Sute de oameni au murit în ultimele zile în timpul protestelor din Iran și mii de răniți se află în spitale. Imagini și înregistrări zguduitoare fac înconjurul lumii, iar tăierea internetului și a telefoniei aproape în toată țara îi împiedică pe iranienii aflați în străinătate să-și mai contacteze în vreun fel familiile. Elahe, o femeie de 34 de ani care trăiește în București, stă cu sufletul la gură: de joi, 8 ianuarie, când a fost oprit internetul, ea nu mai știe nimic despre familia ei de acasă. „Ultima dată am vorbit cu mama mea joi. De atunci, singurul semn de viață primit de la părinții mei a fost un SMS automat de la banca lor, care arăta că au cumpărat alimente. Nu știu dacă părinții mei sunt în siguranță, dacă își iau medicamentele sau dacă au nevoie de ajutor urgent. Această incertitudine este insuportabilă. Este o formă de tortură psihologică”, spune Elahe, cu care am stat de vorbă la patru zile după oprirea internetului în Iran.
Femeia a plecat din țara ei anul trecut, în căutarea libertății, pentru că nu mai suporta senzația permanentă că se află într-o închisoare. Nici viața de imigrant nu e ușoară, spune ea, mai ales atunci când o parte din inimă ți-a rămas acasă. Elahe și-a lăsat în Iran părinții, ambii bolnavi, surorile și iubitul. A ținut permanent legătura cu ei prin internet, s-a asigurat că părinții își iau medicamentele la timp, iar din decembrie, de la izbucnirea conflictelor a verificat zilnic dacă toți cei de acasă sunt bine.
Ce urmează este confesiunea ei. Despre frică, despre așteptare, despre libertate și despre ce înseamnă să fii departe de ai tăi în momente atât de delicate. Într-un moment în care vocile din Iran sunt reduse la tăcere, vrem să arătăm ce simt, cum gândesc și ce speră iranienii care și-au găsit refugiul în România, oameni pentru care exilul nu mai înseamnă doar dor și vinovăție, ci și frică pură, neputință și sentimentul că riscă să-și piardă familiile fără să poată face nimic.
O închisoare fără ziduri, fără nicio ieșire vizibilă
Numele meu este Elahe. Am 34 de ani și sunt cea mai mică dintre trei surori. Ambii mei părinți au peste 73 de ani. Cu excepția uneia dintre surorile mele, întreaga mea familie locuiește încă în Iran. Am plecat din Iran pentru că nu vedeam niciun viitor pentru mine acolo. Aveam peste 30 de ani, fără nicio speranță realistă de a-mi construi o viață independentă. Această experiență nu este una singulară. Ea reflectă realitatea unei mari părți a societății iraniene. Indiferent cât de mult muncesc oamenii sau cât de educați sunt, rămân captivi într-un sistem care nu le oferă nici demnitate, nici siguranță, nici viitor. Viața în Iran se simte adesea ca o închisoare fără ziduri, fără nicio ieșire vizibilă.
Singura cale de supraviețuire
Brutalitatea zilnică, prezența militară constantă pe străzi și știrile nesfârșite despre execuții îmi distruseseră orice sentiment de libertate. Am aplicat la multe universități din străinătate, iar când am fost în cele din urmă acceptată la Academia de Studii Economice din București (ASE) a părut singura mea cale de supraviețuire. În urmă cu aproape un an, am venit în România.
Astăzi trăiesc în București, unde studiez și lucrez part-time. Mi-am făcut prieteni iranieni, dar și mulți prieteni români la facultate și la locul de muncă. M-au sprijinit și au fost empatici, iar pentru asta le sunt profund recunoscătoare. Cu toate acestea, adevărul este că îmi lipsesc familia mea, iubitul meu și prietenii din Iran în fiecare zi. Rețelele sociale erau singura modalitate prin care puteam rămâne conectată cu ei.
