Adoptarea legii femicidului este un pas important pentru România. Dar reacțiile din spațiul public și comparația cu alte state europene arată că legea singură nu este suficientă pentru a proteja femeile și, uneori, copiii. Italia este cel mai recent exemplu: după înăsprirea pedepselor, cazurile de femicid nu au dispărut, iar violența asupra femeilor nu a scăzut. Așa că pasul următor a fost mutarea rapidă a dezbaterii dinspre pedeapsă către prevenție.
În decembrie 2025, Italia a adoptat o lege prin care femicidul este tratat ca o crimă separată, nu doar ca un omor obișnuit, iar pedeapsa poate ajunge până la închisoare pe viață. Legea nu schimbă doar pedeapsa, ci și modul în care sunt tratate aceste cazuri. De exemplu, judecătorii au mai puține posibilități să reducă pedeapsa agresorului, victimele și martorii sunt audiați în condiții protejate, astfel încât să nu fie retraumatizați, iar copiii rămași în urmă sunt recunoscuți și sprijiniți mai clar.
Cum protejează legea femicidului mamele și copiii din România
În România, femicidul este definit pentru prima dată, însă nu devine o infracțiune separată. Rămâne încadrat la omor, cu pedepse mai dure în anumite situații – de exemplu atunci când agresorul este partenerul victimei sau când fapta are legătură cu controlul, gelozia ori refuzul unei relații. Accentul cade mai ales pe înțelegerea și monitorizarea fenomenului. Statul trebuie să adune și să publice date despre aceste cazuri, iar ancheta poate începe și fără plângerea victimei. În același timp, copiii care asistă la astfel de violențe sunt recunoscuți ca victime și protejați.
O schimbare importantă pentru că, în astfel de situații, nu vorbim doar despre o victimă, ci despre o întreagă familie expusă violenței. Copiii asistă la agresiuni, trăiesc în tensiune permanentă sau rămân fără mamă în urma unei crime. De aceea, intervenția statului nu ține doar de justiție, ci și de protecția copilului. În plus, legea introduce și măsuri de prevenție, cum ar fi programe în școli despre relații sănătoase și non-violență.
Comparația cu Italia nu este întâmplătoare: este cel mai apropiat exemplu care arată ce se întâmplă după ce legea este adoptată – și ce lipsește atunci când prevenția nu funcționează.
Ce lipsește în ambele cazuri: intervenția reală înainte ca violența să ajungă la crimă
Diferența dintre cele două legi nu este atât în ce scrie în ele, cât pe ce pun accentul. Italia a mers pe zona de pedeapsă și pe definirea clară a femicidului ca infracțiune separată. România încearcă să adauge și elemente de prevenție, în special prin educație. La noi, legea adoptată de Parlament introduce o măsură nouă: educația despre egalitate de gen și prevenirea violenței în programa școlară, precum și formarea profesorilor pe aceste teme, potrivit EduPedu.ro. O direcție importantă, dar una care ține de prevenția pe termen lung, nu de intervenția în situațiile de risc deja existente.
Italia nu are încă un sistem coerent de educație pentru prevenirea violenței de gen. Presa internațională arată că această componentă lipsește tocmai într-un moment în care este considerată esențială. The Guardian notează că Italia este una dintre puținele țări din Uniunea Europeană fără educație sexuală obligatorie. Educația sexuală nu înseamnă doar informații despre corp sau reproducere, ci și despre limite, consimțământ, relații sănătoase și recunoașterea comportamentelor de control sau de abuz. Fără o astfel de educație, multe dintre relațiile abuzive nu sunt recunoscute ca atare decât prea târziu.
Italia a ales să întărească legea, definind femicidul ca infracțiune separată și mizând pe severitatea pedepsei. România a mers pe o variantă diferită: a păstrat cadrul penal existent, dar a adăugat o componentă de educație, prin introducerea prevenirii violenței în școli. În practică, însă, cele două abordări ajung în același punct vulnerabil. Educația schimbă mentalități în timp, uneori în decenii, iar pedeapsa intervine abia după crimă. Între aceste două momente, rămâne o zonă în care violența poate escalada fără să fie oprită.
