Unii copii nu suportă anumite texturi și materiale. Pe alții îi deranjează cusătura de la șosete sau etichetele hainelor. Dacă pentru mulți dintre noi un tricou e doar un tricou, pentru ei, se simte ca un șmirghel pe piele. „Nu vreau bluza asta!”, „mă zgârie!”, „mă strânge!”, „mă mănâncă pielea, vreau să o dau jos!”. Și cu cât părinții insistă să continue pregătirile pentru grădiniță sau școală, cu atât se intensifică crizele de plâns. În astfel de cazuri, fiecare dimineață, fiecare ieșire din casă devin un calvar. Nu, n-au nicio vină copiii. Nu sunt nici „prea sensibili”, nici „alintați”. „Nu fac circ degeaba”, nu „caută atenție”, ci trăiesc, pe propria piele, ceea ce psihologii numesc „tulburări de procesare senzorială” sau „hipersensibilitate senzorială”.
Ce este hipersensibilitatea senzorială. Și de ce nu e „doar un moft”
Problemele de procesare senzorială se observă frecvent în copilăria mică (2–6 ani), când părinții încep să vadă că cei mici au o aversiune neobișnuită față de zgomote, lumini puternice, încălțăminte „prea strâmtă” sau haine „iritante”. Child Mind Institute descrie foarte clar acest tablou: „Dificultățile de procesare senzorială îi fac pe copii să reacționeze în moduri neobișnuite la stimuli, inclusiv la zgomote puternice, lumini intense și haine incomode”. Aceste „tulburări de procesare senzorială” (sensory processing disorder – SPD) nu reprezintă un diagnostic în sine, ci vorbim despre un mănunchi de simptome reale, care afectează viața de zi cu zi a copiilor.
Cleveland Clinic formulează mult mai simplu: „Tulburarea de procesare senzorială este o diferență în modul în care creierul înțelege și răspunde la informațiile primite de la simțuri”.
- CITEȘTE ȘI: Nevrotismul la copii. Atenție la tristețea permanentă, sensibilitate, ticuri și somatizări!
Sensibilități acute, dincolo de teorie
„Am știut dintotdeauna că e ceva «în neregulă» cu fiica mea. De la primul pantalon cu elastic prea strâns. N-a suportat niciodată colanții sau dresurile. Etichetele o deranjează și trebuie să fiu foarte atentă cum i le descos să nu rămână nici măcar o bucățică de plastic care să o zgârie. Și, în caz că se udă sau varsă din greșeală un strop de apă pe bluză, trebuie să fiu pregătită cu haine de schimb, chiar și acum, când are 7 ani. Fie o pată cât de mică, îmi cere cu disperare să o schimb de tricou. Nici nu pot să descriu cât de sensibilă e la parfumuri puternice. Când era bebeluș plângea necontrolat doar dacă treceam pe lângă parfumeriile din mall!”, spune Adina, o mamă din București care abia când fetița sa avea 5 ani a aflat că există „hipersensibilități” senzoriale, chiar și la copiii neurotipici. De atunci, spune aceasta, a învățat să respire adânc și să privească refuzurile copilului său ca parte din viață. „Nu mă mai enervez. Încerc să fiu pregătită pentru orice situație și să cumpăr haine cu texturi pe care deja le-am testat și pe care fetița mea le acceptă”.
Psihologii întâlnesc des, la cabinet, cazuri de copii hipersensibili, ai căror părinți povestesc cât de greu sunt de dus (de ambele părți ale baricadei) aceste sensibilități „exagerate”. Ceea ce pentru adulți e „doar un tricou”, pe pielea copilului se simte ca un șmirghel, iar cusătura șosetei, abia sesizabilă în ochii părinților, poate fi pentru copil ca o pietricică sâcâitoare în pantof.
