Crima șocantă din cartierul Cosmopolis, unde o femeie însărcinată a fost ucisă de un bărbat în fața fetiței ei de 3 ani, a stârnit un val de revoltă publică fără precedent. La scurt timp după tragedie, sute de oameni au ieșit în stradă, cerând protecție reală pentru victimele violenței domestice. Presiunea civică a dus la accelerarea procesului legislativ, iar autoritățile au anunțat modificări urgente în legea privind protecția victimelor. În paralel, rețelele sociale au devenit spațiu de confesiune colectivă. Zeci de femei și-au spus public poveștile de abuz, amenințări și teroare, multe dintre ele ignorate ani întregi de sistem. Redăm mai jos povestea unei supraviețuitoare, Andra Pintican, în prezent mamă a doi copii și expert în resurse umane. (Confesiunea a fost preluată, cu acceptul autoarei, de pe pagina ei de Facebook).
„Tatăl meu biologic m-a trântit de podea când aveam vreo 2 ani. Prima dată când mi-am amintit episodul, în terapie, am crezut că îmi imaginez, că e imposibil să ții minte ceva atât de devreme. Din păcate, a fost adevărat…Al doilea tată vitreg îmi dădea palme peste față și urechi până îmi sângerau timpanele. Cu asta lucrez acum în terapie, că am o otită care nu-mi trece de 2 luni …Aveam 10 ani când îi scoteam mamei cioburi din piele. Că îi spărgea sticle și borcane de cap. Și o duceam repede pe sora mea la vecina și visam că mă întorceam să o “salvez pe mama”.
Copilăria mea a fost presărată de metode de parenting care mai de care: lanțul de la câine, papucul, curelele, umilința.. alea pe care le-am normalizat doar pentru că le-am trăit prea mulți dintre noi! Alea care au smuls din noi orice fărâmă de demnitate și ne-au lăsat goi pe dinăuntru și flamanzi să fim iubiți și văzuți cu adevărat…cum n-au știut niciodată părinții noștri să ne vadă!
„Știam numai să iau bătaie și eram convinsă că merit ce e mai rău”
Așa învățasem eu că arată iubirea. Relațiile. Viața. Făcem planuri mereu să plec de acasă… dar nu doar ca să mă scap pe mine de ce era acolo, ci cumva să îi scap pe ei de mine! Capul meu de copil făcuse o matematică bizară: dacă mă chinuie oamenii ăștia mari atâta de tare, înseamnă că sunt un copil cumplit, nu? Înseamnă că ei nu mă vor … și când cei care te-au adus pe lume nu te vor…înseamnă ca viața nu te vrea, nu?
Marea ecuație a minții mele: sunt defectă, merit ce e mai rău! Vocile părinților și profesorilor care îmi făceau “complimente “ în continuu au confirmat teoria! Așa că la 16 ani am plecat și am stat după prima palmă. După prima bătaie. După prima tăietură. Eram paralizată de frică. Nu aveam nicio direcție. Știam numai să iau bătaie și eram convinsă că merit ce e mai rău….si când răul se termină…merit nimic!
„Mi-a zis că dacă plec vreodată așa vor păți și surorile mele mai mici”
Așa că am stat 2 ani în tortură. Am fost de multe ori bătută pe stradă și oamenii treceau liniștiți. Un soi de morți vii care se plimbau pe lângă alt mort viu. Poate de aia acum urlu peste tot abuzul…Pentru toți care au tăcut când l-au văzut pe al meu! Mulți vecini au auzit urlete, dar nu au sunat niciodată la poliție. Când mi-am adunat curaj să plec, m-a luat cu forța într-o seară și m-a pus să mă uit cum 7 animale au violat 2 fete. Și mi-a zis că dacă plec vreodată, asta vor păți surorile mele mai mici. M-am dus în bucătărie să fac mâncare. Cum am îndrăznit să mă gândesc că ar putea fi altceva în lume pt mine????
Într-o zi mă uitam la mine în oglindă și nu-mi vedeam chipul. Eram desfigurată. Știam că n-am scăpare. Avea poliția la degetul mic la noi în oraș. Sau cel puțin imi pictase o lume în care el era omnipotent, omniprezent. Așa că am cumpărat pastile de la mai multe farmacii, cu gluga pe cap și părul lăsat pe partea de față vânătă și le-am luat atât de ușurată că o să scap. Că o să fac exit din viață și nu va trebui să mai trăiesc cu rușinea că exist. Câteva zile mai târziu, m-am trezit în spital, cu doctori și polițiști făcându-mi morală că așa îmi trebuie! Dacă am văzut că mă bate, de ce n-am plecat????? Chiar … de ce nu pleacă o victima a violenței domestice? Sper ca nu o să înțelegi în viața ta răspunsul. Pentru că doar cineva care a trecut prin asta îl știe! La școală, profesorii m-au scos în fața clasei să arate colegilor cum arată cineva care face colegiul de râs. Atât s-a putut.
„Nivelul în care ajungi când o viață întreagă ești dezmembrată bucățică cu bucățică nu poate fi cuprins în cărți”
Am ieșit din corpul meu bucățică cu bucățică. Am devenit un robot ambulant, o angajată model, pioasă, muncitoare. Să nu mai supărăm atotputernicii. Că știam de ce sunt în stare! Ani de zile mi-au trebuit să fac sens de tot ce am trăit. Dar știți ce a fost cel mai greu? Să înțeleg că NU A FOST VINA MEA! Că această societate bolnavă, care nu vrea educație sexuală în școli, te învață că e ok să urle vecina de teroare și tu să te uiți la TV. Și e oricum vina ei, că și-a cerut-o, nu? Că e ok ca un fucking pedofil sa aibă o relație cu o fată de 14 ani și apoi să o omoare. Și evident….a fost vina ei!? 25 de femei ucise numai în ultimele luni în cazuri similare. Pentru ca am normalizat abuzul până în ultima celulă. E normal să te agreseze șeful, funcționarul, participanții la trafic … e normal… să ia o femeie bătaie dacă are gura prea mare … și-o cere, nu?
Am lucrat ani de zile cu victimele violenței domestice și de multe ori am întâlnit specialiști care nu le puteau înțelege, deși pentru asta făcuseră școală! Pentru că nivelul în care ajungi când o viață întreagă ești dezmembrată bucățică cu bucățică nu poate fi cuprins în textele din cărți. Și nici în toate postările internetului! Fie ca toate țipetele pe care le ignorăm să ne bântuie pe vecie! Să ne macine gândul că ele pot aparține cuiva drag, în viitorul apropiat!
- CITEȘTE ȘI: Nicio palmă nu rămâne nepedepsită. Legea care dublează pedepsele pentru agresori a fost adoptată
P.S Mi-a spus multă lume că sunt puternică pentru că îmi asum să vorbesc despre asta public. Apreciez gândurile, dar aș vrea să clarific o treabă: să scriu despre ce am trăit mi-e poate cel mai ușor! Când scrii nu e musai să și simți ce scrii! Puternică sunt pentru că am învățat să trăiesc cu toate astea în mine, să simt toate rănile astea în mine la fiecare trigger (și, slavă domnului, la lumea în care trăim sunt multe) și mai ales pentru că am reușit cumva să îmi ajut corpul după ani și ani să aibă momente tot mai dese în care simte siguranță și că acum știu că merit să exist pe lumea asta ….pur și simplu!”
