „un mic dezgheț”. Cu un an înainte, când se despărțiseră, erau „de nedespărțit”, însă peste un an crescuseră, li se întâmplaseră alte lucruri și trebuiau să se re-împrietenească puțin. După primele ezitări, jocul punea relația din nou în mișcare.
Am trăit cu toții asemenea revederi cu prietenii (chiar și la vârsta maturității e greu!). În prima zi, copiii stau fiecare lângă părinții lor și parcă nu știu ce să-și spună. Unul s-a mai înălțat, celălalt are alte hobby-uri, iar jocul de anul trecut pare brusc „prea de copii mici”. A doua zi, sunt din nou nedespărțiți și-i mai vedem la față doar când li se face foame. Prietenia lor nu a fost hrănită timp de un an. Dar nici n-a dispărut.
Sigur, dacă relația dintre cei doi copii se pierde, copilul poate fi dezamăgit, e drept. Prietenul de anul trecut și-a găsit altă gașcă, nu mai vrea același joc sau, pur și simplu, nu mai apare. Dave Anderson, psiholog la Child Mind Institute, spune că, atunci când copiii pierd o prietenie, nu e musai ca părinții să se grăbească să repare situația: „O mare parte înseamnă pur și simplu să asculți. Să validezi. Să-i spui copilului: «Te aud»”. Uneori, copilul vrea soluții. Alteori are nevoie doar ca dezamăgirea lui să nu fie minimizată sau trecută la capitolul „copilării”.
Nu ne va fi ușor să renunțăm la managementul relațiilor copiilor noștri. Și mie îmi va fi greu, recunosc. Probabil vom cere în continuare numere de telefon și vom propune o revedere. Însă putem mai apoi să stăm la distanță, să vedem dacă prietenia lor continuă și fără să o împingem noi de la spate. Dacă ne vom întâlni în același loc vara următoare, poate vor fi câteva minute de stinghereală. Poate nu se vor mai vedea deloc. Este posibil ca prietenia aceasta, despre care copilul vorbește acum întruna, să rămână una dintre acele legături intense care au încăput într-o vacanță. Și o va aprecia peste timp. Până una-alta, copiii se întorc la prietenii lor de toamnă, de iarnă și de primăvară – cei cu care, culmea, ne chinuim tot anul să ne întâlnim.