Cum se explică aceste „divergențe” senzoriale? Geanina Bucuroiu, psiholog clinician și psihoterapeut, pune lucrurile în termeni foarte concreți: „Hipersensibilitatea senzorială este o reacție intensă a corpului la stimulii senzoriali obișnuiți. Ea poate lua diferite forme în funcție de sistemul senzorial care este în dezechilibru”. Și Marieta Ciuculete, psiholog specializat în consilierea experiențială a copilului, adolescentului și a familiei, precizează faptul că „reacțiile copilului la stimuli pot fi desincronizate pentru că sistemul lui nervos central i le organizează și i le reglează inexact. Copilul nu poate controla aceste reacții fiziologice interne, inconștiente”.
Hipo sau hiper-reactivitate și „căutarea senzorială”
Cleveland Clinic vorbește despre o triadă în cazul procesării stimulilor – „sensory over-responsivity”, „sensory under-responsivity” și „sensory craving” –, în sensul că unii oameni sunt prea sensibili la stimuli, alții au nevoie de mai mulți stimuli decât de obicei, iar alții caută în mod activ stimularea. Psihologul Marieta Ciuculete subliniază faptul că tulburarea de modulare senzorială nu arată și nu se simte la fel pentru toți copiii. Ea descrie trei mari tipare:
- Copiii hiperreactivi/hipersensibili, care reacționează foarte puternic (se sperie, se feresc, se plâng) la stimuli pe care alții îi tolerează ușor: refuză căciuli, mănuși, șosete sau bluze cu guler „pentru că îi strâng, îi zgârie, elasticul e prea strâns”, cer imediat să se spele dacă se murdăresc de nisip sau plastilină, se plâng că luminițele bradului sunt „prea puternice” sau că închiderea unei uși „răsună prea tare”.
- Copiii subreactivi, care par „stângaci”, sunt greu de stârnit, se retrag din activități și „nu știu ce să facă”.
- Copiii în căutare senzorială, care par să aibă nevoie de „mai mult din tot”: se cațără, se învârt, se izbesc de alți copii, caută să asculte muzică tare, se trântesc pe podea.
„Din experiența mea, am observat că mulți copii se caracterizează printr-o combinație de hiper- și sub-reactivitate. Ei se manifestă fluctuant la stimuli, spre exemplu pot refuza o atingere ușoară, dar își doresc mult alți stimuli, cum ar fi învârtitul, săritul”, explică Marieta Ciuculete.
Pentru un părinte neinițiat în „teoria hipersensibilității” sau exasperat deja, toate aceste nuanțe sunt traduse în „circul de dimineață”, „refuză cu înverșunare dresurile!”, „iar plânge că îl deranjează elasticul de la chilot!”. Însă terapeuții țin să precizeze că manifestările copiilor hipersensibili la stimuli nu sunt deloc alinturi sau exagerări. E singura lor modalitate de a exprima faptul că toate aceste senzații sunt copleșitoare. Așa spun ei „e prea mult pentru mine!”
Cum se poate manifesta hipersensibilitatea senzorială
- refuzul de a purta diverse tipuri de haine, de la anumite tricouri sau pantaloni la căciulă/ mănuși/ șosete/ bluze cu guler/ acuzând faptul că îi strâng, îi zgârie, elasticul e prea strâns etc.
- refuzul de a-și murdări mâinile când modelează plastilină, se joacă în nisip sau pictează. (Dacă se murdărește, cere imediat să se spele sau să se șteargă).
- luminițele bradului de Crăciun îi pot părea prea strălucitoare.
- închiderea unei uși poate suna prea tare.
- sunetele produse de jucării muzicale pot fi percepute ca deranjante.
- mișcarea liftului este prea rapidă.
- copilului nu îi place să se miște sau să fie mișcat pe neașteptate.
- are rău de mașină.
- lipsă de coordonare (copilul evită activitățile care transmit mușchilor informații senzoriale puternice).
- contact vizual absent sau evitant.
- protestează când simte mirosuri neplăcute etc.