- CITEȘTE ȘI: Crima din Cosmopolis, simptomul unei țări bolnave, în care femeia cu vânătăi e întotdeauna „de vină”
Italia: ce nu a schimbat legea
Experiența din Italia arată că legea nu a schimbat realitatea din teren. La doar câteva luni după intrarea în vigoare, presa italiană continua să relateze cazuri de femicid cu același tipar: femei ucise de parteneri sau foști parteneri, adesea după episoade repetate de violență sau control. Multe dintre victime erau deja cunoscute autorităților. Cu alte cuvinte, statul știa că există risc, dar nu a intervenit suficient de devreme. Datele oficiale arată că fenomenul a rămas constant. În 2025 au fost înregistrate peste 80 de cazuri de femicid, iar începutul lui 2026 a adus deja noi crime și tentative, unele la interval de doar câteva zile. În paralel, anchetele jurnalistice vorbesc despre un fenomen care „continuă cu cifre alarmante”, afectând femei din medii foarte diferite și confirmând că problema nu este una izolată.
După adoptarea legii, discuția nu a mai fost despre cât de dură este pedeapsa, ci despre ce lipsește pentru a preveni în mod real o astfel de crimă. Editoriale și analize au început să insiste pe aceleași puncte: intervenția timpurie, identificarea cazurilor cu risc ridicat, protecția reală a victimelor și mecanisme care să funcționeze înainte ca violența să escaladeze. Cu alte cuvinte, Italia a ajuns foarte repede la o concluzie pe care o vedem acum și în dezbaterea din România: legea a schimbat modul în care sunt judecate aceste crime, dar nu și suficient modul în care pot fi prevenite.
Ce au făcut diferit alte țări europene
Alte state europene au mers mai departe și au construit sisteme care intervin concret înainte ca violența să ajungă la crimă.
Spania: prevenție organizată, nu doar reacție
Spania este cel mai des citat exemplu în presa europeană atunci când vine vorba de combaterea violenței împotriva femeilor. Sistemul lor nu se bazează doar pe lege, ci pe intervenție activă. Autoritățile – poliție, instanțe, procurori, servicii sociale, medici legiști – folosesc o bază de date națională, VioGén, în care sunt monitorizate cazurile de violență domestică, iar fiecare victimă este evaluată în funcție de nivelul de risc. Toți lucrează în același sistem și văd aceleași date.
Cazul Aliciei, relatat de El País, arată cel mai bine cum funcționează sistemul de monitorizare din Spania. „M-a urmărit prin tot orașul cu mașina, era gata să dea peste mine și fiica mea cu mașina”, spune Alicia. Ea trăiește cu un dispozitiv electronic care îi spune în timp real dacă agresorul se apropie de ea. Este un obiect mic, pe care îl poartă mereu în geantă, alături de lucrurile personale. Uneori, sună noaptea și o trezește, alteori o pune în situații incomode în public. Și, totuși, spune că nu ar renunța la el. Pentru ea, acel dispozitiv nu este doar o măsură tehnică, ci o formă de siguranță. Chiar dacă îi amintește constant de pericol, îi oferă și un lucru pe care nu îl avea înainte: controlul situației.
Problema pe care încearcă să o rezolve VioGén este exact ce lipsește în multe țări. Informațiile nu mai sunt fragmentate, nu mai există situații în care poliția nu știe ce știe instanța, riscul este evaluat înainte de crimă, nu după. Este, practic, un sistem de prevenție în timp real, nu doar de reacție.
Regatul Unit: accent pe agresor, nu doar pe victimă
În Regatul Unit, una dintre cele mai utile măsuri este „Clare’s Law”, care permite unei persoane să ceară poliției informații despre trecutul violent al partenerului. Legea a fost introdusă după cazul lui Clare Wood, o femeie ucisă de fostul partener, deși acesta avea deja un istoric de violență cunoscut de poliție, scrie The Guardian.
De atunci, presa britanică a relatat mai multe cazuri care arată utilitatea sistemului. De exemplu, într-un caz recent relatat în presa din UK, o femeie a aflat prin Clare’s Law că partenerul ei avea condamnări pentru violență după ce relația devenise deja abuzivă, iar cazul a dus la emiterea unui ordin de protecție împotriva agresorului. În același timp, alte investigații arată că sistemul nu funcționează întotdeauna suficient de rapid. Un raport citat de The Guardian arată că unele cereri făcute prin Clare’s Law întârzie săptămâni întregi, ceea ce poate crește riscul pentru victime în situații deja periculoase.
În paralel, legislația din Regatul Unit a introdus și infracțiunea de „control coercitiv”, adică acele forme de abuz care nu lasă urme vizibile: controlul banilor, izolarea de familie și prieteni, verificarea constantă, amenințările sau umilirea. Practic, legea recunoaște că violența nu începe cu lovituri, ci cu un tip de control care crește treptat.
