S-a dat examenul de bacalaureat, urmează Evaluarea Națională. Ne uităm pe listele de lecturi și vedem, în mare parte, aceleași texte ca „pe vremea noastră”: povești despre umilință, cap plecat, sânge, jertfă și moarte. Apoi privim știrile: o gravidă de 22 de ani, mamă a doi copii, e ucisă cu toporul de partenerul ei, sub ochii unuia dintre copii. Asta la doar câteva zile distanță după ce o altă gravidă, cu un copil de mână, e împușcată de bărbatul care o controla de când era adolescentă. Citim comentariile: „Dar a făcut și ea ceva” ori „Și ea e de vină”. Am ajuns, cumva, să normalizăm violența și abuzul, iar școala eșuează lamentabil în a pune cărămida la construirea educației emoționale. Și ratează această șansă inclusiv prin lecțiile de la clasă și lecturile obligatorii. „Pe mine nu m-a surprins niciodată succesul știrilor de la ora 5:00 în România. Eram o generație formată pentru așa ceva”, spune Mihai Maci, profesor la Universitatea din Oradea.
Poate părea că e o distanță imensă între paginile îngălbenite ale cărților clasice și felul în care reacționăm azi în fața dramelor. Însă realitatea arată că am învățat să admirăm abuzatorii, să tolerăm abuzul sau să îndurăm suferința inclusiv din cărți. (Și) de acolo am aflat că durerea e semn de noblețe și că a îndura în tăcere e semn de tărie. Că se cuvine să judecăm victimele și să banalizăm tragediile. Paradoxal, în loc să fim formați să recunoaștem abuzul, am fost îndrumați să-l acceptăm ca parte firească a vieții. Manualele școlare ne-au transmis că durerea e nobilă, că răbdarea în suferință e o virtute, că tăcerea este dovadă de caracter. Că suferința e prețul iubirii, al patriotismului, al virtuții.
În loc să cultivăm empatia și capacitatea de a pune limite, am învățat să normalizăm sacrificiul – până la moarte. Această pedagogie a durerii a contribuit într-o mare măsură la formarea unor adulți incapabili să numească propriile emoții, dar capabili să transmită mai departe frica, rușinea și obediența drept „valori”.
- CITEȘTE ȘI: Crima din Cosmopolis, simptomul unei țări bolnave, în care femeia cu vânătăi e întotdeauna „de vină”
„Toate lecțiile din școală erau martirologice. În fiecare dintre ele era unul care murea în chinuri.”
Profesorul Mihai Maci spune: „Eu mereu îmi aduc aminte de manualele noastre de limba română. Aveam o senzație de oroare de fiecare dată când începeam o lecție nouă. Oroare fizică, din cauza faptului că toate lecțiile din manualele noastre de gimnaziu erau martirologice. În fiecare dintre ele era unul care murea în chinuri. Toma Alimoș își aduna mațele cu mâna; Fefeleaga avea cinci copii morți de oftică; Moțoc avea piramida de capete; puiul lui Brătescu Voinești – moare pentru că nu ascultă, Emil al lui D.R. Popescu moare aruncând în aer un pod – cu tot cu el – pentru a opri trupele germane; bebelușul pe care îl devorează păsările în «La vulturi» a lui Galaction…
În manualul de istorie, la fel de sinistru! Decebal cu sabia la gât. Gelu Românul cu o săgeată înfiptă în spate, Mihai Viteazu și trupul lui sfârtecat «ca un copac retezat»… Țepeș lichidat de boieri, Brâncoveanu și ai lui decapitați… Vladimirescu – aruncat într-o fântână… Toate ofereau un soi de oroare din asta, permanentă. N-am înțeles niciodată care era sensul ei. Era acela de a cultiva un sentiment de victimă? Să știți, pe mine nu m-a surprins niciodată succesul știrilor de la ora 5:00 în România. Eram o generație formată pentru așa ceva”, spune profesorul Maci.
Educație emoțională, zero
Personajele din manualele copilăriei noastre nu ne-au învățat empatia, ci frica, resemnarea, jertfa și violența ca norme. Moțoc, din nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul”, nu era doar un trădător pedepsit. Era imaginea unui om sfârtecat de o mulțime orbită, după un masacru care lăsa în urmă o „piramidă de capete”. Lecția? Că sângele se spală cu sânge, iar autoritatea se afirmă prin teroare.
