Nu știu câte vizualizări a avut gala Oscarurilor anul acesta. Dar sunt sigură că milioane de mame de pe planeta asta au primit discursul lui Jessie Buckley, actrița are a câștigat Oscarul pentru rolul din „Hamnet”, ca pe un pumnal – pe cât de dureros, pe atât de frumos – direct în inimă. Actrița de origine irlandeză, care e mama unei fetițe de 8 luni, a urcat pe scenă și a vorbit despre „frumusețea și haosul din inima unei mame”. Nu a fost un discurs perfect și nici nu a încercat să fie. A fost emoționat, pe alocuri dezordonat, plin de iubire și recunoștință — un discurs care nu respectă regulile unei gale, dar care a spus adevărul.
Pe scena Oscarurilor, Jessie Buckley a vorbit despre iubire, despre familie, despre copii, dar mai ales despre „the beautiful chaos of a mother’s heart” (frumusețea și haosul din inima unei mame). În formularea aceasta extrem de poetică se recunoaște orice mamă pe lumea asta.
„Frumusețea și haosul din inima unei mame”
„Hamnet”, și cartea, și ecranizarea, nu spun povestea lui William Shakespeare, ci a femeii pe care a iubit-o celebrul dramaturg și cu care a avut un copil – Hamnet. Pelicula ne-o prezintă pe această mamă-forță a naturii, sfâșiată de durere atunci când îi moare băiatul de 11 ani în propriile brațe. Agnes, interpretată cu atâta subtilitate de Jessie Buckley, nu e o eroină în sensul acela clasic. E o mamă care simte, intuiește și iubește cu o intensitate care te acaparează. Și te poartă ca într-un roller-coaster de la duioșie la disperare. Tocmai de aceea povestea transpusă cinematografic de regizoarea Chloé Zhao este aproape imposibil de dus până la capăt.
„Haosul maternității” despre care vorbește actrița nu e de suprafață. Nu e doar despre dezordine, despre nesomn sau despre programul extenuant al fiecărui părinte. Da, viața e aglomerată, smucită, irespirabilă, uneori, când ai copii. Dar adevărul crud al maternității e despre ceva mult mai greu de pus în cuvinte. Și mult mai greu de dus.
Când bucuria vine la pachet cu frica
Cuvintele auzite duminică seara la Oscaruri (și filmul premiat, deopotrivă) au numit – cu precizie chirurgicală – și cea mai mare temere a unei mame. Sunt cuvinte pe care le-am mai auzit cândva, tot de la o mamă. Îmi spunea că, atunci când și-a ținut pentru prima dată copilul în brațe, nu a simțit doar bucuria. Se uita în ochișorii lui, îi vedea gingășia și fragilitatea, îi simțea respirația aproape ireală. „Dar, pe lângă iubirea aceea imensă care te învăluie, ca în basme, s-a strecurat frica”, mi-a spus, cu o franchețe care m-a lovit atunci, așa cum m-a durut și discursul lui Jessie Buckley. „Am știut atunci că a da viață înseamnă și că această ființă mică, carne din carnea mea, la un moment dat o să moară”. Și cred, fără să fiu fatalistă, că acolo începe, de fapt, maternitatea: din momentul în care înțelegi, chiar și pentru o secundă, că iubirea asta vine la pachet cu teama constantă. O teamă pe care nu știm când, cum sau dacă o vom trăi vreodată.
@screenplayed This scene sealed Jessie Buckley’s Oscar win for ‘Hamnet’ 🏆 Jessie Buckley revealed the scream in this moment wasn’t in the script. It came over her during the take and was kept in the final film. Hamnet (2025) • Directed by: Chloé Zhao • Written by: Chloé Zhao & Maggie O’Farrell #filmtok #fyp #movie #film #filmmaking ♬ original sound – Screenplayed
Da, Agnes, mama din „Hamnet” își pierde copilul. Și strigătul său de durere te bântuie mult după ce a rulat genericul de final. Dar dincolo de această mare pierdere, de neînchipuit pentru o mamă, sunt toate celelalte frici din fiecare zi. Acest film premiat la Oscar ne arată că iubirea de mamă nu e liniștitoare. E o furtună, un haos. Te uiți la copilul tău care doarme și, în loc să te relaxezi, verifici dacă respiră bine. Te bucuri de voioșia lui și te întrebi cât mai e până când lumea (sau viața) îl va răni. Faci tot ce poți ca să-l știi sănătos, dar știi prea bine că nu ai niciun control. Că uneori vei fi înfrântă. Că poți să pierzi – lucruri sau momente „mărunte” din viața copilului tău. Și nu știi niciodată dacă pierderile vor fi tragice.
Alegem să ne purtăm inima în afara corpului
Orice mamă știe toate astea. Și totuși asta alegem. Alegem să iubim într-un mod care ne vulnerabilizează complet. Alegem să ne purtăm inima în afara corpului. Și să o înmulțim pentru fiecare copil pe care îl naștem. Decidem să fim cele mai puternice dar și cele mai fragile versiuni ale noastre. Poate de asta m-a emoționat atât de tare discursul lui Jessie Buckley. Pentru că nu era despre perfecțiune. Nu era despre „mamele extraordinare”. Ci despre realitate. Despre acel haos frumos în care trăim zilnic. Un haos în care: îți pierzi răbdarea și apoi te urăști pentru asta, râzi până te doare burta ca mai apoi să te ascunzi în baie ca să poți plânge. Te simți insuficientă și, în același timp, indispensabilă.
Ce a reușit să rezume Jessie Buckley spune mai mult decât reușim să admitem, chiar și în fața oglinzii. Ne este teamă să nu greșim, să nu facem pașii corecți pe drumul maternității. Stăm mereu cu spaima în sân: „dacă se îmbolnăvește?”, „dacă o să cadă?”, „dacă cineva îl rănește?”. În plus, deasupra tuturor fricilor noastre cotidiene, planează această teamă constantă a pierderii, care uneori ne paralizează.
E un haos de bucurie și spaimă în inima unei mame. Și cu toate astea (oricât de siropos a părea), reușim să aducem zâmbete în ochii copiilor noștri. Să le punem curaj în ghiozdanul cu care îi trimitem la școală și în viață. Cu toate astea, le îngrijim aripile și mintea. Și ne simțim neputincioase atunci când nu putem să îi protejăm de durere, de suferință ori de propriul lor haos.