„Ambuteiajul senzorial” din creierul copilului
Dincolo de plâns și crize, trebuie să vedem un creier copleșit de informație. Child Mind Institute amintește de explicația terapeutului ocupațional Anna Jean Ayres, cea care a pus bazele teoriei integrării senzoriale. Aceasta spunea că e ca și cum în capul acestor copii ar fi „un permanent ambuteiaj între mesaje (senzoriale) contradictorii care vin din toate direcțiile și nu știi cum să le faci față”.
„Analizatorii aflați în creier ne oferă informațiile de care avem nevoie pentru a ne adapta în lumea în care trăim. Aceștia primesc informații de la stimuli aflați în afara corpului, cât și în interiorul corpului nostru. Fiecare mișcare pe care o facem, fiecare înghițitură de mâncare, fiecare obiect pe care îl atingem produce senzații. Când desfășurăm o activitate folosim mai mulți analizatori în mod simultan. Convergența senzațiilor (atingere, miros, văz, auz, mișcare, poziția corpului) este un proces foarte important, pentru că, datorită lui, aflăm imediat ce se întâmplă cu corpul nostru, cum să folosim informația, dar și cum să reacționăm la ea”, spune psihologul Marieta Ciuculete.
Uneori, spune psihologul, analizatorii transmit mesajul „totul e în regulă”, iar copilul se simte în siguranță și caută senzația din nou (se dă cu plăcere în leagăn, se joacă în apă, acceptă fără probleme o textură). Alteori, aceiași analizatori trimit un semnal de alarmă: „se întâmplă ceva, e pericol”. Atunci copilul reacționează defensiv, evită leagănul, refuză bluza, plânge când simte o textură „greșită”. „Dacă nu ne place senzația dată de mișcarea leagănului, amețim, ne produce teamă, vom evita să ne dăm în leagăn. Aceasta e hipersensibilitatea”, rezumă Marieta Ciuculete.
Hipersensibilitățile senzoriale nu apar doar în cazuri de autism sau ADHD
Veți întâlni adesea opinii care susțin că hipersensibilitatea senzorială ar apărea „doar la copii cu autism” sau „doar la copii cu diagnostic”. Însă realitatea este mult mai nuanțată. Cleveland Clinic notează clar că, deși SPD este frecvent întâlnită la persoane cu autism sau ADHD, „poți avea SPD și fără nicio altă tulburare asociată” și citează cercetări (din SUA) care estimează că aproximativ între 1 și 3 din 20 de persoane din populația generală prezintă o tulburare de procesare senzorială”.
Organizația australiană CELA, care se dedică educației și bunăstării copiilor de pe acest continent, precizează într-un articol dedicat acestui subiect faptul că „SPD (Sensory processing disorder) afectează abilitățile funcționale ale unuia din 20 de copii”. Marieta Ciuculete confirmă din practica de la cabinet: „Hiperreactivitatea sau hipersensibilitatea afectează toate vârstele, toate abilitățile cognitive. Pot fi afectați copiii cu tulburări neurologice grave, cei cu tulburări din spectrul autismului, copiii născuți prematur, copii privați senzorial sau afectiv, precum și copiii «normali» sau cei supradotați”.
Sunt și adulți care descoperă târziu, citind despre tulburările de procesare senzorială, că nu au fost „stângaci”, „prea sensibili” sau „complicați”, ci pur și simplu nu au știut că al lor creier procesează diferit informațiile primite de la stimuli. Și, dacă o textură poate afecta starea de bine a unui adult în toată firea, ne putem imagina cum se simte pentru un copil care abia poate verbaliza ce simte, care știe doar că îl deranjează, plânge și spune „nu pot să port asta!”
De ce nu sunt „fițe”. Semnale de alarmă la care merită să fim atenți
Pe grupurile de discuții ale mamelor din lumea largă veți găsi adesea mărturii de genul „Nu mai vrea să se îmbrace cu nimic. Nu reușesc să îl scot din pijamale. Plânge necontrolat și nu știu despre ce e vorba”. Cu cât citim mai multe astfel de povești, realizăm că nu e deloc vorba despre „vreau rochia roz, nu pe cea mov”, ci vorbim despre un blocaj real atunci când e vorba despre schimbarea sau îmbrăcarea hainelor.
