Lidia Nădășan, profesorul anului din mediul rural: „Am fost pe covorul roșu eu, o simplă învățătoare de la țară”

Pentru elevii ei și familiile lor, Lidia Nădășan este mai mult decât o învățătoare, pentru că tot ceea ce le oferă ea depășește cu mult programa școlară. Predă de 27 de ani în satul Beica de Jos, județul Mureș, într-o comunitate defavorizată. Mulți dintre elevii ei au bagaje emoționale grele, iar ea e omul care îi ascultă, îi îndrumă, îi încurajează cu o vorbă bună și le alină dorul celor cu părinți plecați la muncă în străinătate. Pentru că atunci când era de-o șchioapă Lidia Nădășan a avut parte de o învățătoare dură, care-și umilea și lovea adesea elevii, când s-a văzut la catedră a știut că ceea ce are de făcut este exact opusul. Generațiile care i-au trecut prin mână au avut parte de o „doamnă” caldă, iubitoare, care aduce de acasă rechizite și sandvișuri pentru cei care nu au și care, după ore, îi învață carte pe părinții care nu au avut parte de educație la timp. Anul acesta, munca și dăruirea ei au fost răsplătite și altfel decât cu îmbrățișările elevilor și ale familiilor lor. Lidia Nădășan a câștigat titlul de „Profesorul anului în mediul rural” la categoria „Dezvoltarea abilităților socio-emoționale ale elevilor”, eveniment organizat de Teach for Romania, organizație care pregătește și promovează profesori valoroși.

Crezul învățătoarei din Beica de Jos este că, deși nu poate schimba lumea dintr-o dată, poate schimba lumea unui copil la un moment dat. Și asta face de 27 de ani, din prima zi la catedră, în același loc. Nu a ales calea ușoară, pentru că resursele unei școli de la țară sunt limitate, iar provocările sunt mari. Mulți dintre elevii ei vin din familii în care viața de zi cu zi este plină de greutăți. Dar pentru învățătoare aceste dificultăți sunt motive în plus să lupte și să fie acolo pentru fiecare copil. În ochii ei, fiecare elev este o poveste unică, o mică sclipire de potențial care așteaptă să fie îngrijită și crescută.

„Nu am voie să ignor bagajul emoțional cu care vin copiii la școală”

Lecțiile ei sunt speciale. În loc de simple ore de matematică sau lectură, orele Lidiei sunt o călătorie. Într-o astfel de oră, Lidia nu predă doar cifre sau propoziții, ci organizează mici activități prin care copiii învață despre bunătate, despre curaj și despre recunoștință. Folosește jocuri de rol pentru a-i ajuta să înțeleagă cum să reacționeze când simt furie sau tristețe, cum să-și exprime gândurile și emoțiile.

Sunt momente în care Lidia aduce cărți de acasă, rechizite și chiar mâncare pentru copiii care vin la școală flămânzi. De-a lungul timpului, ea a transformat clasa într-un loc sigur, un spațiu în care copiii se simt în largul lor, unde nu sunt judecați pentru greșelile lor, ci sunt încurajați să învețe din ele. Învățătoarea lor le-a arătat că succesul nu este doar o medalie sau un rezultat, ci fiecare pas mic înainte, fiecare zâmbet și fiecare prietenie sinceră.

Mulți copii care vin la școală n-au fost și la grădiniță. Trebuie să-i învăț mai întâi cum să se poarte într-un grup, cum să țină un stilou în mână sau să-și aștepte rândul. Educația începe cu modelarea comportamentului unui copil și apoi cu aspectele științifice. Eu trebuie să țin cont de faptul că ei au părinții plecați la muncă în străinătate, că sunt crescuți de o bunică, laolaltă cu alți frați și verișori. Copiii mei vin cu un bagaj emoțional pe care eu nu am voie să-l ignor, pentru că asta contează cel mai mult.

Lidia Nădășan

În pauze, nu se aude doar larma tipică unei școli, ci se aud râsete și conversații ale copiilor cu „doamna” lor. În acele clipe, copiii știu că au o învățătoare care îi ascultă. La fel și părinții lor, pentru că, după cursuri, de 15 ani încoace, Lidia Nădășan mai stă 4 ore la școală, timp în care consiliază părinții copiilor, alină sufletele elevilor care plâng după mama sau tata plecați la muncă în străinătate, ori învață bunicuțele, în a căror grijă au rămas micuții, cum să le facă celor mici viața mai ușoară.

