La început, a fost un singur pix Legami — un fluturaș roz-pal cu antene în formă de inimioare. Nu i-am rezistat, recunosc: „Mami, trebuie să mi-l iei! Toți colegii au. TOȚI!”. Stăruința copilului meu era vecină cu disperarea. Nu mai vorbeam despre un banal pix aflat pe un raft în librărie. Nu era doar un moft. În ochii lui se citea nevoia de incluziune, ca și când acel obiect i-ar fi adus recunoașterea socială.
A doua zi, a venit acasă cu altă veste: „Știi că mai sunt zece modele? Și două ediții limitate? Au și un unicorn!”. M-am trezit în fața unei avalanșe de informații despre pixuri, radiere, penare și carioci Legami, de parcă eram într-o ședință de marketing. Nici nu apucasem să spun „nu”, că deja îi simțeam deznădejdea. „Numai despre asta se vorbește în pauză. Toată lumea își aduce pixurile la școală. Eu ce să le spun!?”.
„FOMO”, mi-am zis. Fear of missing out (FOMO) e teama de a nu rata ceva la modă sau ceva important din social media. „Nici n-a împlinit 8 ani!”. Cum să îți fie teamă „că ratezi ceva” la vârsta asta? Cum să rămâi pe dinafară doar pentru că nu ai pixuri „de colecție”? Cum am ajuns aici?!
Partea întunecată a marketingului
Un articol recent pe această temă vorbește despre lucrurile mici care vin cu emoții mari. Despre „partea întunecată” a haioaselor figurine din penarul copilului meu. „Cei mici adoră pixurile Legami”, spune autorul materialului, „însă acest trend nu aduce doar bucurie, ci și presiune și o stare de conflict”. Gândiți-vă puțin la cerințele copiilor voștri. Dacă nu au cerut pixuri, au vrut musai kendame (neapărat un brand anume!), fidget spinners, păpuși Labubu, sau, dacă sunt mai mari, adidași Jordan (foarte-foarte scumpi!).
Strategiile de marketing îi încurajează pe copii să cumpere, să colecționeze, să caute branduri la modă. Edițiile limitate îi fac să tresare la gândul că nu vor prinde un anumit model, și de aici până la obiceiuri nesănătoase de consum și cumpărături la presiunea socială de grup e un singur pas.
FOMO, chiar și fără Social Media
FOMO nu începe odată cu adolescența. Atunci doar se amplifică. În realitate, acesta își face simțită prezența chiar de la clasa pregătitoare, când un copil vede că ceilalți au acel obiect (sau au aceleași experiențe), iar el nu. FOMO se insinuează în viața copiilor prin pura socializare – la școală sau la joacă. Nu are nevoie de TikTok sau Snapchat ca să prindă rădăcini. Acest „sindrom” modern are nevoie doar de un grup de copii și de un obiect „la modă” — fie el pix, gadget sau figurină. Orice jucărie în vogă, orice „item” care poate fi colecționat devine rapid „marcă de apartenență”. Și cu emoțiile copiilor nu e de joacă!
„FOMO poate influența negativ dezvoltarea fizică și emoțională a copiilor”, se arată într-un studiu recent, care face legătura între Social Media și Fear of Missing Out. „Prin expunerea continuă la viețile altor oameni prin intermediul Social Media, FOMO poate produce sentimente de anxietate, nemulțumire și sentimente de inferioritate. În plus, nevoia de a fi recunoscut și validat de către ceilalți prin «like-uri» sau comentarii poate fi, de asemenea, un factor determinant pentru FOMO. Prin urmare, Social Media poate influența și întări semnificativ îngrijorările cu privire la ratarea unor momente importante sau a experiențelor sociale”, se arată într-un alt studiu american.
„Pe mine de ce nu m-au invitat?”
Știu, copiii de vârstă preșcolară sau cei din clasele primare nu au acces la Facebook, TikTok sau Instagram (sau cel puțin așa ar trebui!). Însă, pentru ei, curtea școlii este „societatea”. Iar ceea ce văd la școală, jocurile, hainele, gadgeturile colegilor devin un factor declanșator al temerilor.
La 3–7 ani, FOMO se traduce prin „nu m-au invitat la petrecere”, „nu m-au inclus în jocul lor” sau „toți au jucăria X”. Abia mai târziu, în primii ani de școală, intră în scenă consumerismul. Colecții de jucării sau figurine, ediții limitate, modele unicat. Copiii nu folosesc cuvântul „presiune”, dar o simt din plin în recreații. Apoi, între 12 și16 ani, angoasa se digitalizează. Abia atunci FOMO se compune din story-uri ratate, invitații în grupurile de WhatsApp sau trenduri care se schimbă de la o săptămână la alta.
Specialiștii citați de Parents.com ne spun cât de mare impactul FOMO în viața copiilor și faptul că ei nu percep poveștile colegilor care se laudă cu experiențele sau achizițiile noi (nici video-urile de pe Instagram) ca pe niște versiuni editate ale vieții semenilor lor. Pentru ei, orice story e Adevărul, e realitatea. O realitate din care ei se simt excluși.