Printre simptomele frecvente descrise de specialiștii de la Cleveland Clinic se numără „disconfortul puternic la anumite tipuri de haine și materiale, reacțiile exagerate la mișcări bruște, atingeri, zgomote sau lumini puternice”. Iar psiholoaga Marieta Ciuculete ne atrage atenția că semnalele de alarmă nu sunt preferințele în sine, ci intensitatea și repetitivitatea acestora. „Copiii care se feresc de senzații manifestă teamă, îngrijorare, chiar resping și opun rezistență, verbalizând refuzul, plângând. Semnalele de alarmă sunt reacțiile neobișnuite pe care copilul le are atunci când atinge sau este atins sau atunci când se mișcă sau este mișcat”.
Cum ne dăm seama că nu sunt „fițe” sau mofturi? Psihologul Geanina Bucuroiu propune un criteriu foarte practic pentru părinți. Îi sfătuiește pe aceștia să fie atenți la comportamentele de evitare care persistă și după ce copilul primește explicații și asigurări că este în regulă să folosească acel obiect. „Dacă după încurajări și timp acordat pentru a se apropia de acel stimul, copilul tot refuză ferm, putem lua în calcul o hipersensibilitate senzorială”, explică psihoterapeutul. În concluzie, nu „diagnosticăm” hipersensibilitatea după un singur episod, ci urmărim dacă există un „pattern”: cât de des, în ce contexte, cât de intens reacționează copilul și cât îi afectează asta viața de zi cu zi.
Ce spun mamele: „Diminețile noastre sunt un maraton cu plânsete”
Când ajungi să înțelegi cât de cât „teoria” dereglajelor senzoriale și auzi mărturiile părinților aflați în real impas, tabloul general capătă alte valențe. „Nu știam că asta este o problemă și că are și o denumire”, spun (aproape ușurate) mamele. „Fata mea are aproape 8 ani și tot cam așa face. Dres nu a purtat niciodată, colanții nu îi mai suportă pentru că sunt strânși, la fel și cu bluzele strâmte sau cu guler. Blugii au ieșit demult din discuție: sunt prea aspri! Nu mai vorbim despre șosete și chiloți. Chiar și la încălțări face la fel. Abia dacă mai știu ce să îi cumpăr”, spune Mihaela C. O altă mamă povestește cum au ajuns să inventeze metode de „îmblânzire” a hainelor: „Copilul meu poartă șosetele pe dos din cauza cusăturii și, dacă sunt noi, întâi le pun eu în picioare pentru a i le lărgi un pic. Lenjeria de corp și pijamalele tot pe dos le poartă. Am găsit un singur model de pantaloni pe care îi suportă, și îi caut în disperare mărimi mai mari pe tot felul de site-uri, pentru când îi vor rămâne prea mici aceștia”.
Christina Standfield, una dintre mamele care comentează la articolul de pe site-ul CELA citat anterior, povestește exasperată: „Fiul meu are 4 ani. Ne chinuim. În fiecare zi încerc să-l îmbrac pentru ziua respectivă și în fiecare zi refuză să se îmbrace. Nu contează ce material este. E ok cu tricouri, dar cu lenjeria intimă sau pantalonii scurți e o luptă (…) Și anxietatea mea e la cote maxime. În fiecare dimineață, mă trezesc de teamă să nu se iște din nou o criză. (…) Mersul la școală, cumpărăturile, totul e o luptă. Nu mai vrea să iasă afară să se joace, nu-l pot duce la piscină. Îi afectează viața și mie sănătatea mintală (…) Ore întregi de plâns și tantrum-uri, iar apoi, când în sfârșit e gata… intră în panică și se dezbracă din nou”.
