Infertilitatea e o luptă tăcută, adesea plină de incertitudine și durere. Lucian și Naomi au trăit o astfel de călătorie, o poveste care a început în 2021 și care a implicat nu doar multe eforturi fizice și financiare, dar și multă răbdare și iubire. După mai multe tratamente și proceduri, realizate în Haga, Amsterdam și Barcelona, au reușit să-și împlinească visul de a deveni părinți prin fertilizare in vitro, cu ovocite de la o donatoare anonimă. Povestea lor nu este doar despre succesul final, ci despre toată călătoria pe care au parcurs-o pentru a ajunge astăzi să o țină în brațe pe micuța lor Elena.
Lucian (49 de ani) și Naomi (44 de ani) locuiesc în Olanda. El este român, iar ea olandeză și formează un cuplu din 2019. În 2021 au hotărât că este momentul să își întregească familia cu un copil. Era în timpul pandemiei de COVID-19, o perioadă deja încărcată de nesiguranță. Lucian și Naomi au primit un diagnostic dur: infertilitate. „Călătoria noastră a început în 2021, când am început să mergem la medic, să facem analize, să aflăm ce nu este în regulă”, își amintește Lucian. Primele vizite la medic au fost în Haga, unde au început seria de investigații medicale. „Am făcut teste de sânge, ecografii și o analiză testiculară pentru a vedea dacă există vreo problemă din trecut. Din fericire, nu am avut nimic deosebit”, povestește Lucian. Tot atunci, Naomi a urmat un tratament menit să regleze ovulația și să stimuleze producția de ovule. A fost doar începutul unui drum care avea să fie mult mai greu decât își imaginau.
Obstacolele întâlnite în primele încercări
După lunile de investigații și primele discuții cu medicii, a devenit clar că șansele unei sarcini obținute natural erau foarte mici. Vârsta, rezultatele analizelor și istoricul medical au dus la aceeași concluzie: următorul pas era fertilizarea asistată. Pentru Naomi și Lucian, această decizie nu a fost una ușoară. Nu pentru că nu ar fi avut încredere în medicină, ci pentru că presupunea intrarea într-un proces lung, invaziv și greu de controlat emoțional. Însemna tratamente hormonale, programări stricte, intervenții medicale și, mai ales, acceptarea faptului că rezultatul nu depinde doar de voință sau de efort.
Prima încercare de fertilizare in vitro a fost un eșec, iar acest lucru le-a testat rezistența și răbdarea. Naomi povestește cu sinceritate despre dificultățile întâmpinate: „Era 12 noaptea, iar Lucian trebuia să facă ultima injecție. A fost un moment tensionat, pentru că, din greșeală, am stricat seringa. Ne-am panicat și am început să sunăm prin spitale și farmacii pentru a găsi un alt medicament. La 12:30 noaptea, am ajuns în cele din urmă să găsim soluția. A fost o adevărată epopee.” Dar, în ciuda acestui incident și a rezultatului negativ de după tratament, au mers mai departe. „Chiar și după primul eșec, am știut că nu ne putem opri aici. Trebuia să încercăm din nou.”, ne-a mărturisit femeia.
A doua încercare de a deveni părinți
A doua încercare a avut loc în iunie 2022, în Amsterdam, iar de data aceasta au fost puțin mai optimiști. „Am ales să facem tratamentele în Amsterdam pentru că am auzit că sunt mai multe șanse de succes. Totuși, din nou, nu a fost să fie. De data aceasta am avut trei ovule, dar doar unul s-a dezvoltat și a fost implantat. Din păcate, din nou fără succes”, își amintește Lucian.
Aceste eșecuri repetate au fost greu de acceptat și le-au pus relația la încercare. „Cea mai mare provocare a fost după a treia încercare, când am simțit că nu mai pot. Mă simțeam epuizat mental și emoțional. Deși o parte din mine dorea să renunțe, știam că trebuie să încercăm încă o dată”, mărturisește Lucian. Simțea că demersurile medicilor se opresc la un minimum necesar și că nimeni nu se dă peste cap să caute încă un motiv, încă o explicație sau să facă încă un test care ar putea schimba ceva. Lucian descrie această senzație simplu: impresia că nu se făcea tot ce se putea, ci doar strictul necesar pentru a bifa protocolul.