Cu FOMO nu e de glumă, spun psihologii
Știu, e greu să nu dai ochii peste cap când auzi pentru a mia oară despre FOMO. Da, poate fi o noțiune supralicitată în zilele noastre. Însă, din perspectiva psihologilor care analizează comportamentele copiilor, FOMO nu e deloc un termen frivol. Acesta a devenit indicatorul anxietății infantile, care, dacă nu e corect înțeleasă poate deveni cronică. Presiunea ideii de apartenență e normală, dar în cazul copiilor aceasta poate deveni extrem de apăsătoare. Începe cu un pix sau o brățară și continuă cu teama și angoasa de a nu fi „suficient de…” (bun, popular, plăcut etc.).
Psiholoaga Ellen Hendriksen avertizează că FOMO amplifică ideea că „iarba e mai verde în altă parte”. Pe lângă faptul că acest gând te împiedică să te bucuri de ceea ce ai în prezent, îți sădește în minte câteva gânduri extrem de dăunătoare. Copil sau adult, când FOMO se instalează crezi că sigur ai făcut ceva greșit, sau că ceilalți se distrează fără tine, sau că ești „un loser”. Vă dați seama ce impact au acest gânduri asupra unui copil?!
Atenție la indulgență!
Iar noi, părinții, prinși în menghina stăruințelor copiilor noștri, le greșim. Dr. David J. Bredehoft, doctor în filosofie, specialist în studiul comportamental al familiilor, leagă FOMO de un alt fenomen: supraindulgența părinților. Studiile pe care le citează acesta în articolul său din Psychology Today subliniază faptul că „excesul de indulgență parentală se manifestă atunci când părinții oferă unui copil prea mult din orice — bunuri materiale, atenție, sport și programări excesive — lucruri care le pot împiedica dezvoltarea și pot duce la consecințe negative.
În esență, toate acestea vorbesc mai mult despre satisfacerea nevoilor părinților, nu ale copilului. Nu îl învață importanța responsabilității, a satisfacției amânate sau a încrederii în sine”. Cu alte cuvinte, când nu reușim să spunem „nu”, le întindem copiilor noștri o capcană. Și sunt cu un pas mai aproape de FOMO. Cât despre implicațiile acestuia în viața noastră și a copiilor noștri, specialiștii s-au pus deja de acord: FOMO a fost asociat cu numeroase probleme comportamentale și psihologice: depresie, diminuarea senzației de bine, creșterea simptomelor de anxietate, stres, deteriorarea calității vieții, un risc crescut de psihopatologie și utilizarea compulsivă a tehnologiei.
Trendurile care au umplut curțile școlilor. Și ne-au golit portofelele
Fiecare generație are obsesia ei. Numai că trendurile în lumea copiilor noștri se schimbă mai repede decât își schimbă ei șosetele. Kendama, Fidget Spinner, Pop It, Labubu, Jordans, Legami — toate funcționează după același mecanism: dorința de apartenență transformată în presiune și nevoia de a consuma. Trendurile sunt distractive, dar sunt și consumatoare: de bani, de timp, de liniște.
Kendama a fost un adevărat tsunami în viețile copiilor, ale părinților și profesorilor. A apărut, s-a răspândit exploziv, a devenit fenomen. Copiii se întrec în trick-uri — acasă, pe stradă, la școală. Nu e nou, cu ani în urmă a mai fost un val, care acum a revenit în forță și-i face pe părinți să stea la cozi ca să cumpere copiilor un anumit model.
Fidget Spinner-ele au fost obiecte mult râvnite și deopotrivă hulite. Au fost confiscate de profesori, interzise prin școli. Li s-a luat apărarea și au fost promovate ca obiecte care îi ajută pe copiii cu tulburări de atenție să se concentreze. A fost și acesta un val care a ținut un an-doi.
Pop It a înnebunit copiii de toate vârstele. Culori, forme, zeci de modele. Gentuțe cu pop-it, jucării cu poc-poc, brelocuri. Toată lumea le avea. Toată lumea le cumpăra. Acum încă le vedem prin magazine. Dar frenezia s-a dus.
Labubu este exemplul perfect de trend global alimentat de raritate. „Există 1,4 milioane de postări #Labubu pe TikTok și numărul acestora crește”, spune APnews. Sunt videoclipuri cu influenceri care fac unboxing, care se îmbracă în stilul lor, sunt sesiuni de cosplay Labubu. Există o gamă întreagă de accesorii pentru genți, rucsacuri. Păpușile Labubul au ajus să fie agățate chiar și de oglinzile retrovizoare sau de landoul bebelușilor. Multora dintre noi nu ne plac. Dar se vând!
Legami, iarăși, nu e doar despre pixuri. E despre statut. Copiii știu instant cine are „modelele noi”, cine l-a primit „pe cel rar”, cine a bifat „ediția specială” sau seriile limitate. Pentru noi e un pix. Pentru ei e un bilet de acces. Sunt obiecte drăguțe, dar sunt scumpe. Și brandul milanez pare să nu se oprească din producția de gadgeturi prea curând.