Complet în întuneric
Până de curând, vorbeam zilnic cu părinții și prietenii mei prin WhatsApp și rețelele sociale. Apoi internetul a fost oprit. De joi, 8 ianuarie, zile sunt complet în întuneric – fără nicio veste de la familia mea, de la prieteni sau rude. Mama mea a suferit recent o operație pe cord. Tatăl meu suferă de o boală renală. Pentru că au nevoie de îngrijire constantă, țineam legătura regulat cu medicii lor din Iran prin WhatsApp. Acum, nu știu dacă părinții mei sunt în siguranță, dacă își iau medicamentele sau dacă au nevoie de ajutor urgent. Această incertitudine este insuportabilă. Este o formă de tortură psihologică.
Singurul semn de viață, un SMS automat de la bancă
Ultima dată am vorbit cu mama mea joi, 8 ianuarie 2026. I-am spus că totul va fi bine, că, dacă regimul islamic va cădea și Iranul va deveni din nou liber, mulți oameni ca mine – cei forțați să-și lase familia și țara – se vor întoarce. La scurt timp după acel apel, internetul a căzut. De atunci, singurul semn de viață primit de la părinții mei a fost un SMS automat de la banca lor, care arăta că au cumpărat alimente de la un supermarket. Fără internet. Fără semnal telefonic. Fără electricitate sigură. Dacă asta nu este luare de ostatici, atunci ce este?
Frică, furie, dezamăgire
Părinții mei sunt printre cei peste 80 de milioane de oameni care trăiesc sub represiune de 47 de ani, sub regimul islamic. Eu am trăit în Iran timp de 33 de ani. Știu exact ce înseamnă să trăiești cu frică permanentă, tristețe, furie și dezamăgire. Iranienii au încercat în repetate rânduri să facă regimul să îi audă, pașnic și public. De fiecare dată, răspunsul a fost violența.
În 2010, oamenii au protestat împotriva rezultatelor frauduloase ale alegerilor prezidențiale. Regimul a răspuns cu gloanțe. În 2020, au izbucnit proteste naționale din cauza prețurilor la combustibil. Răspunsul a fost uciderea a aproximativ 1.500 de persoane în doar trei zile – în timpul unei alte opriri a internetului, similară cu cea de acum. În 2023, sub sloganul „Femeie, Viață, Libertate”, au început proteste după uciderea Mahsei Amini, acuzată că ar fi încălcat regulile privind hijabul. Mii de oameni au fost împușcați, inclusiv copii. Alte mii au fost arestați, torturați și executați. Femei precum Nika Shakarami au fost arestate, agresate sexual și ucise. Te trezești în fiecare dimineață cu furie și dezgust și adormi în fiecare seară cu frică și dezamăgire. Așa arată viața de zi cu zi într-o astfel de societate.
„Trupul tău poate pleca, dar mintea și sufletul rămân acolo”
Migrația nu aduce alinare atunci când familia, prietenii și oamenii tăi rămân captivi în aceste condiții. Trupul tău poate pleca, dar mintea și sufletul rămân acolo. Continui să trăiești aceeași durere, doar de la distanță. Ceea ce face totul și mai greu este faptul că foarte puțini oameni înțeleg cu adevărat această realitate. Mulți presupun că Iranul a fost dintotdeauna o țară islamică și că oameni ca mine au plecat pur și simplu pentru că resping religia. Vreau să fie foarte clar: nu am plecat din Iran pentru că resping religia. Credința este ceva personal și, atunci când nu este impusă, poate avea sens și valoare. Problema apare atunci când religia este folosită ca instrument de control.
Republica Islamică a folosit islamul timp de 47 de ani pentru a justifica represiunea, violența și controlul. Moscheile sunt folosite pentru a mobiliza susținători împotriva protestatarilor și chiar pentru a încuraja uciderea în numele așa-numitului jihad. Acest regim NU reprezintă poporul iranian. Reprezintă terorismul de stat organizat.
Aș dori să mă adresez direct oamenilor din România – o țară care i-a primit pe imigranți ca mine cu respect și deschidere. Vă rog să fiți vocea iranienilor în timp ce regimul islamic ne-a redus la tăcere prin întreruperea comunicațiilor digitale. Dacă sunteți jurnalist, influencer, activist pentru drepturile omului sau pur și simplu o persoană care crede în libertate și pace, vă rog să susțineți revoluția iraniană. Iranienii își riscă viețile nu doar pentru propria libertate, ci și pentru a demola un regim care a devenit o amenințare globală.