- CITEȘTE ȘI: Povestea Mihaelei, o învingătoare în lupta cu infertilitatea. „Șansele erau foarte mici, dar am reușit”
Alegerea clinicii private din Barcelona
După o pauză în 2023, în care au avut timp să se regăsească și să reflecteze asupra situației lor, Lucian și Naomi au luat decizia de a apela la o clinică privată din Barcelona, în 2024. Dacă procedurile făcute în Olanda au fost gratuite, în Spania au plătit în jur de 20.000 de euro (sumă care include toate cheltuielile, incusiv cele de transport)
„Am ales Barcelona pentru profesionalismul lor. Diferența reală față de Olanda a fost că aici se puteau folosi ovocite donate. În ambele țări sunt acceptați spermatozoizi donatori, însă pentru noi folosirea de ovocite donate a făcut diferența”, povestește Naomi.
Diferența de abordare s-a simțit imediat. Au avut ședințe video în care li s-a explicat concret ce se va întâmpla, ce opțiuni există, care sunt costurile, care sunt șansele. Li s-au cerut investigații suplimentare, s-a urmărit pregătirea uterului prin ecografii repetate, s-au ajustat pașii în funcție de rezultate. Spania nu a fost aleasă pentru că ar fi „mai bună” decât Olanda, ci pentru că oferea exact opțiunea medicală de care ei aveau nevoie: folosirea de ovocite donate. „Au fost foarte atenți și ne-au explicat fiecare pas al procesului. A fost o experiență complet diferită față de ce am trăit până atunci”, adaugă Lucian.
„Am fost supus și eu la o serie de teste suplimentare, inclusiv analize de sânge pentru a verifica calitatea spermei. De asemenea, am urmat un tratament cu vitamine pentru a-i îmbunătăți calitatea, dar și pentru a ajuta la creșterea șanselor noastre de succes”, povestește Lucian.
Donator cu „profil genetic bun”
„A recurge la ovocite donate a fost o alegere dificilă, dar am știut că, pentru noi, aceasta era singura șansă. Am ales un donator fără să ne concentrăm pe detalii precum culoarea ochilor sau a părului. Ce conta pentru noi era să avem o șansă reală de a deveni părinți”, povestește Naomi.„Ceea ce ne-a liniștit a fost că donatorul avea un profil genetic bun și că șansele pentru o sarcină sănătoasă erau mari”, a explicat femeia. Dorința de a avea un copil era atât de mare încât faptul că acesta nu urma să aibă genele mamei nu a contat. La nevoie, spune Lucian, ar fi apelat și la donator de spermă.
Ce presupune obținerea unei sarcini cu ovocite donate
Fertilizarea in vitro cu ovocite donate este o procedură de reproducere asistată recomandată atunci când ovarele femeii nu mai pot produce ovocite viabile sau când șansele de a obține o sarcină cu ovocite proprii sunt foarte mici. Ovocitele provin de la o donatoare tânără, anonimă, care a fost supusă anterior unor investigații riguroase, de la analize hormonale și teste genetice, până la evaluări psihologice. În majoritatea țărilor, donarea este anonimă, iar cuplul poate primi doar informații generale despre donatoare (vârstă, grupă sanguină, caracteristici fizice de bază, profil genetic). Ovocitele donate sunt fertilizate în laborator cu spermatozoizii partenerului sau cu spermă de la donator, iar ulterior embrionul obținut se transferă în uterul femeii.
Aspecte emoționale și legale. Cum stau lucrurile în România
Decizia implică și o componentă emoțională importantă, deoarece copilul nu are material genetic matern. Din punct de vedere legal, regulile diferă de la o țară la alta: în unele state procedura este permisă și reglementată clar, în altele este restricționată sau interzisă. În România, spre exemplu, unde nu există un cadru legal pentru bănci de ovocite donate, multe clinici colaborează cu bănci de ovocite din alte state membre UE (de exemplu Spania sau Grecia), unde donarea anonimă este permisă. Ovocitele sunt astfel importate, iar procedura de fertilizare e realizată în clinicile din România. De asemenea, legea permite ca o femeie să primească ovocite de la o donatoare pe care o cunoaște personal (de exemplu o prietenă sau rudă).
