5 situații jenante și penibile în care m-au pus mamele „băgărețe”

Ramona Dinescu
mame bagarete

Mamele se împart în mai multe categorii, dar toate au ceva în comun: copilul lor e cel mai grozav și nu pierd nici o ocazie de a-ți da niște sfaturi când nu le ceri.

De când am devenit mamă, am întâlnit tot felul de alte mame, unele mai relaxate, altele mai panicate, unele mai isterice, altele cool, unele care stau și ascultă și altele extrem de băgărețe. Sunt convinsă că fiecare dintre noi ne vedem copilul ca pe cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai bun, cel mai minunat, iar atunci când ne reușește cu brio o experiență dorim să o facem cunoscută și ne hazardăm în a da sfaturi.

Nu mă amestec în metodele de educație ale altora

Norocul meu este că am acest instrument la îndemână și că pot scrie despre experiența mea de mamă, altfel, probabil aș opri fiecare mamă din parc și aș încerca să o fac să asculte ce am de zis. Ce nu aș face niciodată, și asta e foarte clar în capul meu, nu m-aș amesteca în metodele de educație ale celorlalte mame. Dacă legat de o afecțiune mai am o părere, nu m-aș amesteca niciodată în felul în care o mamă alege să gestioneze o anumită situație cu copilul ei.

În primul rând, consider că fiecare copil este special, la fel cum fiecare mamă este specială, iar relația mamă- copil este cu atât mai specială. În al doilea rând, m-am obișnuit de foarte multă vreme să nu mai judec pe nimeni, indiferent de situație sau context, căci eu însămi nu sunt un exemplar perfect, fără de pată, și nu se știe niciodată când mă atinge și pe mine o anumită situație.

Dar, am promis că fac un top al celor mai jenante și penibile situații în care m-au pus mamele ”băgărețe”:

Locul V

Mergeam cu copiii prin piață după de-ale gurii și, deși ajunseserăm la piață cu copilul mic în cărucior și copilul cel mare de mână, de cum au apărut toate acele culori de pe tarabe în câmpul vizual al copilului mic, nu m-am mai înțeles cu el. A vrut în brațe ca să nu piardă niciun amănunt. Copilul mare a profitat și s-a așezat în cărucior să-și mai odihnească picioarele și pentru că oricum nu prea îl interesa târguiala. O femeie din piață a început să strige în gura mare, amuzându-se singură: ”Ia uitați-vă! Cine a mai văzut așa ceva? Ăla mare în cărucior și ală mic în brațe. Ce rușine!” Copilul mare aproape că a sărit din cărucior, nu știa cum să reacționeze sau dacă trebuie să spună ceva, timp în care eu i-am aruncat cea mai acidă privire dintre toate, mi-am mângâiat copilul cel mare și mi-am văzut de drum.

Locul IV

Tot cu copiii la cumpărături, de această dată fără cărucior, iar cel mic în brațe căci nu a depășit faza în care vrea să vadă și să afle tot: O altă femeie, de data asta mai în vârstă, probabil bunică, care a început să-l mustre pe cel mic că stă în brațe. ”Vai, mamaie, e rușine să stai în brațe. Dă-te jos că o doare și pe mami spatele. Nu e frumos!”. Având ultima experiență în minte la care mi-a părut rău că nu am reacționat, i-am spus femeii pe un ton mai acid decât ar fi meritat: ”Nu e deloc rușine, de ce să fie rușine? Și nu mă doare spatele! Sunt fericită că pot să-l țin în brațe”. A rămas cu gura căscată și a încercat să se justifice bâlbâindu-se, dar nu a mai avut timp să scoată vreun sunet căci am plecat.

Locul III

În parc, la locul de joacă, aveam doar un copil, care avea la timpul acela 1 an. Eram cumva obsedată să nu îi dau să mănânce între mese sau să-l las să ronțăie pufuleți și croissant. Toți ceilalți copii mâncau cu mare poftă pufuleți. Copilul meu nu știa ce sunt și, prin urmare, nici nu a cerut. La un moment dat vine o mamă care îi întinde punga și îi spune ”Ia și tu, mamă, că poate îți e poftă!”, de parcă eu nici nu eram acolo. M-am băgat repede în față ca un curcan înfoiat (cumva să atrag atenția că eu sunt mama lui) și i-am spus politicos că e prea mic ca să mănânce pufuleți, dar îi mulțumesc pentru gest. Drept răspuns, am auzit: ”Dă-i, dragă, copilului să mănânce că poftește și i se umflă testiculele!” M-am șocat pur și simplu, am spus ”Nu, mulțumesc!” și am plecat cât de repede am putut. Nici că m-am mai dus vreodată la acel loc de joacă.

Locul II

Copilul cel mare avea 2 ani și i-am dat pentru prima dată un antibiotic la care s-a dovedit că e alergic. După două doze s-a umplut de bubițe mici și abia la spitalul de boli infecțioase am aflat diagnosticul. Bubițele nu i-au trecut nici după trei zile când am decis să-l scot afară, la îndrumarea medicului, căci nu mai avea nimic de dat (nu mai era contagios căci infecția bacteriană pentru care lua antibiotic nu se mai răspândea). De cum am ajuns la locul de joacă, o mămică l-a văzut și a început să strige aproape în gura mare: ”Vaaaai, ce ați pățit? Unde ați fost că nu v-am văzut de o săptămână? Aoleu, are varicelă?”. Am încercat să o liniștesc spunându-i că e doar o alergie, dar deja mai toate mamele de la locul de joacă își făcuseră deja bagajele și erau aproape ieșite din parc.

Locul I

Copilul cel mic a fost și este în continuare puțin mai zbuciumat decât celălalt și de multe ori am experimentat ștersul pe jos cu hainele prin parc, tăvălitul și crizele de furie. În timpul unei astfel de crize în care încercam să-i explic copilului că trebuie să se liniștească ca să stăm de vorbă și să găsim împreună rezolvarea problemelor lui, o bunică și-a luat nepoțelul bebeluș în brațe și, ca și cum nu aș fi fost acolo a zis: ”Da mamaie, daaa, uite băiețelul! Plânge mamaie, daaa! Vai, ce urat face! Tu să nu faci așa, mamaie”. M-am uitat la ea, mai mult mirată decât enervată, pentru că nu-mi reveneam din surprindere. Femeia aceea vorbea despre copilul meu ca și cum nu aș fi fost de față. Nu am avut nicio replică.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa