Moartea tinerei din Constanța care și-a dorit cu tot dinadinsul nașterea naturală și salvarea uterului atunci când medicii i-au spus că viața ei e în pericol a generat o serie de discuții în spațiul public legate de efectele pe care le poate avea vehemența gravidelor și lipsa educației medicale în fața unui act medical. Cifrele care arată o rată prea ridicată a cezarienelor în România față de alte țări le fac pe femeile care își doresc cu tot dinadinsul nașterea naturală să creadă că medicii apelează la cezariană pentru propriul confort. Regăsesc această retorică în social media și în mărturiile altor mame, iar acest lucru, dublat, în foarte multe cazuri, de informație medicală incompletă, le face să spună „nu” atunci când medicii decid că se impune cezariana. Vehemența aceasta se plătește, uneori, cu viața. Alteori, o cezariană făcută cu inima strânsă le lasă, pe viață, cu senzația că sunt „femei inutile”, care au ratat șansa de a se împlini prin naștere.
Redăm mai jos mărturia unei mame, Alexandra Bălănescu, pe care tragedia de la Constanța a făcut-o să retrăiască propriile frustrări legate de faptul că, acum cinci ani, nu și-a putut naște natural primul copil. A realizat în cele din urmă, în cel mai dur mod cu putință, că tipul nașterii nu contează cu adevărat atâta timp cât, la final, îți ții în brațe copilul sănătos.
„Contează cum naști sau să-l ai viu în brațe?!”
„Mi-am dorit atât de mult să pot naște natural, încât, atunci când am ajuns la spital spunând că nu mai simt mișcările bebelușului și medicii au decis varianta cezarienei de urgență, m-am simțit păcălită. Am crezut că medicii aleg varianta mai ușoară și mai rapidă. Vladimir intrase în stres fetal la aproape 41 de săptămâni, dar discursul medicilor îmi părea doar o justificare, deoarece abia se declarase lockdown în România și tot sistemul medical funcționa denaturat. Am simțit că mi se forțează mâna să accept asta sau să semnez că îmi asum decesul copilului. Am acceptat cezariana, însă nu m-am împăcat cu ea. Mult timp.
Apoi, a urmat evenimentul prin care nu doresc să treacă nicio femeie: decesul bebelușului aflat în pântece, pe ultima sută de metri a sarcinii. Din cauza poziționării copilului și a riscului de septicemie pentru mine, m-am ales atunci cu a doua cezariană. O operație în care am pierdut mult sânge și abia mi s-a salvat uterul. Cât timp îmi lingeam rănile sufletului în spital, îmi bubuia o voce interioară: „Contează cum naști sau să-l ai viu în brațe?!” Ăla a fost momentul în care am făcut pace cu prima cezariană. La aproape doi ani distanță.
Încrederea acordată medicilor a făcut diferența între viață și moarte
Pentru că am o doză de nebunie, mi-am dorit și a treia sarcină, știind clar că voi face cezariană! Ca să fac haz de necaz, de data asta îmi doream produsul și nu mă mai interesa cum deschid coletul! Am aflat, cu puiul viu în brațe, că în timpul operației s-a descoperit o ruptură a uterului, dar de data asta fentasem moartea!
Astăzi mă gândesc, fără regret, că încrederea acordată medicilor atunci a făcut diferența dintre viață și moarte. Statistic vorbind, știu că suntem țara cu cele mai multe cezariene și asta mi-a afectat și mie, în trecut, încrederea în sistemul medical. Trăiam cu impresia că lipsa conectării imediate cu primul copil se datora felului în care am născut. O prostie, cu Natalia m-am conectat instant, tot după cezariană. Momente diferite, simțiri diferite, aceeași mamă: eu. Dar vie, cu ambii copii la piept… și unul în cer… la fel de iubit cum ar fi fost aici, dar de către alți părinți, părinții cerului și ai pământului.
Lumea e plină de teorii la un click distanță și am uitat să fim raționali
Ar mai fi multe de spus, cu câți demoni m-am luptat atunci. Cât de inutilă m-am simțit ca femeie, că „nu am fost capabilă” să îmi duc menirea la bun sfârșit, să nasc natural, asta după ce prima sarcină fusese oricum obținută prin FIV, deci, cap-coadă, nu mi-am desăvârșit menirea. Asta și din cauza acestor influencerițe care, sub umbrela unor meserii cu titulatura pompoasa, azi ne învață pline de empatie să ne punem la murat placenta și să o consumăm ulterior, și noi, dar și copiii. Nașterea naturală stă deja la genunchiul broaștei ca teorie de urmat musai. Azi lumea e plină de teorii, la un click distanță. Printre ele, am uitat să fim raționali, să avem totuși încredere în știință, să ne trăim viața așa cum credem și putem noi. Dorința ca dorința, dar ce te faci cu putința?! Să trăim fără vinovății și comparații, fără idealuri create artificial. Dar să trăim!