Această schimbare a fost necesară tocmai pentru că multe dintre cazurile de femicid aveau în spate ani întregi de abuz psihologic ignorat sau greu de demonstrat. Ideea din spatele legii este simplă: violența nu apare brusc, ci se construiește în timp, iar statul trebuie să intervină înainte de momentul critic.
Unde se rupe lanțul
În Europa, exemplele altor țări nu arată lipsa măsurilor, ci limitele lor: există sisteme, dar în momentul critic ajutorul real vine prea târziu, prea lent sau incomplet.
În Germania, există o rețea de adăposturi, linii de ajutor și centre de consiliere unde femeile pot merge împreună cu copiii atunci când decid să iasă dintr-o relație violentă. Problema, semnalată constant în presă, este că aceste locuri nu sunt suficiente pentru toate cazurile. Lecția Germaniei arată că prevenția depinde de capacitatea reală a sistemului: dacă nu ai unde să pleci imediat, legea nu te ajută în momentul critic.
În Suedia, prevenția începe devreme, prin educație despre egalitate de gen și relații. Și totuși, violența nu dispare complet. Așa-numitul „paradox nordic” arată că, deși aceste societăți sunt egalitare, violența în cuplu rămâne prezentă. Explicația este că educația și schimbările culturale nu elimină automat comportamentele de control și abuz din relațiile intime, iar intervenția statului trebuie să meargă dincolo de școală.
În Belgia, accentul este pus pe coordonare între instituții. Există centre integrate unde victimele pot primi ajutor în același loc, de la sprijin psihologic până la asistență juridică. Modelul încearcă să elimine fragmentarea dintre poliție, justiție și servicii sociale. Dar și aici eficiența depinde de aplicare: cât de bine comunică instituțiile și cât de repede reacționează în cazurile cu risc.
În Franța, statul are deja multe dintre instrumentele considerate necesare: brățări electronice pentru agresori, linii de urgență, evaluări de risc și ordine de protecție. Și, totuși, presa franceză a arătat în mod repetat că problema nu este lipsa acestor măsuri, ci faptul că ele nu sunt aplicate la timp. În unele cazuri de femicid, victimele ceruseră ajutor și erau deja cunoscute autorităților, dar intervenția nu a fost suficient de rapidă pentru a preveni crima.
Pedeapsa singură nu are putere să rezolve problema violenței asupra femeilor
Privite împreună, aceste exemple arată același lucru: nu există o soluție unică. Germania arată cât de important este să existe locuri reale unde o femeie poate pleca imediat, Suedia arată cât de devreme trebuie să înceapă prevenția, Belgia arată cât de mult contează coordonarea, iar Franța arată că nici măcar instrumentele corecte nu sunt suficiente dacă nu funcționează exact când trebuie.
Pentru România, întrebarea nu este ce model să copieze, ci ce verigi lipsesc din propriul sistem. Legea există acum, dar nu este suficientă fără lucrurile care o fac să funcționeze în viața reală: locuri sigure unde o femeie să poată pleca imediat, mecanisme care să identifice riscul înainte de escaladare, instituții care să lucreze împreună și intervenții care să se întâmple la timp, nu după.
Dar aceste verigi nu arată la fel peste tot. În mediul rural, problema nu este doar violența, ci și izolarea. Pentru mamele din aceste comunități, plecarea nu înseamnă doar o decizie personală, ci și responsabilitatea de a-și scoate copiii din acel mediu, fără garanția că au unde să ajungă. În multe cazuri, nu există adăposturi în apropiere, transportul este limitat, iar poliția ajunge greu sau târziu. Femeile depind economic de partener, iar presiunea comunității le descurajează să ceară ajutor. Aici, prevenția nu poate însemna doar lege, ci prezență: servicii mobile, intervenții rapide, asistență socială care ajunge efectiv în comunitate și soluții concrete pentru a pleca – nu doar recomandarea de a pleca.
În orașe, infrastructura există, dar problema este alta: fragmentarea. În aceste situații, copiii ajung să fie martori ai violenței în timp ce adulții caută ajutor între instituții care nu comunică între ele. Femeile pot suna la o linie de ajutor, pot merge la poliție sau la spital, dar aceste instituții nu comunică întotdeauna între ele, iar intervenția se pierde între pași birocratici. Aici, miza nu este existența serviciilor, ci coordonarea lor și viteza de reacție.
De aceea, soluția nu este un singur model, ci adaptarea lui la realitate. Altfel spus, legea este aceeași pentru toți, dar prevenția nu poate fi. Iar fără prevenție, intervenție rapidă și sprijin concret, legea rămâne mai degrabă un instrument care acționează după tragedie, când pentru unele mame și pentru copiii lor este deja prea târziu.
