Nomin Damdin, originară din Mongolia, trăiește în București de două decenii, alături de soțul ei, român, și de cei trei copii ai lor. Este fondatoarea primului Centru de Educatie Japoneză din România, care oferă copiilor cursuri de Soroban (metodă japoneză de calcul) și aritmetică mentală japoneză. Este, de asemenea, trainer certificat de Federația Japoneză de Soroban din Japonia. Recent, Nomin Damin a publicat pe Facebook un mesaj în care, pornind de la cazul recent al tânărului din Bangladesh agresat pe stradă în Capitală, și-a amintit de episoadele de rasism prin care a trecut ea însăși aici. O mărturie dureroasă despre rasism în România anilor 2000. Cu acordul ei, redăm integral textul.
Strigăte „China, China, China” pe stradă. De multe ori am fost trasă de păr. Mai ales că aveam părul lung, până la brâu. Încercam să par puternică, să ascund durerea, dar bineînțeles, mă durea. Și au fost momente în care, dacă eram singură, preferam să iau taxiul decât să merg cu metroul sau pe jos, ca să nu mai fiu ținta batjocurii.
Îmi amintesc și de o fată din Asia, colegă la facultate. Mulți o batjocoreau zilnic pentru ochii ei foarte mici. Atât de mult, încât nu a mai rezistat. A abandonat facultatea și s-a întors în țara ei. Rasismul i-a furat viitorul. Și eu am trăit asta la facultate. Două fete mi-au spus direct: „Ai venit să ne iei locurile de muncă? Ai de gând să rămâi în România?”
Ieri am văzut la știri cazul tânărului din Bangladesh, lovit de un român. Și am simțit din nou acea mare nedreptate. Mi-a părut foarte rău pentru el. Dar, din păcate, rasismul nu e doar despre asiatici, despre negri sau despre romi. Rasismul îl trăiesc și românii atunci când merg în alte țări. Și nu este deloc ok. Niciun om, nicăieri pe pământ, nu merită acest tratament.
Astăzi scriu nu doar ca om care a trăit toate acestea, ci și ca mamă, profesor și promotor al educației. Pentru că știu că doar prin educație putem schimba ceva. Copiii noștri trebuie învățați să privească dincolo de culoarea pielii, de accent sau de origini.
Îmi doresc ca într-o zi, niciun copil, adult sau vârstnic– fie român, nepalez, bangladeș, mongol sau de oriunde – să nu mai plângă pentru că e diferit. Să nu mai piardă o facultate, un loc de muncă sau un vis doar pentru că cineva nu l-a putut vedea ca om.
„Hepatita, hepatita”! Strigau la mine și la colegii mei asiatici pe stradă. Mai târziu am aflat: se refereau la faptul că eram „rasa galbenă”. Când am venit în România, după anii 2000, eram atât de puțini asiatici. Și aproape în fiecare zi cineva găsea un motiv să ne facă să ne simțim străini. „Chinezoi.” „Hepatita.” Pietre sau obiecte aruncate după noi. Ochii trași cu degetele, ca să râdă de ochii noștri în formă de migdală.
De ce trăim același rasism ca acum 20 de ani? Ce am pierdut din educație și din valori
Povestea lui Nomin Damdin arată că rănile lăsate de rasism nu dispar cu timpul și că aceleași gesturi de excludere din anii 2000 se repetă și astăzi. Faptul că, după două decenii, un tânăr din Bangladesh poate fi agresat pe stradă pentru simplul fapt că arată diferit ridică o întrebare dureroasă: unde am greșit ca societate? Am pierdut prea mult în educație și în transmiterea valorilor esențiale – respect, toleranță, empatie. Iar dacă vrem să nu mai retrăim aceleași scene, răspunsul nu poate fi decât unul: copiii trebuie crescuți cu respect pentru diversitate, în școli și în familie. Această mărturie despre rasism în România este și un apel către părinți și educatori: doar prin educație putem opri prejudecățile, astfel încât niciun copil să nu își abandoneze visurile.