Dacă ignorăm problema, aceasta se adâncește
Hipersensibilitatea senzorială nu este doar o chestiune de confort la haine. Ea influențează dezvoltarea emoțională, socială și chiar școlară a copilului. Cleveland Clinic avertizează că, fără suport adecvat, tulburarea de procesare senzorială netratată „crește riscul de depresie, probleme de comportament și izolare socială“.
Psihologul Marieta Ciuculete explică pe larg impactul acestor dificultăți: „Procesarea senzorială și modularea senzorială sunt importante în formarea și dezvoltarea abilităților de învățare, abilităților de vorbire și limbaj, abilităților sociale, atenție, autoreglare, siguranță emoțională, stimă de sine, relații sănătoase cu ceilalți”. Un copil cu dificultăți de modulare senzorială „va întâmpina dificultăți pe toate aceste paliere. Poate fi perceput ca «ciudat» de ceilalți copii, se va concentra mai greu, va evita anumite activități”.
Mesajul comun al studiilor și al psihologilor este simplu: nu e un moft trecător! Atunci când copilul suferă vizibil, refuză activități importante, ajunge să se izoleze sau să fie evitat de alți copii, e un semn că are nevoie de ajutor, nu de certuri sau învinovățiri.
Ce putem face, concret, noi, părinții
Vestea bună este că există multe lucruri pe care le putem face, acasă și cu ajutorul specialiștilor. Laura Petix, terapeut ocupațional pediatric din SUA, specializată în abilități de procesare senzorială pentru persoanele neurodivergente, recomandă strategii foarte concrete: haine fără etichete sau cu etichetele tăiate complet (și foarte atent încât să nu mai zgârie nimic), materiale cât mai moi și naturale, alocarea unui interval de timp mai generos pentru îmbrăcat, mai multe perechi ale aceluiași articol vestimentar care le place, hainele cu „efect de cocon” în care se simt confortabil. Și, atenție, recomandarea pentru părinții cu copii „sensory sensitive” este să aibă mereu haine de schimb la îndemână, mai ales că în multe cazuri aceștia nu suportă să poarte murdare sau ude.
Psihologul Geanina Bucuroiu merge în aceeași direcție și insistă pe ideea de expunere blândă la stimulii deranjanți. „Expunerea trebuie să fie sub pragul de disconfort. Copilul să știe când se va întâmpla, să aibă predictibilitate. Să aibă control asupra distanței, ritmului și duratei stimulului. Să observe pe altcineva înainte”. Aceasta oferă exemplul banal al bananei decojite sau al uscătorului de păr: copilul vede întâi adultul atingând textura sau pornind aparatul, fără a fi forțat să facă același lucru, apoi este invitat să facă pași mici, în ritmul lui.
Laura Petix rezumă în felul următor filosofia de lucru: „Cel mai bun mod de a sprijini un copil cu sensibilități la haine este să lucrezi cu el și să îi susții nevoile senzoriale, nu să lucrezi împotriva lui. Lasă-l să se simtă confortabil, iar asta îl va ajuta să se concentreze mai bine pe ceea ce face”.
În practică, asta înseamnă:
- să alegeți împreună hainele și să le testați când nu sunteți în criză de timp;
- să renunțați la materiale rigide (blugi scorțoși, dresuri, texturi plasticoase) dacă vedeți că sunt un coșmar pentru copil;
- să acceptați compromisuri sănătoase (pantaloni cu rochie, șosete pe dos, boxeri în loc de chiloți clasici etc.).
Cum arată ajutorul specializat
Când sensibilitățile senzoriale afectează puternic viața copilului – nu poate merge la școală fără criză, refuză activități de bază, suferă intens – e momentul să cerem ajutor. Cleveland Clinic precizează că, deși SPD „nu este încă un diagnostic medical oficial”, „specialiștii recunosc beneficiile identificării SPD și ale terapiei, mai ales când afectează funcționarea de zi cu zi”.