Fefeleaga, din nuvela lui Ion Agârbiceanu, își îngropa singură copiii, unul câte unul, și apoi calul. Niciun protest. Nicio revoltă. Doar muncă, lacrimi înghițite și o moarte demnă, în tăcere. O tragedie transformată în model de virtute. „Puiul” lui Brătescu-Voinești – o poveste despre neascultare pedepsită cu moarte. Un pui de prepeliță care, fiind „încăpățânat”, rămâne singur și moare înghețat. Lecția transmisă? Copilul care nu ascultă trebuie să sufere. Cu Emil, din povestirea lui D. R. Popescu, elevul rămânea cu ideea că un copil trebuie să fie gata să moară pentru o cauză, chiar înainte să înțeleagă viața. În „La vulturi!” de Gala Galaction avem povestea unui bebeluș ucis, al cărui trup este devorat de păsări, descris în detaliu. Scena este una de un grotesc greu de uitat, livrată în școală drept lecție despre jertfă și suferință colectivă.
Toate aceste personaje – reale sau fictive – au fost transformate în pedagogie. Dar nu în una a compasiunii sau a înțelegerii umane, ci în una a suferinței glorificate. Iar cei care au crescut cu ele au învățat că durerea nu trebuie exprimată, ci îndurată. Că a te sacrifica înseamnă a fi valoros, că emoțiile sunt slăbiciuni și că violența are justificare, dacă e „pentru o cauză nobilă”. Când toate poveștile pe care le citești vorbesc despre moarte, jertfă, sânge, suferință, dar niciuna despre limite sănătoase, consimțământ sau iubire care nu doare, ce înveți, de fapt?
- CITEȘTE ȘI: Nu vă loviți fiii și nu lăsați pe nimeni să o facă! N-ați vrea să trăiască în durere și să devină abuzatori
Referindu-se la lecțiile de istorie care glorifică abuzatori, Mihai Maci atenționează că, atunci când o societate nu își asumă și nu își procesează momentele traumatice din trecut, începe să trăiască într-o ficțiune colectivă. În locul unei memorii reale, apar mituri: ne credem o nație de eroi mereu trădați, sabotați, victime ale altora. Se dezvoltă astfel o imagine hipertrofiată despre sine – o formă de narcisism colectiv, în care „noi suntem buni, dar lumea ne vrea răul”. Această ficțiune exclude introspecția și responsabilitatea. Nu ne mai întrebăm ce am greșit, ci doar „cine ne-a trădat”. Nu mai căutăm soluții, ci vinovați externi: străini, dușmani, „diavolul în persoană”, cum spune, ironic, profesorul.
Nu mai este timp pentru „așa am fost crescuți”!
Dar cea mai periculoasă ficțiune e cea care spune că iubirea doare. Că gelozia e o dovadă de afecțiune. Că sacrificiul e mai important decât siguranța. Că tăcerea e o formă de înțelepciune. Nu e! E începutul violenței! Când înmormântăm gravide ucise de oameni care le-au jurat iubire și închidem ochii la fetițe crescute de manipulatori, e timpul să vorbim. Și, mai ales, să recunoaștem că unele dintre „valorile” învățate ne-au distrus.
Copiii nu au nevoie de eroi morți. Au nevoie de părinți vii, prezenți, cu vocabular afectiv, cu limite sănătoase și explicații care nu glorifică tăcerea, durerea sau frica. Să le spunem copiilor că dacă cineva îi face să se teamă, aceea nu e iubire. Să-i întrebăm cum te-ai simțit, nu doar ce ai făcut? (De aici se naște comentariul odios „O fi făcut ea ceva de a fost bătută…”). Să le arătăm copiilor că pot fi vulnerabili fără a simți rușine. Iar pentru asta, avem nevoie de educație emoțională și în școli, nu doar în familie.
E timpul să ne uităm și la programa școlară. Nu cerem să dăm la o parte „clasici” sau să ascundem suferința. Dar avem datoria să-i învățăm pe copii să citească cu mintea vie, nu cu frica în suflet. Să punem întrebări, nu să acceptăm lecții de tăcere. Să discutăm critic textele care glorifică durerea și să aducem în școli povești despre vindecare, relații sănătoase, limite și demnitate.