„În toți acești ani m-am implicat în multe proiecte orientate pe îmbunătățirea calității vieții copiilor din comunitățile defavorizate. De peste 15 ani, în fiecare zi, după terminarea orelor eu sunt consilier pentru copii, dar și pentru familiile acestora. Într-unul dintre proiecte, de exemplu, aveam întâlniri săptămânale cu mamele, multe dintre ele neștiutoare de carte. Și, cu toate acestea, le-am învățat să citească după imagini cărți cu povești. Mergeau acasă și făceau asta, și chiar îmi trimiteau filmulețe a doua zi. Copiii erau fericiți și-mi povesteau cu entuziasm ce frumoase au fost aceste momente împreună cu mamele lor”.

Lidia Nădășan

La finalul proiectului menționat, Lidia Nădășan le-a făcut pe mamele inițial neștiutoare de carte din comunitate să citească nu mai puțin de 72 de cărți. Un adevărat record, care are în spate o muncă titanică. Mamele au primit în dar fiecare carte și acum, în fiecare casă din Beica de Jos există câte o mini bibliotecă.

Într-o zi, Lidia a fost întrebată de un elev de clasa a IV-a: „Doamna, de ce ne iubiți așa de mult?” Lidia a zâmbit și i-a răspuns simplu: „Pentru că și eu am fost cândva ca voi și știu de ce aveți nevoie în această etapă de viață.” Totuși, când a fost ca ei, ceea ce a primit din partea propriei învățătoare a fost cu totul diferit față de ceea ce și-ar fi dorit sau ar fi avut nevoie. „Eu nu am fost fericită la școală. Am avut o învățătoare care ne vorbea urât, ne trăgea de perciuni, de urechi, ne bătea cu bățul la palmă. Îmi era frică de ea și am rămas marcată de anii petrecuți pe băncile școlii. Vreau ca elevii mei să-și amintească cu drag de mine și mi-aș dori ca niciun copil din lumea asta să nu mai fie umilit de învățătoarea lui și să-și amintească cu repulsie de ea. Eu îmi educ și-mi iubesc elevii în aceeași măsură”, spune ea.

Pentru elevii ei din Beica de Jos, Lidia Nădășan este și va rămâne acel „cineva” care a crezut în ei când nimeni altcineva nu a făcut-o. Poate că nu toți vor ține minte toate lecțiile de gramatică sau de matematică, dar cu siguranță își vor aminti că cineva le-a arătat cum să fie oameni, cum să privească viața cu blândețe și cum să aibă curajul de a fi ei înșiși. „Care este cea mai mare bucurie din toți acești ani? Faptul că mă întâlnesc pe stradă, de exemplu cu foștii mei elevi, acum adulți în toată firea și mă iau în brațe ca atunci când erau mici”, spune ea.

• CITEȘTE ȘI: Consuela Colțan, o învățătoare altfel, într-o școală de stat. Lecțiile ei îi fac pe copii să spună: ”Doamna, a fost cea mai tare zi!”

La școală, a doua familie. „Nu aș da școala aceasta pe nici una de la oraș”

Învățătoarea a ajuns în sat cu 27 de ani în urmă, la 19 ani, imediat după terminarea liceului pedagogic. Cunoștea locul, pentru că bunica ei locuia acolo. Deși planul ei nu intenționa să rămână prea mult învățătoare în Beica de Jos, a început să îndrăgească satul, copiii, comunitatea, colegii de la școală și nu a mai plecat nicăieri. „N-aș da școala aceasta pe niciuna de la oraș. Fac zilnic naveta, câte 7 kilometri de la Reghin, pentru a fi alături de copiii mei. Am un colectiv de colegi formidabil, suntem uniți, colaborăm foarte bine între noi. La școală simt că este a doua mea familie”, spune ea.

Premiul câștigat la Gala organizată de Teach for Romania nu este doar o recunoaștere a muncii ei, ci și o confirmare a impactului extraordinar pe care îl are asupra comunității. Pentru părinți, Lidia este omul care le aduce speranță și încredere că și copiii lor vor avea un viitor bun. Pentru colegii ei, este un exemplu de perseverență și inspirație.

Premiul „Profesorul anului în mediul rural” la categoria „Dezvoltarea abilităților socio-emoționale ale elevilor” i-a fost conferit pentru întreaga activitate și i-a dovedit că, într-adevăr, chiar dacă nu poate schimba lumea toată, e important să schimbe lumea unor copii. A primit diploma cu entuziasm și modestie. „Să mă fi văzut pe covorul roșu, pe mine, o simplă învățătoare de la țară!”