Terapia cea mai frecvent recomandată este terapia de integrare senzorială. Aceasta „oferă input senzorial esențial și experiențe care ajută copilul să se adapteze. Este cel mai comun și mai eficient tip de terapie pentru SPD”. Psihologul Marieta Ciuculete descrie, din teren, cum arată acest lucru pentru familiile cu care lucrează: „Abordarea terapeutică recomandată și utilizată de mine este stabilirea unui regim senzorial echilibrat pentru a îndeplini nevoile specifice ale sistemului nervos al copilului, nevoile fizice și emoționale. Acest regim senzorial constă într-o combinație de activități mobilizatoare, organizatoare sau calmante. Acesta se stabilește împreună cu părintele, discutându-se ce activități sunt potrivite, unde ar trebui să se desfășoare, durata și frecvența acestora. De asemenea, este benefică utilizarea tehnicilor de mindfulness, care ajută copilul să fie mai conștient de corpul lui, de emoțiile lui, să fie mai răbdător cu cei din jur, cu el însuși. Pentru unii copii este benefică și fizioterapia”, spune aceasta.
Psihologul ne oferă și exemple concrete: un copil care se așază cu capul în jos pe marginea patului „are nevoie de o activitate organizatoare”. Un copil care țopăie și sare are nevoie de o activitate mobilizatoare, pentru a descărca tensiunea acumulată, pe când un copil care caută să fie ținut în brațe sau legănat are nevoie de o activitate calmantă.
Geanina Bucuroiu mizează pe ideea de colaborare. „Atunci când părintele aplică strategii de creștere a toleranței și totuși nu observă schimbări semnificative, este important să caute un specialist în dezvoltarea copilului, un psiholog, care să facă evaluarea de ansamblu. În funcție de nevoile copilului, familia poate fi ghidată spre alți specialiști (de exemplu, terapeutul ocupațional) cu care să colaboreze pentru îmbunătățirea situației. În general, colaborarea între specialist/specialiști și familie este esențială pentru îmbunătățirea situației curente a copilului și familiei”.
Cum rămânem de partea copilului, chiar și în cele mai grele dimineți
Poate cea mai grea lecție pentru părinți este să conștientizeze că modul haotic în care se comportă copilul nu este alegerea lui. „Copilul poate avea zile bune, când este cooperant și calm, sau zile proaste, când este nervos, neastâmpărat. El necesită înțelegere, răbdare, ingeniozitate și iubire. Când copilul are o zi proastă, renunțați la tonul ridicat, așezați-vă la nivelul copilului când vorbiți cu el, acordați-i atenție, renunțați la protejare (trebuie să învețe cum să facă față și să se recupereze), încercați să înțelegeți situațiile în care primiți reproșuri privind comportamentul copilului”, spune Marieta Ciuculete.
Într-un final, nu hainele sunt miza, ci felul în care copilul simte că e văzut și crezut. Pentru el, cusătura aia minusculă chiar arde, bluza „care ne pare normală” chiar zgârie, dresul purtat „pentru o oră la serbare” poate fi o oră de suprasarcină senzorială.
O problemă care nu se repară, ci se modelează
Cercetările din domeniu și experiența terapeuților spun că nu putem „repara” sensibilitatea, dar o putem modela, astfel încât copilul să își cunoască limitele, să aibă strategii de reglare și să nu se simtă „defect”. Cleveland Clinic rezumă toată „zbaterea” familiilor în care se află copii cu tulburări de procesare senzorială în câteva cuvinte: „Cu toții percepem mediul înconjurător în mod diferit. Mulți dintre noi nu ne gândim la toate informațiile senzoriale pe care le experimentăm la un moment dat. Însă, pentru persoanele cu SPD, acestea pot face viața de zi cu zi dificilă. Cu cât înveți mai mult despre SPD, cu atât poți înțelege mai bine cum percepe copilul tău mediul și care sunt elementele perturbatoare, declanșatoare. Doar așa te poți conecta cu el într-un mod care nu ar fi fost posibil înainte”.