O sarcină trăită cu teamă
După efectuarea procedurii, pentru Naomi și Lucian au urmat câteva săptămâni de incertitudine. Naomi a avut două episoade de sângerare în timpul primelor săptămâni de sarcină. „Am fost îngrijorați și am mers la spital pentru a verifica dacă totul este în regulă. A fost un moment dificil, dar, în cele din urmă, totul s-a dovedit a fi în ordine”, adaugă Lucian.
Chiar și după ce au aflat vestea că vor deveni părinți, nu au fost scutiți de provocări. Naomi spune că primele săptămâni, până la primul episod de sângerare, au fost singura perioadă în care a apucat să simtă un soi de bucurie sinceră. După aceea, până la naștere, a trăit cu senzația că sarcina e ca un fir subțire de ață pe care îl ținea în palmă.
Ulterior, a fost diagnosticată cu diabet gestațional și colestază, o afecțiune hepatică care i-a cauzat mâncărimi de piele puternice. „A fost o perioadă complicată, plină de îngrijorări. Eram mereu stresată și aveam momente în care nu știam dacă voi reuși să duc la bun sfârșit sarcina”, povestește Naomi.
Pregătirea pentru naștere
În familia lor, totul s-a reorganizat în jurul ei. Inclusiv pregătirea mâncării, care i-a revenit lui Lucian. A gătit mult, mai ales mâncare românească, și au porționat totul pe zile, astfel încât să aibă mese pregătite pentru cel puțin două săptămâni înainte și după naștere. Au încercat să evite comenzile și să limiteze cât mai mult contactul cu exteriorul. A fost felul lor de a crea un mic spațiu de siguranță în jurul Elenei.
Marea întâlnire cu Elena
În cele din urmă, din cauza sarcinii complicate și a vârstei mamei, medicii au optat pentru nașterea prin cezariană, la care a asistat și tatăl. „Am trăit fiecare moment al nașterii alături de Naomi. A fost o experiență caldă. Când am auzit-o pe Elena plângând pentru prima dată, am știut că toate greutățile prin care am trecut au meritat”, își amintește Lucian.
În mod normal, în Olanda, la scurt timp după naștere, mamele sunt trimise acasă, chiar și după cezariană, dacă sunt tinere și nu există complicații. În cazul lui Naomi, din cauza vârstei, medicii au decis să o țină 24 de ore sub supraveghere. Apoi, cei doi au ales să mai rămână încă cinci zile în regim hotelier, într-o aripă specială a spitalului, costurile fiind acoperite parțial de asigurare și parțial de ei. Acolo, Naomi a fost supravegheată 24/7 de asistente care o ajutau cu tot ce era nevoie. Îi aduceau apă, mâncare și o învățau, pas cu pas, cum să aibă grijă de Elena. După ce au ajuns acasă, au urmat încă patru-cinci zile de vizite la domiciliu din partea asistentelor contractate de asigurarea medicală, care i-au sprijinit în primele zile de acomodare cu viața de părinți.
Viața cu Elena
După naștere, Lucian și Naomi s-au bucurat de fiecare moment petrecut alături de micuța lor Elena. „Este minunat să o vedem cum crește și cum învață lucruri noi în fiecare zi”, spune Naomi. „Am învățat multe despre ce înseamnă să fii cu adevărat responsabil pentru cineva. Viața noastră s-a schimbat complet.” Am întrebat-o pe Elena în ce măsură contează pentru ea faptul că fetița nu-i poartă genele. „Deloc. Am purtat-o nouă luni în pântece, i-am dat tot ce a fost necesar pentru a crește sănătos. I-am dat viață. Când mă uit la ea văd persoana de care m-am îndrăgostit. Dragostea unei mame nu ține nici de gene, nici de asemănarea fizică”.
Lupta cu infertilitatea nu se încheie întotdeauna cu un copil în brațe, dar atunci când se întâmplă, bucuria vine amestecată cu amintirea tuturor pașilor grei făcuți până acolo. Pentru Lucian și Naomi, Elena reprezintă nu doar începutul unei noi vieți, ci și închiderea unui capitol dureros. O poveste care arată cât de important este ca infertilitatea să fie vorbită, înțeleasă și tratată cu empatie.