Edițiile limitate: „dacă nu-l cumpăr acum, rămân pe dinafară”
Edițiile limitate sunt, în mod ironic, cea mai nelimitată sursă de stres pentru copii. Nimic nu activează FOMO mai repede decât un produs despre care li se spune că „nu va mai exista”. Poate fi o culoare, un model, un breloc cu paiete sau un pix cu panda care nu se va mai fabrica niciodată.
Cercetătorii explică însă ce se întâmplă în spatele scenei. Într-un studiu publicat în SAGE, specialiștii arată că FOMO-ul comercial (declanșat de multitudinea reclamelor) stimulează puternic dorința copiilor pentru gadgeturi și îmbrăcăminte, mai ales atunci când sunt puși în fața „ofertelor limitate”. Pe scurt, dacă scrii „ediție limitată” pe ambalaj, ai câștigat. Copiii nu înțeleg raritatea reală. Înțeleg doar urgența. Și simt că dacă nu îl au, se vor prezenta a doua zi la școală complet „dezarmați”, se vor trezi în afara lumii lor sociale.
Dacă luăm, spre exemplu cazul Legami, exact asta se întâmplă: modelele noi, colecțiile sezoniere, seriile cu animale „care nu se mai găsesc”, zvonurile lansate despre „modele rare” îi transformă pe copii în adevărați licitatori. Ei vin acasă cu informații precise despre cine-l are, cine-l vrea și cine aproape că l-a prins „dar nu mai era pe stoc”. Nu e vina lor. Așa funcționează marketingul. Însă noi, părinții, trebuie să îi ajutăm să vadă mecanismele consumerismului și să îi învățăm să iasă din schema asta: e bine să fii și altfel, să nu faci parte din turmă, să nu ai.
Ce putem face acasă: de la „trebuie să am” la „pot să aleg”
Nu e nevoie de discursuri moraliste. Copiii nu reacționează la ele. Reacționează însă la ton, la momentul în care purtăm această discuție și la felul în care le validăm emoțiile. Primul pas este simplu: să ne arătăm disponibilitatea. „Te cred că îți e greu”. „Știu că vrei să aparții”. „Da, e nasol să nu ai ce au ceilalți”. Aceste fraze nu sunt vorbe goale. Așa clădim fundația unui stil de viață sănătos.
Apoi, putem să le vorbim despre puterea „influencerilor”, despre marketing și politici de brand. În termeni simpli, desigur. Copiii pot înțelege, dacă le explicăm pe limba lor, că „edițiile limitate” sunt concepute să creeze urgență și că un obiect nu devine mai valoros doar pentru că e rar. Ei pricep repede logica din spate, dacă nu le vorbim de sus.
Un al treilea pas ar putea fi setarea de limite realiste. Nu putem spune „nu” la orice trend, pentru că asta poate să dea naștere sentimentului de rușine sau chiar să ducă la izolare. Dar putem spune „alegem împreună”, „luăm unul pe an” sau „din când în când”. „Hai să vedem dacă îți mai place și peste o săptămână!”. Copilul simte când alegerea e împărtășită, nu impusă.
Și, poate cel mai important, e nevoie să le arătăm și un alt fel de a fi „cool”. Pot fi activități, oameni, experiențe — lucruri care durează mai mult decât pixurile, kendamele sau trendurile. Copiii înțeleg autenticitatea surprinzător de bine. Trebuie doar să o vadă în noi.
FOMO nu dispare. Dar putem să-l dezamorsăm înainte să-i dezarmeze pe copii
Recunosc deschis: am cumpărat și eu un pix Legami. Și încă unul. Chiar un set întreg, cu penar cu tot! Pentru că voiam să-mi văd copilul liniștit. Și pentru că, undeva în adânc, simțeam și eu presiunea aceea „să nu fie singurul care nu are”. Dar am înțeles rapid că nu pot ține pasul. Nu cu trendurile, nu cu prețurile și nici cu ritmul cu care cresc dorințele. Și nici nu trebuie. Dacă eu confund apartenența cu consumul, cum aș putea să-l învăț pe copil ceva diferit?
FOMO nu este dușmanul. E un semn. Un semnal că un copil vrea să fie văzut, inclus, validat. Iar asta nu se cumpără, se construiește. Cu discuții, cu limite, cu sinceritate și multă empatie. Poate că nu o să aibă toate modelele Legami (nici nu vreau, nici nu mi-aș permite!). Important e să știe că locul lui în lume nu depinde de un pix, de un gadget sau de un breloc Labubu. Contează cine este el, nu cu ce se îmbracă sau ce gadgeturi are. Contează că îl înțelegem și că îi suntem alături, chiar dacă nu îi cumpărăm tot ce-și dorește. Restul sunt doar trenduri. Și, din fericire, trendurile trec. Sănătatea mintală a copilului rămâne.
